Pe drumuri de munte

 din ciclul, unde evadăm din oraș pentru câteva ore

             Orice călătorie începe cu un pas. Dar încotro să pornim, este întrebarea care ne frământă ori de câte ori ne dă sufletul ghes la o plimbare. Când măsurăm timpul în zile de vacanță, decizia este mai ușor de luat dar, când avem la dspoziție doar câtva ore, ce-i de făcut? Cum decidem încotro o vom apuca? Eu am o metodă sigură de ani de zile: deschid harta și analizând traseele parcurse până acum și cele lăsate mereu pentru mai târziu, decid rapid direcția. Mare? Munte? Ridic privire spre cer, o cobor alene spre ceas și decizia este gata, căci de este soare dar, timp puțin, marea a rămăs cam…departe. Și Valea Prahovei, tot atât de departe. Dar muntele nu înseamnă numai Sinaia, Predeal sau Brașov. Așa încât apucând vitejește DN1, facem la stânga la Breaza și cap-compas, unde ne va duce drumul!

            Breaza, este pentru mine una din localitățile pe care le pot vizita de nenumărate ori cu aceeași plăcere căci, drumul bun, casele frumoase și lipsa aglomerației face posibilă relaxarea. Deci, iată-ne la drum prin Breaza, hotărâți să traversăm munții, spre Pucioasa, pe un traseu aparent banal, ce avea să ne poarte pe drumul județean 710, prin câteva localități despre care nu aveam prea multe informații. Adeseori, cele mai frumoase clipe de relaxare le-am petrecut nu în localități a căror faimă turistică este deja bine stabilită, ci în mici sate risipite printre munți, înconjurate de poieni de vis, de păduri ale căror poteci sunt arareori călcate de străinii de loc și străbătute de drumuri pe care seara, se întorc agale de la pășune, cirezile de vaci. Oprite în loc, mașinile se lasă depășite de animalele obosite și însetate, ce-și anunță venirea, cu mugete scurte. Din loc în loc, porțile se deschid și ciurda se răsfiră în căutarea adăpostului. Ultimul act al unui spectacol ce se repetă zi după zi, an după an, fără anulări, fără modificări de scenariu, doar cu mereu alți actori, legați între ei de dragostea de pământ, de lupta pentru viață.

            Ziua de astăzi m-a făcut să apreciez încă o dată spontaneitatea soțului meu în luarea deciziilor, căci văzând coada de mașini ce se făcuse înainte de Comarnic, a decis schimbarea de plan. Breaza – Adunați – Bezdead – Miculești – Pucioasa. Un drum ce străbate două județe Prahova și Dâmbovița, în mare parte bun, doar cu câteva porțiuni (între  Adunați și Bedzead) afectate de recentele ploi ce adunaseră pe carosabil grohotișul adus de pe versanți. Deși lucrările de asfaltare și amenajare a șanțurilor de scurgere a apelor, sunt încă în desfășurare, se vede clar că sunt necesare și lucrări de sprijinire a versanților, de realizare a unor subtraversări pentru drenarea apelor de pe versanți. Dar pentru realizarea unor lucrări care să reziste în timp este nevoie de bani. Mulți. De studii și proiecte bine realizate, într-un timp scurt, de profesioniști care să cunoască specificul lucrărilor din zonele de munte. De prea mult timp se fac în țara asta doar cârpeli, menite să țină de la un an la altul, fără nicio răspundere. Prea multe pagube materiale, prea multe vieți puse în pericol de lipsa de implicare a unor factori de răspundere. Ce rost au asfaltările pe drumurile lipsite de sprijiniri de maluri, de lucrări de drenuri și podețe? La primele ploi – și nu ne putem plânge de ploi în țara noastră – drumul este rupt, legăturile dintre localități sunt întrerupte, așezările rămân izolate și totul este ca la început. Alte proiecte, alte licitații, o spirală fără sfârșit a nepăsării și chelturii banului public, fără nicio finalitate pentru oameni. Oare nu mai sunt specialiști care să-și spună cuvântul? Oricine merge drumurile realizate înainte de 1989, fie la câmpie, fie la munte, nu cred să nu se observe modul în care au fost realizate. Nu ar fi rezistat atâția ani, dacă nu s-ar fi făcut ziduri masive de sprijin, șanțuri betonate, podețe și subtraversări acolo unde sunt pâraie sau unde se formează torenți la ploi sau din topirea zăpezilor, ce ar fi afectat grav drumul. Și lucrări periodice de întreținere. Nu doar atunci când pleacă drumul la vale! Lucrările sunt complexe, scumpe și cer deopotrivă specialiști proiectanți dar și echipe de lucrători cu experiență pentru execuție. Dar, dacă nu vom pune capăt odată superficialității în luarea deciziilor privind aprobarea studiilor, proiectelor și selectarea executanților, nimic nu se va schimba. Și este mare păcat căci, dacă nu este cu intenție – ceea ce uneori mie așa îmi pare – atunci este nepăsare față de interesul oamenilor lăsați izolați, departe de orice posibilitate de dezvoltare economică a localităților în care locuiesc, fără acces la educație și sănătate.

            Avem o țară frumoasă, cu locuri minunate, cu o varietate a reliefului, florei și faunei, cu care nu se pot lăuda multe țări și pentru asta nu este nevoie să ne povestească specialiști din alte țări, este suficient să bați țara în lung și în lat, atent la tot și la toate. Nu or fi poienile noastre tunse și frezate ca în Elveția, dar au milioane de flori și gâze și miros divin! Și izvoare! Milioane de izvoare, pârâuri, râuri și lacuri, o bogăție imensă! Izvoare cu ape minerle și lacuri cu puteri tămăduitoare! Nu avem noi vârfuri ca Mont-Blanc sau Everest, dar stâncile lor golașe se pot oare, măsura în frumusețe, cu munții noștrii atât de bogat înveșmântați în verdele brazilor până aproape de vârfuri? Pe sub poala pădurii, pe cărări umbrite, urcușul este ca o poveste căci la tot pasul, privirea se agață de fiecare floare, pasul se spijină de fiecare rădăcină, adevărată scară adânc înfiptă în spinarea muntelui, urcând parcă, spre cerul abia zărit printre crengile arborilor.

            Drumul prin pădurile noastre, oricare ar fi, în orice loc al țării, este unic!  Dar, ca să ajungi în aceste locuri, avem nevoie de drumuri! Drumuri adaptate fiecărui timp de relief, de trafic, fără de care, nu se poate vorbi nici de dezvoltare economică a zonelor, nici de turism. Am avut ocazia în 2014, să merg pe unul din puținele drumuri realizate după părerea mea, bine, ce face legătura între Reșița și Slatina-Timiș și care, dădea posibilitatea atât, vizitării zonei cât și susținerii economiei locale. Drumul județean 582, leagă DN58, de drumul E70, traversând Parcul Național Semenic – Cheile Carașului. Și ca un exemplu de drum realizat bine într-o zonă protejată dar în același timp, zonă în care oamenii trăiesc de sute de ani, este drumul din Rezervația Mulinologică Eftimie Murgu-Cheile Rudăriei. Morile de Apă din comuna Eftimie Murgu, sunt doar o parte a vieții comunității din aceste locuri, drumul era o necesitate nu doar pentru turism, ci mai ales pentru ca oamenii să poată în continuare, să macine la morile de apă așa cum o fac de atât timp.

            Desigur, exemple de drumuri bine realizate cred că se mai pot da, dar raportat la scara întregii țări, situația este dezastruoasă. Dar despre drumuri, voi vorbi altădată, acum mă voi întoarce la poienile înflorite dintre Adunați și Bezdead. Locuri minunate de popas pentru cei care doresc să petreacă câteva ore în natură, fără grătar și muzică dată la maxim. Nu cred că ieșirea la iarbă-verde cum spuneam altădată, unde să respirăm aer curat, este atât de anostă, fără fumul de grătar. Acum ieșirea este ”la grătar”, adică din start știm că urmează câteva ore de inhalat fum de cărbuni, care oricât ar fi stimulativ pentru simțuri, tot face rău și de muzică dată la maxim! Pentru asta nu este nevoie să străbatem zeci de kilometri, să stăm ore în trafic, putem merge la un restaurant sau la o terasă din orașul în care locuim. Nu poluăm natura, nu distrugem flora și ne păstrăm și propria sănătate dar și pe a familiei noastre.

            Și pentru ca ziua să fie completă, pe drumul spre casă, am făcut și piața. Asta a fost bonusul zilei căci, de dimineață, decizia era clară: ori la plimbare, ori la piața. Cum am ales plimbarea, piața rămânea pe a doua zi, dar, dacă drumul trece prin așezări de oameni gospodari cu tarabele pline la porți, puteam rămâne nepăsători? Am făcut cumpărături pe alese și fără grabă și iată-ne ajunși acasă, înainte de apus, odihniți și încântați de locurile descoperite.

 

Morile de apă din comuna Eftimie Murgu, Caraș-Severin

Despre morile de apă cred că ați auzit cu totii. Muzeul Satului din București sau Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ”Astra” din Sibiu, sunt locuri minunate unde aceste realizări ale creației umane pot fi încă admirate. Ajungeți ușor, petreceți ceva timp studiind construcțiile fragile din lemn încercând să înțelegeți cum generații de oamenii ingenioși și-au depășit timpul, supunând natura. Dar oare, așa să fie?
Peste tot prin țară sunt și astăzi mori de apă ce continuă, unele de sute de ani, să macine grâul sau porumbul, să albească lâna sau pur și simplu, vânturând apele, să ducă mai departe vestea despre ingeniozitatea omului, despre puterea lui de folosi forța naturii.
Morile de apă, ridicate în albia pârâului Rudărica din Caraș-Severin, sunt poate în aceste zile cele mai cunoscute. Recentele inundații care din păcate, au distrus o parte dintre ele, au arătat încă o dată că deși omul poate să se folosească de puterea naturii, totuși va rămâne mereu supus forței sale, pe cât de imprevizibilă, pe atât de distructivă.
Despre Rezervația mulinologică din comuna Eftimie Murgu, din Caraș-Severin, auzisem anul trecut dar, abia în acest an am reușit să ajung să văd morile de apă. Sunt minunate! Fără să fie superconstrucții, fără să aibă vârsta zidului chinezesc, totuși, fiecare dintre morile ce vântură apa Rudărica, are povestea sa. Îndărătnica dintre Râuri, Bațolea, Trăiloanea, Viloanea sau Moara de la Tunel, sunt câteva dintre morile la care și astăzi, oamenii din comuna Eftimie Murgu sau Rudăria cum se numea până în anul 1970, se rânduie la măcinat. Rândașul, vine de două ori pe lună, potrivit rânduielii stabilite și păstrate de pector și astfel, lună de lună, an după an, morile își trec hărnicia din generație în generație.
Dacă v-am stârnit interesul trebuie să știți că puteți ajunge în comuna Eftimie Murgu pe drumul județean 57B de la Iablanița. 46 de km de drum bun, asfaltat, cum dealtfel sunt majoritatea drumurilor principale din județul Caraș-Severin. Dar, după ce faci la stânga pe 571F, parcurgi cei 7 km până la comuna căutată, pe un drum peticit, ce ar fi meritat și el aceeași atenție din partea autorităților ca și drumul național. Doar ne îndreptăm spre o destinație turistică, menită să dezvolte turismul în Banat așa cum ne informează panoul de la intrarea în comună. Dar cum nici drumul prin comună nu este mai grozav, din cauza unor lucrări edilitare ce se vor termina desigur, la un moment dat, ne înarmăm cu răbdare și bine facem căci, ieșim din comună și apucăm la deal în căutarea morilor de apă, pe lângă Rudărica cea globie, pe un drum impecabil. Aproape 4 km de drum asfaltat, este adevărat îngust, cu doar o bandă de circulație și din loc în loc, refugii pentru repliere în caz de întâlnire cu alte mașini din sens opus. Un drum frumos realizat prin Rezervația Naturală Cheile Rudăriei din ocolul silvic Bozovici. Iată deci că se poate să avem un drum civilizat și care să nu aducă prejudicii naturii înconjurătoare, asta dacă tot este să vorbim despre motivele care au dus la oprirea realizării modernizării Dn 66A, prin Parcul Național Cerna-Domogled – Parcul Națonal Retezat.
Dar, spectacolul morilor de apă înșirate de-alungul văii Rudăricii, vă va face să uitați neajunsurile drumului. Proprietăți particulare, morile de apă au fost restaurate cu ajutorul Muzeului ”ASTRA” din Sibiu și al Fondului European Cultural pentru România. Se pare că din cele peste 50 de mori înregistrate la începutul secolului XX, la data vizitei mele în luna septembrie, mai funcționau 22 de mori. Fiind amplasate pe ambele maluri ale pârâului, vizitarea tuturor de la primul drum, este mai dificil, fapt pentru care, noi am putut vedea de această dată, doar 5 dintre ele. Dar, pentru că suntem niște norocoși sau poate, ne-a fost răsplătit efortul de a urca până la ele, am însoțit la moara Trăiloarea, rândașii din acea zi și astfel, am măcinat și noi porumb. Acum am înțeles de ce se spune ”făină de porumb” și nu mălai. Făina obținută prin măcinarea cu piatră, are o finețe de catifea și gustul mămăligii vă asigur, este minunat! Deci, dacă ajungeți la morile de apă, este păcat să plecați fără să luați făină de porumb măcinată pe piatră!
Am privit pârâul și zbaterea apei ce mișcă ciutura morii, căderile de apă și pentru câteva momente, timpul s-a oprit în loc. Construite din lemn, morile sunt construcții atât de fragile! Pentru fiecare dintre ele, albia pârâului a fost astfel amenajată încât forța apei să-i dea putere la măcinat. Apa Rudăricii sare peste praguri din bușteni, se odihnește în mici lacuri de acumulare din care curge apoi la vale în cascade repezi, din moară în moară. Cum fiecare moară are în coasta sa, câte o stâncă menită să o apere de furia apelor, înțelegi înțelepciunea cu care au fost alese locurile în care au fost ridicate morile. Nimic nu a fost lăsat la întâmplare și totuși, cum au arătat ultimele inundații din acest an, nimic nu poate sta în calea apelor dezlănțuite. Mă bucur că am putut să admir aceste mori în tihna zilelor de septembrie dar, mă doare nespus să știu că unele dintre ele au fost distruse. Sper să fie refăcute, dar știu că nu este suficient să vrei, trebuie și bani, și nu puțini, și pricepere, căci totul trebuie să fie la fel.
Drumul de la ieșirea din comună și până la intrarea în cantonul forestier are 4 km. Atenție însă: este îngust, are doar o bandă de circulație și te poți întâlni oricând cu un transport de bușteni, cum am pățit și noi. Se termină brusc și lasă loc drumului forestier.
La moara Viloanea, agățată parcă de marginea drumului, am găsit pe ușă programul lunar al rândașilor, iar Moara de la Tunel ne-a oferit prilejul de a medita încă o dată la voința omului, la puterea lui de înfrânge piatra, la ingeniozitatea fără margini. La moară poți ajunge atât pe aleea amenajată cât și prin tunelul săpat în piatră, prin care aleargă apa Rudăricii.
Cheile Rudăriei și morile de apă de la Eftimie Murgu sunt locuri deosebite, nu numai prin frumusețea naturii căreia construcția drumului nu i-a adus nicio știrbire, dar mai ales prin lecția de viață pe care oamenii locului ne-o dau. Greu smulgi apei forța, greu îți păstrezi locul lângă ea dar, când vrei, poți să muți și munții din loc. La Eftimie Murgu, de sute de ani, apă, piatră și om, scriu viața.

Haideți alături de mine, pe malul Rudăricii, printre mori de apă, prin Cheile Rudăriei, să descoperim încă un colț frumos de natură din Caraș-Severin.

Orșova –

Ploile din ultimele zile au făcut ca Orșova, orașul de pe malul Lacului de acumulare Porțile de Fier I, să fie din nou sub ape. Vechea Dierna, cum era cunoscut, pare să fie permanent într-un război nesfîrșit cu apele. Cu apele și cu oamenii. Cu cei care și-au dorit să-l stăpânească. Turci, maghiari, austrieci și-au disputat pe rând vechea așezare. Orșova de astăzi, bătrînul castru Dierna ridicat de romani pe malul Dunării de altădată, a înfruntat de-a lungul timpului și oamenii și apele dar, de fiecare dată și-a lăsat în urmă durerile și a mers mai departe.
Privesc imaginile de la televizor și apoi revăd imaginile pe care cu doar o săptămână în urmă le surprindeam în plimbarea mea pe străzile sale. Zile de toamnă caldă, liniștite în care oamenii mergeau fără teamă pe străzile sale, mamele se bucurau alături de copiilor lor în frumosul parc ”Ion Dragalina”. Faleza atât de dragă mie, străjuia malul Dunării în liniștea după-amiezii. An de an revin în acest oraș cu aceeași bucurie. Ceea ce mi-a fost dat să văd la televizor, m-a făcut să înțeleg încă o dată că noi oamenii suntem sub timpuri, nu vom stăpâni niciodată natura și că oricât de mult am vrea să credem că o putem schimba și că putem să ținem piept urmărilor acestor schimbări, greșim. Acolo unde omul fură naturii viața, mai devreme sau mai târziu, natura își va lua înapoi ce a pierdut. S-au tăiat arborii, s-au turnat betoane, s-au ridicat ziduri. Omul a înaintat mereu. Era nevoie. Dar, ceea ce s-a modificat, cât de mult a ținut cont de mediu? De natura sa sălbatică și de ne controlat? Peste tot în lume se construiește, se modifică mediul. Dar oare se face tot ceea ce este cu adevărat necesar ca oamenii să trăiască în siguranță?
Orșova a renăscut după amenajarea Lacului de acumulare ”Porțile de Fier I”. Sub apele lacului doarme vechiul oraș a cărei viață s-a oprit în loc în 1966. Anii de reconstrucție nu pot șterge viața îngropată sub ape. De atunci Orșova își va măsura timpul înainte și după inundare. Chiar dacă au mers înainte, mulți dintre ei, sunt sigură, nu se vor fi simțit niciodată acasă, în noul oraș. Inima lor a fost îngropată sub ape odată cu casele lor, cu biserica lor, cu toate locurile în care și-au dus viața.
Dacă a trebuit. Da! A fost desigur necesar. Hidrocentrala cu imensul lac de acumulare, este fără îndoială o realizare ce aduce beneficii atâtor oameni încât sacrificiul unor localități, pierderea mărturiilor trecutului lor, nu a fost socotit un preț prea mare. Multe alte asemenea sacrificii s-au făcut peste tot în țară, peste tot în lume unde omul își cere dreptul la viață schimbând fața pamântului. Pentru mulți oameni, asemenea sacrificiu a fost însă cumplit. La marginea apelor sau în inima unor orașe, transformările ce acest fel nu pot fi uitate.
Astăzi Orșova este din nou sub ape. Poate că au venit de pe munte, este drept dar, ceea ce au lăsat în urma lor mă fac să mă întreb dacă nu cumva acesta este destinul orașului: să se lupte mereu și mereu pentru liniștea lui, cu apele. Ape ce parcă au vrut să-l izoleze de restul țării rupându-i legăturile. Luând vieți, prăbușind case, dărâmând drumuri și podețe. Totul este acoperit de pământ, de arbori, de parcă muntele își vrea înapoi locurile. Poate. Poate totuși ne spune că trebuie să nu uităm puterea naturii și acolo unde ne-am luat la trântă cu ea, să nu oprim lupta niciodată. Mereu și mereu, să fim cu ochii deschiși înțelegându-i voința și fiind cu un pas înaintea ei.
Acestea sunt locurile prin care m-am plimbat săptămâna trecută. Liniștea de dinaintea furtunii. Cine putea ști? Astfel de întâmplări mă fac să-mi spun mereu cât de mult trebuie să prețuim fiecare clipă, fiecare moment petrecut alături de cei dragi, fiecare moment în care călcăm pământul. Este atât de efemer totul! Trece atât de repede! Poate deveni atât de ușor, uitare!

DN 66A – Băile Herculane – Izvoarele Cernei – la Câmpul lui Neag Partea a II-a

Continuăm călătoria și vom străbate împreună ultimii 20 de km până la punctul în care, trecând  în județul Hunedoara salutăm cu bucurie apariția minunatului asfalt ce marchează trecerea noastră în secolul XX. Știu că suntem în secolul XXI dar și în urmă cu 100 de ani existau drumuri mai bune decât cel pe care tocmai l-am parcurs. Înaintăm fericiți pe cei aproximativ 16 km -tronsoanele I și II executate între 1999 și 2006, admirăm Jiul de Vest și toate lucrările de artă ce deschid ochilor noștri priveliști minunate . Rămâne totuși o întrebare: cum reușim noi să fim campionii lucrărilor neterminate? Începem și ne oprim înainte de a da sens lucrărilor. 16 km de drum minunat (ar mai fi destule lucrări de finalizat dar, în principiu se circulă de plăcere), care se oprește în pădure. Brusc. Lucrări hidrotehnice oprite peste tot în țară și astăzi munții pleacă la vale. Vrem sau nu, oamenii locuiesc în acele locuri izolate dar atât de frumoase. Vrem sau nu, orice lucrarea trebuie gândită să răspundă atât nevoilor de astăzi a oamenilor cât și a celor ce vor veni. Dar să oprești timpul în loc nu este posibil!

Reamintesc câteva din informațiile privind drumul parcurs din postarea Pe DN 66A de la Băile Herculane – Izvoarele Cernei – la Câmpul lui Neag Partea a I-a:

Am plecat din Băile Herculane la 10.45 de la intersecția DJ 608D cu DN 67D. Îl voi considera Km 0, din acest urmând să marchez kilometrii parcurși de mine pe acest traseu până la punctul în care începe asfaltul în județul Hunedoara .
Trebuie să fac câteva mențiuni speciale :
Din păcate calitatea fotografiilor nu este foarte bună din cauza condițiilor. Fotografiind din mașină, în mers de cele mai multe ori când declanșam, dădeam în gropile drumului și nici lumină prea multă nu am avut sub ”poala pădurii”.
Am oprit când s-a putut să fotografiez dar, cum drumul era îngust nu riscam să rămânem prea mult pe loc și nici să cad în râpe.
DN 66A este un drum pentru mașini de teren, echipate pentru teren accidentat. Este bine ca șoferul să aibă experiență pe astfel de drumuri. Orice se poate întâmpla și trebuie să rămâi calm. Nu este suficient să ai roată de rezervă, trebuie să știi să faci pana, să nu fie prezoanele înțepenite și compresorul să funcționeze.
Nu recomand acest traseu mai ales între Izbucul (izvoarele) Cernei și limita Județului Hunedoara, la asfalt. Dacă aș fi bănuit dificultatea traseului așa cum am descoperit-o parcurgându-l, nu plecam la drum. Nu există semnal la celular pe acest traseu astfel încât dacă se întâmplă ceva nu ai cum să anunți. Va trebui să te întorci la exploatarea forestieră unde sunt muncitorii. Pe jos. Noi am făcut acest traseu sâmbata pe 13 septembrie 2014 și astfel exploatarea nu lucra. În afară de cele două camioane încărcate cu lemne nu ne-am întâlnit cu alte utilaje și nici nu am riscat să fin surprinși de buștenii tăiați porniți la vale pe munte.
Timpul este imprevizibil la munte și deși am plecat pe vreme frumoasă, putea oricând să se pornească ploaia ceea ce ar fi făcut unele sectoare de drum de netrecut chiar și pentru mașina noastră, nemai vorbind de pericolul unor căderi de bolovani sau arbori.
După cum vedeți nu am ignorat pericolul, nu am cunoscut însă tot ceea ce ar fi trebuit să știm dar, experiența la drum ne-a ajutat, mașina de asemenea și poate că am avut și noroc.
Las pozele să vorbească și astfel să vă faceți o o idee despre starea drumului național 66 A, (forestier sub acoperire, cum îi spun eu), un drum ce străbate o zonă magnifică, dar pe care deocamdată nu se poate circula în siguranță.
Am parcurs 85 km pe acest drum în 4h30min, pe timp frumos, după câteva zile în care nu plouase. Va rămâne o experiență singulară dacă acest drum nu va fi finalizat în acest deceniu. Asemeni drumului de la Măgura la Moeciu de Jos, lăsat de izbeliște de ani de zile și care străbate și el o localitate ai cărei locuitori cred că ar vrea să pășească în secolul XXI, drumul de la Băile Herculane la Câmpul lui Neag ar servi turismului românesc, ar putea da viață unor localități ce par a nu face parte din această țară, altfel nu-mi explic de ce sunt uitate de guvernanți. Oricât ar fi de frumoase pensiunile, turiștii nu pot veni pe jos și nici nu vor să-și rupă mașinile până acolo.

Fotografiile le veți putea vedea pe Călător prin țara mea.facebook

Pe DN66A – De la Băile Herculane – Izvoarele Cernei – la Câmpul lui Neag – Partea a I-a

Spre Cerna-sat pe DN 66A

 

 

Probabil că mulți dintre voi cunosc povestea acestui drum național ce trebuia să unească Stațiunea Băile Herculane din județul Caraș-Severin de localitatea Câmpul lui Neag , din județul Hunedoara . Dacă acest drum pompos numit astăzi ”drum național” ar fi fost realizat la standardele cerute de categoria la care a fost trecut în anul 1999, s-ar fi putut parcurge zone de o frumusețe extraordinară în timp convenabil și în condiții de siguranță. Problema acestui drum parea fi aceea că străbate Parcul Național Cerna-Domogled și că se apropie de limita Parcului Național Retezat. Asemeni acestor zone sunt multe alte locuri din această țară și s-au găsit totuși soluții tehnice de realizare a drumurilor de acces și care nu distrug zona străbătută. Un astfel de drum, cu o singură bandă de circulație și cu platforme pentru staționare la întâlnirea cu autovehiculele din sensul opus este cel pe care am mers de curând în Rezervația Naturală Cheile Rudăriei, din Caraș-Severin unde am vizitat morile de apă de pe Rudărica, vechi de sute de ani. Asfaltat, marcat cu indicatoare, perfect circulabil în condițiile în care și aici există exploatare forestieră în lucru. Acest lucru bănuiesc că a fost posibil pentru că în primul rând nu s-a uitat nicio clipă că peste tot trăiesc oameni, de mulți ani și că și ei au dreptul la o viață normală, potrivită timpurilor de astăzi. Au dreptul la drumuri bune care să le asigure legătura cu țara, să le dea posibilitatea să se dezvolte, nu să rămână prizonieri în secolele trecute. Nu putem și cred că nici nu avem dreptul să oprim timpul în loc pentru niște oameni doar pentru zona în care s-au născut și continuă să trăiască sunt considerate deosebite. Este necesar să se educe turiștii, să se impună și să se aplice măsuri punitive pentru cei ce nu se conformeză, dar trebuie să continuăm să dăm posibilitatea tuturor locuitorilor din cele mai izolate sate să circule în siguranță, tot timpul anului. Drumuri bune înseamnă comerț, înseamnă acces la educație, înseamnă acces la sănătate. Toți sunt cetațeni acestei țări, plătesc taxe și deci au drepturi egale cu cei de la orașe, la dezvoltare. Drumul DN 66A străbate localitate Cerna-sat, o localitate veche în care trăiec oamenii și pentru care legăturile cu restul țării sunt dificile, pe un drum în mare parte forestier. Nici drumul spre barajul lui Iovanu betonat cândva, nu arată astăzi prea bine.
Dar să o luăm cu începutul. Decizia de a face acest traseu a fost luată după ce am cules informații din toate sursele avute la îndemână. Cam puține e drept, dar asta a fost: net, locuitorii din Băile Herculane și Cerna-sat. Am constat că traseul nu a fost făcut în totalitate de prea mulți și străbătându-l am înțeles și de ce.
Între Băile Herculane și Cerna-sat chiar dacă drumul este mai mult forestier totuși poate fi făcut destul de ușor cu o mașină obișnuită, dar trebuie să se țină cont de faptul că sunt porțiuni de drum cu denivelări mari. Noi am făcut acest drum cu un VW Touareg și astfel am putut trece prin toate gropile și șleaurile lăsate de trecerea camioanelor încărcate.
Între Cerna-sat și barajul lui Iovanu (nu m-am lămurit foarte bine dacă este Iovanu sau Ivanu) drum ce a fost cândva betonat, este destul de afectat de alunecările de teren și de trecerea timpului. Poate nu se știe că fără lucrări de întreținere, nici chiar betonul nu rezistă .
De la baraj și până la Popasul de la Izbucul Cernei sau Izvoarele Cernei cum este mai cunoscut, drumul este forestier, cu porțiuni foarte denivelate, cu bălți de aproape 50 de cm adâncime, cu zone afectate de căderile de pietre sau arbori sau de prăbușiri ale marginilor. A fost după părerea mea partea cea mai dificilă a drumului, chiar periculoasă pe alocuri căci orice întâlnire cu un alt vehicol ar fi fost greu rezolvat. Drumul este îngust permițând trecerea unui singur autovehicul, având porțiuni unde este imposibilă orice manevră de evitare. Noi am avut noroc, căci ne-am întâlmit cu o altă mașină într-un loc ce ne-a permis să dăm cu spatele pentru a-i face loc să treacă. Cu câteva sute de metri mai în spate, drumul era îngustat de o cădere de bolovani și nu am fi putut face această manevră. Tot drumul merge agățat de munte, având pe o parte peretele de piatră și de cealaltă parte se deschide hăul. De altfel suntem avertizați că traversăm o zonă de exploatare forestieră în lucru, unde poți oricând să te întâlnești cu utilaje sau să fie drumul blocat de arborii tăiați.
O astfel de întâlnire cu camioane încărcate cu bușteni, am avut-o la Popasul Izbucul Cernei. Am dat înapoi pentru a le face loc, dar fără să realizăm că ar fi trebuit să ne asigurăm că o facem în siguranță și astfel aveam să descoperim câțiva kilometrii mai departe că avem o pană urâtă.
De la Izbucul Cernei și până unde avea să înceapă asfaltul, în apropierea trecerii în județul Hunedoara drumul va alterna cu porțiuni bune (pentru un drum forestier, a nu se uita că despre un astfel de drum vorbim chiar dacă este botezat ” național”) și cu porțiuni denivelate, cu arbori căzuți, sau cu bălți.
Fiind o zonă montană cu vegetație bogată și cu pâraie bogate ce curg pe versanți, drumul este în permanență umed și relativ întunecat.
Am plecat din Băile Herculane la 10.45 de la intersecția DJ608D cu DN 67D. Îl voi considera Km 0, din acest punct urmând să marchez kilometrii parcurși de mine pe acest traseu până la punctul în care începe asfaltul în județul Hunedoara.
Trebuie să fac câteva mențiuni speciale :
Din păcate calitatea fotografiilor nu este foarte bună din cauza condițiilor. Fotografiind din mașină, în mers de cele mai multe ori când declanșam, dădeam în gropile drumului și nici lumină prea multă nu am avut sub ”poala pădurii”.
Am oprit când s-a putut să fotografiez dar, cum drumul era îngust nu riscam să rămânem prea mult pe loc și nici să cad în râpe.
DN 66A este un drum pentru mașini de teren, echipate pentru teren accidentat. Este bine ca șoferul să aibă experiență pe astfel de drumuri. Orice se poate întâmpla și trebuie să rămâi calm. Nu este suficient să ai roată de rezervă, trebuie să știi să faci pana, să nu fie prezoanele înțepenite și compresorul să funcționeze.
Nu recomand acest traseu mai ales între Izbucul (izvoarele) Cernei și limita Județului Hunedoara, la asfalt. Dacă aș fi bănuit dificultatea traseului așa cum am descoperit-o parcurgându-l, nu plecam la drum. Nu există semnal la celular pe acest traseu astfel încât dacă se întâmplă ceva nu ai cum să anunți. Va trebui să te întorci la exploatarea forestieră unde sunt muncitorii. Pe jos. Noi am făcut acest traseu sâmbata pe 13 septembrie 2014 și astfel exploatarea nu lucra. În afară de cele două camioane încărcate cu lemne nu ne-am întâlnit cu alte utilaje și nici nu am riscat să fin surprinși de buștenii tăiați porniți la vale pe munte.
Timpul este imprevizibil la munte și deși am plecat pe vreme frumoasă, putea oricând să se pornească ploaia ceea ce ar fi făcut unele sectoare de drum de netrecut chiar și pentru mașina noastră, nemai vorbind de pericolul unor căderi de bolovani sau arbori.
După cum vedeți nu am ignorat pericolul, nu am cunoscut însă tot ceea ce ar fi trebuit să știm dar, experiența la drum ne-a ajutat, mașina de asemenea și poate că am avut și noroc.
Las pozele să vorbească și astfel să vă faceți o o idee despre starea drumului național 66 A, (forestier sub acoperire, cum îi spun eu), un drum ce străbate o zonă magnifică, dar pe care deocamdată nu se poate circula în siguranță.
Am parcurs 85 km pe acest drum în 4h30min, pe timp frumos, după câteva zile în care nu plouase. Va rămâne o experiență singulară dacă acest drum nu va fi finalizat în acest deceniu. Asemeni drumului de la Măgura la Moeciu de Jos, lăsat de izbeliște de ani de zile și care străbate și el o localitate ai cărei locuitori cred că ar vrea să pășească în secolul XXI, drumul de la Băile Herculane la Câmpul lui Neag ar servi turismului românesc, ar putea da viață unor localități ce par a nu face parte din această țară, altfel nu-mi explic de ce sunt uitate de guvernanți. Oricât ar fi de frumoase pensiunile, turiștii nu pot veni pe jos și nici nu vor să-și rupă mașinile până acolo.

Iesirea din Băile Herculane
KM 0 ora 10.45

Pe malul Cernei spre Cerna-sat

Spre Cerna-sat

Această prezentare necesită JavaScript.

Cerna-sat, județul Gorj
Km 37, ora 11.30

Cerna-sat

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Ieșirea din Cerna-sat
Km 41, ora 11.45

 

Drumul spre barajul lui Iovanu

Această prezentare necesită JavaScript.

Cabana dintre drumuri. spre baraj apucăm la dreapta peste pod.

Această prezentare necesită JavaScript.

Barajul lui Iovanu Km 48

Această prezentare necesită JavaScript.

Panou avertizare 41 km, drum forestier închis circulației în perioada 15.10 – 31.03.

Pod peste Cerna Km 52

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Atenționare ”Parchet în lucru” . Începe zona de exploatare forestieră. Km 62

Drum forestier dificil, pe alocuri periculos cu aglomerări de bușteni, maluri surpate .

 

Mă opresc aici la Km 65. Confluența de ape –  în  Partea a II-a a aventurii pe DN 66A

Băile Herculane – 2014

      Iată-mă din nou la drum spre stațiunea Băile Herculane. Autostrada București-Pitești, centura Piteștiului, drumul E574, drumul E70 și iată-mă la Băile Herculane. Dacă vă hotărâți să parcurgeți acest drum trebuie să știți că este bine să evitați sa tranzitați Craiova și să alegeți traseul ocolitor pe centură. Eu am ales să traversez orașul dar dacă vă grăbiți nu este o idee foarte bună căci, se lucrează la modernizarea căii de rulare a tramvaiului și trebuie să vă înarmați cu răbdare.
Lucrări veți întâlni și la podul peste Olt la ieșirea din Slatina, unde coloana de mașini se întindea în ambele sensuri pe mai mulți kilometri. Balșul și Strehaia au încheiat lucrările la drumuri deși, prin Strehaia este evident faptul că mai este mult până la finalizarea lucrării.
Impresii generale: mai marii orașelor străbătute nu par să se fi omorât cu dorința de schimbare. Lucrări începute și neterminate, case vechi cu arhitectură frumoasă lăsate în paragină sau varuite în culori ce îți taie respirația.
Slatina pare că a rămas undeva într-un timp din care nu are scăpare. Lucrările la pod ne-au obligat să facem un ocol pe câteva străzi, încercând să nu înțepenim la rândul nesfarșit de mașini și astfel am mai trecut în revistă alte lucrări menite să ajute orașul. Am salutat din mers Eroina de la Jiu alături de care păștea liniștit un cal și ne-am avântat pe pod. Ca de obicei lebedele ne-au petrecut plutind pe apa Oltului, netulburate de claxoanele șoferilor exasperați de așteptare.
Drumul din București spre Băile Herculane străbate șapte județe: Ilfov, Dâmbovița, Argeș, Olt, Dolj, Mehedinți și Caraș-Severin. Intri și ieși de pe teritoriul administrativ al fiecărui județ sau municipiu, avertizat de însemne peste care timpul a trecut mai mult sau mai puțin. Slatina mă întâmpină de când mă știu cu același portal ce mă face să mă întreb dacă anul viitor îl voi găsi la fel, scorojit și trist.
În general aș conchide că drumul este bun, lucrările de anul trecut fiind cum-necum, aduse la un stadiu care permite tranzitarea localităților fără întârzieri astronomice. S-ar mai fi putut lucra puțín la centura ocolitoare  a municipiului Drobeta Turnu-Severin căci, ocolitoare sau nu, tu o străbați și aspectul dezolant de „țară a nimănui” te deprimă. De anul trecut până astăzi, a răsărit doar o benzinărie și atât.
Până și drumul ce străbate Băile Herculane este reparat asiduu, motivul nefiind desigur altul decât acela că, între 5-8 septembrie se vor serba ” Zilele orașului” și pe ultima sută de metri, autoritățile vor să nu dea în gropi cei ce vor veni cu acest prilej. Dar toată vara locuitorii orașului și turiștii ce or fi făcut ei? Ei, pe unde au trecut?
Dacă vă hotărâți să străbateți acest drum, nu uitați că de la Drobeta Turnu-Severin, apele Dunării vă vor însoți până la Orșova. Drumul este bun, nu se fac lucrări, traficul nefiind restricționat pe nici un sector.
Am parcurs încă o dată drumul București – Băile Herculane, fără incidente rutiere, fără prea multe aglomerări de trafic, mânată de dorința de a continua explorarea acestui ținut fabulos în care timpul a lăsat urme adânci.

Sinaia – oraş sau staţiune ?

Despre oraşul Sinaia s-a scris mult. De fapt s-a scris mult despre staţiunea de interes national Sinaia. Dar oare cum ar trebui sã privim Sinaia: ca pe o staţiune sau ca pe o localitate între ale cãrei margini putem sã ne petrecem concediul?
Ce este o staţiune? Aş defini staţiunea, ca fiind acel loc special în care poţi gãsi spaţii de cazare, de recreere, de tratament, locuri dedicate practicãrii sporturilor de varã sau de iarnã. Veţi spune desigur cã, Sinaia este în primul rând staţiune cãci, hotãrârea luatã de Regele Carol I în urmã cu 140 de ani de cumpãra teren şi de a ridica Castelul Peleş pe aceste meleaguri, este cea care a fãcut posibilã dezvoltarea sa. Ĩn jurul castelului au început bogaţii timpului sã construiascã vile cu arhitecturã elegantã, destinate sejururilor de recreere alãturi de familia regalã, iar construcţia cãii ferate ce fãcea legãtura cu Capitala şi astfel cu restul lumii, a fãcut posibilã dezvoltarea sa economicã şi implicit, turisticã.

Astãzi oraşul Sinaia este de departe cea mai cunoscutã destinaţie turisticã de pe Valea Prahovei, frumuseţea locurilor, multitudinea traseelor montane şi posibilitãţile diverse de cazare, fac uşoarã alegerea sa ca loc de petrecere a timpului liber.
Dar ce facem cu locuitorii oraşului Sinaia? Cu toţi acei oameni care trãiesc zi de zi în mijlocul unui şuvoi gãlãgios ce cotropeşte la propriu, fiecare palmã de loc din oraşul lor?
Cum fac ei faţã asaltului susţinut a mii şi mii de turişti curioşi, grãbiţi, hotãrâţi sã-şi gãseascã uşor drumul spre locul visurilor lor în care sã-şi petreacã vacanţa doritã?
Cum se descurcã ei într-un oraş în care unitãţile de cazare au crescut exponenţial neţinând loc, dupã pãrerea mea, de posibilitãţile reale ale infrastructurii oraşului de a le susţine?
Drumuri, apã curentã, electricitate, parcãri, unitãţi sanitare şi câte şi mai câte sunt necesare într-un oraş, toate sunt afectate de creşterea populaţiei sezoniere, putând pune mari probleme rezindenţilor. Toate aceste gânduri m-au însoţit în ultima mea plimbare prin Sinaia. De data aceasta, am vrut sã fiu doar un turist venit sã caute adresa unei cunoştiinţe. Am strãbãtut oraşul la pas, câteva zile, observând localnicii, mersul lor spre casã pe drumuri agãţate de poala pãdurii, cãutând policlinica, şcoala, piaţa şi încercând sã le înţeleg viaţa.
Am povestit cã am locuit timp de patru ani în Constanţa Atunci am înţeles ce diferenţã este între turistul îndrãgostit de staţiunea Constanţa venit sã-şi petreacã câteva zile nebune de vacanţã şi omul care zi de zi, trãieşte viaţa banalã a oricãrui cetãţean dintr-o aşezare din aceastã ţarã ce are şi statut de staţiune.
Deci iatã-mã deci în Sinaia, cãutând strada Primãverii.O stradã ce porneşte din b-dul Carol I, cu mai puţin de 20 de case, situatã în centrul oraşului pe care se aflã şi Poliţia localã.

Cât de uşor credeţi cã mi-a fost sã o gãsesc? Ĩn primul rând am întrebat o mulţime de locuitori ce nu au ştiut sã mã îndrume deşi pe acea stradã era dupã cum am spus, sediul poliţiei locale. Apoi am cãutat plãcuţele cu numele strãzilor care în marea lor majoritate lipsesc cu desãvârşire sau se odihnesc pe bãncile din curţile oamenilor. Poate cãzuserã din cuie, poate urmau sã fie montate unele noi, dar acest lucru nu schimbã cu nimic faptul cã nu sunt de ajutor celor ce vin în oraş şi vor sã gãseascã o anume adresã. Peste tot: pe stâlpi, pe garduri, pe panouri publicitare sunt indicatoare care te îndrumã cãtre hoteluri, terase, restaurante, pensiuni, cabane dar, unde sunt plãcuţele cu numele strãzilor?
Pânã la urmã turistul din mine a pornit încrezãtor cãtre Punctul de informare deschis lângã Primãria oraşului unde am primit informaţia doritã şi o hartã pe care mi-a fost marcat traseul de parcurs. Am fost surprinsã plãcut sã gãsesc acest punct dar aş avea o observaţie de fãcut: multe pliante turistice despre tot felul de destinaţii turistice din lume şi din ţara noastrã dar, din pãcate cred eu, prea puţine despre Sinaia, despre traseele turistice din zonã, despre obiectivele turistice din Sinaia. Meritã mai mult, nu? Zecile de obiective turistice şi de trasee montane trebuie sã fie fãcute cunoscute tuturor ce trec pragul acestui punct de informare.

Se lucreazã de zor la modernizarea drumurilor. Am admirat Pasajul scãrilor sau mai exact, strada Aosta, ce face legãtura dintre str. Schiorilor şi centru. Am vrut sã numãr treptele sã vãd câte sunt. Aşa ca o joacã! Poate sunt mai multe decât are vestitul pasaj al şcolarilor din vechea cetate a Sighişoarei ! Sincer este o informaţie ce ar merita sã fie cunoscutã de turişti, gândind bineînţeles, cã localnicii o cunosc.

Dar poate cã vreţi sã vedeţi cum aratã micul pasaj cu scãri ce face legãtura dintre strada Cuza Vodã şi strada Primãverii pe care a trebuit sã cobor ? Ştiu cã este folosit doar de locuitorii din zonã şi deci probabil mai are de aşteptat sã-i vinã rândul la refacere. Cine sã se plângã? Poate doar turiştii rãtãciţii ca mine ce se avântã pe treptele sale fiind prea dornici sã gãseascã o anume adresã !
Şi nu este o situaţie singularã: multe strãzi au nevoie de reparaţii. Strãzi pe care în cea mai mare mãsurã se deplaseazã doar locuitorii oraşului Sinaia. Locuitorii dar şi turişti curioşi,aşa ca mine.
Cam aşa arãta trotuarul Cãii Braşovului, pe care ar fi trebuit sã mã deplasez în cele cinci zile cât am stat la Sinaia. Adicã eu am mers pe carosabil ferindu-mã de maşinile ce treceau în goanã, trotuarul etalându-şi mai departe frumuseţea florilor şi ca mine merg zilnic sute de oameni. De ce?
Sinaia este un oraş superb. Nãscut odatã cu regalitatea, Sinaia a pãşit în lume având case frumoase ridicate în vremuri în care bunul gust era apreciat. Pãcat cã astãzi multe dintre ele îşi plâng singurãtea prin grãdini pãrãsite.
Parcul Ghica situat în centrul oraşului, are însã o nouã viaţã plinã de culoare şi cei ce iubesc veveriţele ar trebui sã vinã pregãtiţi cu alune.

Parcul Ghica

Inutil sã vã invit sã vizitaţi Peleşul sau Pelişorul! Cine poate rezista?

Castelul Pelisor

Dar drumul pe care trebuie sã te deplasezi este desfundat pe alocuri şi îţi trebuie mare atenţie pentru a-i evita capcanele. Fie cã vii pe Aleea Peleşului, fie cã urci pe Aleea Carmen Sylva ai aceleaşi probleme ce dureazã de prea mult timp şi nu dau semne de rezolvare. Poate, în curând le va veni rândul la reparat şi atunci nimic nu va ştirbi plãcerea plimbãrilor spre minunatul parc ce înconjoarã castelul.
Mã opresc acum aici, nu cã aş fi primit rãspunsuri la frãmântãrile mele legate de oraşul-staţiune, dar sunt încã atâtea de spus despre “Sinaia – cel mai frumos oraş mic din România”! Sintagma nu îmi aparţine ci am citit-o în numãrul 5 al “Revistei de veşti bune – Sinaia” luatã de la Punctul de informare. Mi-a plãcut editorialul scris de MVP, in care spune: „Suntem generaţia cãlãtoare din dragoste pentru experienţe noi. Pentru ca apoi sã ne intoarcem aici, unde sã punem la bãtaie tot ce am gãsit prin lume şi sã creştem un oraş de poveste.” Sinaia, oraşul lor, al sinãienilor pe care am pornit şi eu sã-l descopãr odatã cu întrebarea: “Ştiţi vã rog unde este strada Primãverii?” aşa cum, cu ani în urmã porneam curajoasã sã descopãr oraşul constãnţenilor – Constanţa.

Rostogoliri de roţi pe platoul Bucegilor – De la Cuibul Dorului la Babele

Astãzi decembrie a fost generos: o zi caldã, plinã de soare, aproape perfectã dacã am fi putut sã ne purtãm paşii prin zapadã. Doar este decembrie, nu? Dar cum zapada nu a venit am plecat noi sã o gãsim. Spre munte, acolo unde poposeşte mai întâi când începe sã se joace cu noi. Am gãsit un drum lejer cum ne dorim mereu sã fie DN1 când pornim spre munţi, pe care l-am pãrãsit la Sinaia pentru a porni pe DN 71. Drumul spre Târgovişte urcã la cota 1000 şi de acolo ne abatem pe DJ 713 spre Cuibul Dorului, Cabana Dichiu, Piatra Arsã şi mai departe, cândva la Babele. Drumul ne poarta din judeţul Prahova în judeţul Dâmboviţa, trecând munţii.

Din cei 16 Km de drum cât ar fi trebuit sã fie asfaltaţi în acest an aşa cum se menţioneazã pe panoul amplasat la intersecţia celor douã drumuri DN71 şi DJ 713, deocamdatã, sunt gata aproximativ jumãtate şi aşa cum ne avertizeazã un alt panou nu departe de Cabana Cuibul Dorului, la aceastã datã drumul este închis circulaţiei fiind încã în lucru. Desigur corect ar fi fost ca sã existe un panou pe care sã fie menţionatã clar perioada interdicţiei.

Drumul este astfaltat pânã în apropierea cabanei Piatra Arsã, dar nu are marcaje, parapeţi, zone de refugiu şi sunt destule porţiuni în care alunecãrile de teren au afectat carosabilul fãcând dificilã trecerea a douã maşini una pe lângã cealaltã. Sunt montate panouri de circulaţie cu restricţii de vitezã şi averizare asupra zonelor în care cad pietre de pe versanţi. De altfel sunt vizibile pe carosabil pietrele desprinse ce nu au fost încã îndepãrtate.

Pe mãsurã ce urcãm zãpada şi-a fãcut apariţia, astfel încât drumul a devenit dificil. Din loc în loc porţiunile acoperite de gheaţã puneau la încercare maşina. Chiar dacã a fost evident cã drumul fusese curãţat şi cãderile de zãpadã nu fuseserã foarte mari, trebuie spus cã nu este indicat sã vã aventuraţi la drum fãrã a avea maşina echipatã corespunzãtor, cãci condiţiile se pot schimba de la o orã la alta.

Sã traversezi Platoul Bucegi comod în maşinã a fost pentru mine o experienţã ineditã. Adeptã a excursiilor cu rucsacul în spate, sã revin în aceste locuri stând în maşinã a fost desigur extrem de comod. Câteva ore doar şi iatã-mã din Bucureşti la Piatra Arsã, cãlcând zãpada şi admirând culmile munţilor. Munţii devin mult mai accesibili pentru cei care din varii motive nu pot sau nu mai pot lua potecile la pas şi totuşi am avut şi surprize: tineri cu copii sub un an se aventuraserã pana aici. Timpul pe munte este atât de imprevizibil şi sã rãmâi pe munte, în maşinã cu un copil atât de mic nu este un lucru de dorit. Spirit de aventurã sau inconştienţã?

Sau poate surpriza de a vedea cum vin la vale …biciclişti. Ei da, doi biciclişti cam vineţi de frig, goneau la vale curajoşi, drept care am tras pe dreapta pentru a le face loc cãci druul se îngusta sub asaltul zãpezii.

Altul ar fi cã deşi este rezervaţie naturalã protejatã de lege si sunt panouri care avertizeazã cã este interzis aprinderea focului, totuşi doritorii de grãtare nu pot fi opriţi. Cât de greu este sã fie sã înţelegi rostul unei legi ce protejeazã mediul? De ce nu avem pe munte oameni care sã vegheze ca aceste legi sã nu fie încãlcate?

Sã urci la munte doar pentru a te bucura de frumuseţea locurilor sã fie atât de puţin? Şi Transalpina şi acest nou drum peste platoul Bucegi faciliteazã deopotrivã accesul şi celor cu dragoste şi respect pentru naturã dar şi celor ce nu o înţeleg şi nu o protejeazã.

Drumul nostru s-a oprit în faţa barierei ce blocheazã accesul spre Babele spre care, turiştii hotãrâţi o porniserã pe jos. Spre Piatra Arsã, de fapt cum ne-am lãmurit un nou complex, Complexul Sportiv Naţional Piatra Arsã, amplasat la altitudinea de 1950 m am mai înaintat prin şleaurile desfundate câteva sute de metri dar am renunţat curând cãci pânã şi maşina noastrã voinicã a fost pusã la încercare. Poate la varã când drumul fie şi neasfaltat, nu va mai pune probleme.

Oricare ar fi motivul care vã va purta spre aceste locuri nu veţi regreta. Asiguraţi-vã însã cã prognoza este de timp frumos, cã maşina vã va ajuta la nevoie, lãsaţi acasã copii prea mici pentru a înţelege ce li se întâmplã cãci vor avea timp destul sã cucereascã înãlţimile când vor merge pe propriile picioare şi pregãtiţi-vã pachetul cu mâncare de acasã cãci este mare pãcat sã vã pierdeţi timpul fãcând grãtare în loc sã admiraţi frumuseţea locurilor şi sã vã umpleţi plãmânii cu aerul tare de munte.

 

De Sânziene de la Peleş în rezervaţia naturalã Piatra Craiului

Cã socoteala de acasã nu de potriveşte cu cea din târg, ştie prea bine toatã lumea. Aşadar ce ar mai fi de spus când pornind plini de elan spre Sinaia ne-am impotmolit la Nistoreşti alãturându-ne celorlaţi şoferi aliniaţi pe 2 rânduri în coloana al cãrei sfârşit nu ştiam unde sã îl plasãm.

Cunoşteam veşnicele probleme ale drumului spre Valea Prahovei dar speram în sufletul meu ca cei mai mulţi sã fi ajuns deja în staţiunile montane, dar se pare cã mã înşlasem. Drumul Naţional DN1 şi mai apoi E 60, este o provocare pe care am încercat în ultimii ani sã o ocolesc, tocmai pentru cã nu pot înţelege asemeni tuturor românilor, de ce chiar nu se poate rezolva aceastã problemã, drumul nefiind important doar pentru accesul turiştilor în staţiuniile din Valea Prahovei, ci asigurã legãturile economice cu restul ţãrii

Avansând coloana, am înţeles cã problema era travesarea oraşului Comarnic, cãci imediat am dat de “larg” şi ne-am luat avânt. Ce pãcat cã minunile ţin 3 zile şi avântul iţi este tãiat dupã câţiva kilometri cãci, odatã ajuns în Sinaia, înainte sã chiui de bucurie cã ţi-ai vãzut visul cu ochii, te vezi oprit de lucrãrile ce blocheazã accesul pe bd. Carol I între Hotelul Pãltiniş şi Poşta din centrul staţiunii, traficul fiind deviat pe celelalte strãzi, nu fãrã probleme cãci numãrul foarte mare de maşini, strãzile înguste şi cu lucrãri din loc în loc, utilaje parcate lângã lucrãri, ridicã mari probleme.

Poate nu am ştiut noi de lucrãrile în curs de desfãşurare în Sinaia, dar un panou lãmuritor ne-ar fi lãmurit mai din timp, mai ales cã lucrãrile sunt  în curs de desfãşurare pânã la Buşteni.

Am parcat cu greu in parcarea de lângã manãstirea Sinaia şi am pornit pe aleea pietruitã spre castelul Peleş, dornici sã-l revedem. Din pãcate dorinţa noastrã a rãmas doar dorinţa cãci, a început sã plouã şi în curand grindina ne-a gonit spre maşinã, fãcându-ne sã ne reevaluam opţiunile pentru restul zilei.

Poate nu ar fi rãu dacã cei  însãrcinaţi cu administrarea castelului ar face drumul pe jos pe bãtrâna alee, cãci astfel ar lua seama stãrii deplorabile în care aceasta se aflã şi ar lua mãsurile care se impun. Fie, ar atrage atenţia celor care adminsitreazã drumul şi sunt însãrcinaţi cu întreţinerea lui. Drag îmi este sã vin la Castel dar de ce trebuie sã-mi rup picioarele cãlcând în gropi? Turistul venit aici, merge cu ochii în pãmânt sã nu se împiedice deşi în jur este atat frumuseţe.

Dar, dacã am fost nevoiţi de ploaia pornitã sã-i facem cu mâna Castelului Peleş din depãrtare lãsând pe altãdatã vizitarea lui, ne-am reorientat rapid ca întoarcerea la Bucureşti sã se facã prin culoarul Rucãr-Bran – Câmpulung – Piteşti pe autostrada A2. Prilejul era cum nu se mai poate mai potrivit sã revedem Predeluţul şi sã ne bucurãm de frumuseţea extraodrinarã din aceastã perioadã a poienilor înflorite din satul Mãgura aflat în inima rezervaţiei naturale Piatra Craiului. Cei 12 Km strãbãtuţi de la intrarea dinspre Zãrneşti în rezervaţie şi pânã la coborârea în satul Moeciu de Jos , sunt dificil de strãbãtut dat fiind îngustimea drumului “agãţat” de munte dar şi datoritã stãrii în care se afla în urmã ploilor şi a faptului cã, deşi este singura cale de acces spre satele Mãgura şi Peştera, nu are parte de prea mulţã atenţie din partea autoritãţilor. Pe cât de dificil este, pe atât de spectaculoase sunt piesajele ce se deschid privirilor. Este de dorit ca traseul sã se facã pe jos cãci sunt sectoare de drum în care, cu greu îşi poate face loc o maşinã pe lângã cealaltã.

Dar dacã ajungeţi în zonã, nu ezitaţi sã urcaţi pânã la Mãgura, nu veţi regreta, poienile cu margarete şi garofiţa Pietrei Craiului sunt fabuloase.

Peştera Dâmbovicioara

 

Peştera Dâmbovicioara este unul din obiectivele turistice situate în Parcul Naţional Piatra Craiului la care se poate ajunge uşor fie prin pasul Rucãr-Bran, venind dinspre Moeciu – Bran, judeţul Braşov, fie venind dinspre Câmpulung, pe E81 pânã la Piteşti, apoi pe drumul E574, prin Rucãr pânã la Podu Dâmboviţei şi apoi pe DJ 730, pânã la Dâmbovicioara, judeţul Argeş.

Deşi Peştera Dâmbovicioara se aflã într-o zonã cu protecţie strictã din interiorul parcului naţional şi deşi la intrarea în parc sunt afişate normele ce trebuiesc respectate, totuşi acestea sunt ignorate şi încãlcate frecvent de turişti. Drumul spre peşterã este modernizat şi te conduce printre pereţii de piatrã ai masivului Piatra Craiului, printre care tenace, şi-a croit drum pârâul Dâmbovicioara. Fãrã sã fie foarte spectaculos, totuşi drumul strãjuit de pereţii masivi de piatrã oferã privirii imaginii care îi rãsplãtesc din plin pe cei dornici sã admire “creaţiile” ce ies din mâinile fermecate ale Mamei Naturã.

Drumul spre peşterã ne poartã prin Cheile Dâmbovicioarei, printre casele satului Dâmbovicioara, unde cei dornici sã petreacã câteva zile de odihnã pot gãsi atât cazare cât şi terase unde se pot opri pentru a-şi potoli foamea fie înainte, fie dupã vizitarea peşterei şi a împrejurimilor.

Accesul cu autoturismul este posibil pânã în apropierea peşterei dar condiţiile naturale nu permit parcarea sau deplasarea în condiţii de siguranţã astfel încât, ar fi bine sã fie amenajatã o parcare specialã, acolo unde cheile o permit, drumul spre peşterã continuându-se pe jos. De altfel complexul construit chiar în faţã peşterei nu face dupã pãrerea mea, decât sã ştirbeascã din frumuseţea locului. Cei ce vin vor sã descopere aceste creaţii ale naturii, bucurându-se de aer curat, de cântecul pãsãrilor, de sãlbãticia stâncilor şi pentru acest lucru intervenţia noastrã a oamenilor, ar trebui sã fie cât mai redusã şi doar pentru a ne oferi siguranţã.

Peştera Dâmbovicioara cu cei 555 ml lungime ai sãi, este cea mai lungã din zonã dar nu se numãra printre peşterile spectaculoase din ţarã. Galeria amenajatã pentru vizitare este destul de scurtã, deplasarea fãcându-se pe o platformã metalicã. In interior este destul de cald, iar grupurile formate din 10-15 persoane sunt însoţite de ghizi-voluntari, elevi la şcoala din satul Dâmbovicioara. Unii dintre ei sunt destul de mici 8-10 ani dar foarte inimoşi şi dornici sã rãspundã la intrebãrile legate de peşterã, astfel încât la ieşire daca doriti,  puteţi sã-i rãsplãtiţi.

La plecare dacã veţi opta pentru varianta Podu Dâmboviţei, Rucãr, Câmpulung, vã invit sã vã opriţi la Monumentul Eroilor de la Mateiaş, ridicat în memoria ostaşilor cãzuţi în primul rãzboi mondial 1916-1918. Situat la 11 km de Câmpulung, pe drumul E574, acesta se înalţã pe dealul Mateiaş. Ansamblul muzeal ce are în compunere Mausoleul, muzeul militar şi osuarul ce adãposteşte osemintele eroilor cãzuţi în luptele purtate în aceste locuri, este un loc încãrcat de semnificaţii, cãci pe aceste locuri, unitatea de infanterie rãmasã în istorie ca “Grupul Nãmãieşti” condus de generalul Traian Gãiseanu a ţinut piept inamicului, deşi se afla în inferioritate numericã. Priveliştea ce se deschide privirii de pe dealul Mateias, este copleşitoare, oferindu-vã momente de neuitat.