Despre mine

Ma numesc Roxana Dumitrache, iubesc oamenii, cãrţile, cãlãtoriile, muzica şi consider cã, noi oamenii de pretutindeni, putem sã ne înţelegem dacã dorim cu adevarat acest lucru.

Imi place sã cânt, sã recit poezie şi ador opera marelui I.L. Caragiale, pe care îl consider atât de actual, încât mã întreb, de ce oare nu citim zilnic, articolele sale scrise în urmã cu o sutã de ani în presa vremii, despre viaţa urbei noastre, în loc sã citim presa de astãzi. Cãci vorba ceea, cum le spuneai mata, mai rar bobocule!

Am hotãrât sã scriu despre cãlãtoriile mele şi despre tot ceea ce conteazã cu adevãrat în viaţa mea, deoarece cred cu putere cã, doar împãrtãşindu-ne gândurile şi trãirile, putem sã ne cunoaştem şi putem stabili punţi peste timp şi peste distanţe.

Iubesc viaţa aşa cum mi-a fost datã, nu mã întreb de ce nu m-am nãscut prinţesã, mã bucur sã fiu ceea ce sunt, sã am familia pe care o am şi mulţumesc în fiecare zi pentru norocul de a fi ceea ce sunt astãzi. Preţuiesc valorile familiei în care am fost educatã. Consider ca fiind un adevãrat noroc, sã faci parte dintr-o familie mare şi sã poţi oferi copiilor tãi, o copilãrie plinã de bucurii, alãturi de bunici, unchi şi verişori. Iubesc colindele, atât de mult încât şi astãzi îmi colind familia şi prietenii.

În fiecare zi, mulţumesc mamei pentru cã, mi-a dãruit pofta nestãpânitã de citit şi m-a crescut într-o casã plinã de cãrţi; pentru cã mi-a dat posibilitatea sã studiez pianul şi a considerat o datorie de onoare sã mã însoţeascã la opera sau la concertele de la Ateneu deşi era frântã de obosealã dupã orele de servici; pentru cã, an de an, în vacanţe, m-a purtat de mânã prin ţarã, pe poteci de munte sau pe malul mãrii. Aşa am învãţat cã pretutindeni trãiesc oameni şi cã, omul este mãsura tuturor lucrurilor, înainte sã aflu de înţeleptul Protagoras şi de a sa lucrare “ Despre zei”.

In fiecare zi, îi mulţumesc tatãlui meu, care m-a învãţat sã gãsesc fericire în fiecare lucru mãrunt care mã înconjoarã, în zilele însorite sau în ploile calde de varã, în florile câmpului sau în zâmbetul oamenilor necunoscuţi întâlniţi pe stradã; care mi-a stat alãturi ori de câte ori am avut nevoie, fie cã îmi împletea codiţele la grãdiniţã, fie cã mã însoţea sã-mi aleg pantofii pentru Balul bobocilor, fie cã ne bucura sãrbãtorile cu podoabele Pomului de Crãciun pe care le creea sub ochii noştrii.

Am învãţat sã caut rãspunsuri la întrebãrile care mã copleşesc, în cãrţile cu care m-am înconjurat. Am aflat cã nu este nimic nou sub soare, trebuie doar sã accept realitatea şi sã învãţ sã trãiesc, fiecare clipã ca şi când ar fi cea din urmã. Uşor de spus dar atât de greu de realizat. Am învãţat cã nefericirea este mai ales acolo unde, aşteptãrile noastre, sunt mai mari decât ceea ce efectiv, am fi putut primi.

Mulţumesc surorii mele mai mari care, m-a ajutat sã încep primele mele colecţii, împãrţind cu mine colecţia ei de şerveţele şi de monede. Mulţumesc surorilor mele mai mici, pentru cã, alãturi de ele, rând pe rând, am rãmas prinsã în jocul copilãriei, bucurându-mã de fiecare pas al lor. Lor le datorez, sufletul de copil, dornic de joc şi de tovãrãşie.

Le mulţumesc, copiilor mei, pentru clipele în care vin la mine pentru rãspunsuri la întrebãrile lor, arãtându-mi astfel, cã pãrerea mea conteazã.

Şi mai ales, îi mulţumesc soţului meu, pentru cã, este de 36 de ani, alãturi de mine, descoperind împreunã viaţa şi lumea, ajutându-mã sã-mi pãstrez pânã astãzi, aceeaşi fire veselã şi încrezãtoare în bunãtatea oamenilor.

Cu toate aceste gânduri, m-am hotãrât sã scriu despre locurile şi oamenii întâlniţi în drumurile mele, cu speranţa cã, voi reuşi sã deschid porţi spre inimile tuturor celor care, ca şi mine sunt la fel de îndrãgostiţi de viaţã şi de oameni.