Nu, nu este vorba de celebra piesă scrisă de Tennessee Williams ci de dorinţa oamenilor de a scurta distanţe şi de modesta mea pasiune pentru tramvaiele pe care le-am întâlnit prin peregrinãrile mele prin ţarã sau prin strãinãtãţurile prin care am ajuns. Atât câte au fost cãci, deşi tramvaiele mi-au atras atenţia de mai mulţi ani prin diversitatea modelelor, recunosc cã m-am hotãrât relativ recent sã le urmãresc “traseele” urbane pe unde mã poartã paşii.
Mai vechi sau mai noi, de import sau autohtone, tramvaiele au reprezentat mereu parte din viaţa oraşului. Cu cai, electrice, cu platforme descoperite sau modernele creaţii ale zilelor noastre, tramvaiele odatã ce au pornit la drum nu s-au mai oprit pânã astãzi. Şi nu sunt puţini anii dacã ne gândim cã primele tramvaie cu cai au apãrut pe strãzile Bucureştilor cam pe la 1870 iar cele electrice cam pe la 1894. De atunci, mereu modernizate, ele au cucerit tot mai mult strãzile oraşului, astãzi lungimea liniilor de tramvai atingând aproape 143 km.
Probabil cã interesul meu pentru tramvaie a început în anii în care, locuiam în cartierul Pajura, cartier ce nu avea altã legãturã cu “oraşul” decât tramvaiul care circula pe bd. Bucureştii-Noi. Astfel, pentru ani buni, dacã doreai sã ajungi în oricare parte a Bucureştiului, erai obligat sã iei tramvaiul: 30 de bani biletul la clasa I şi 25 de bani biletul al clasa a II-a. 
Urcai frumos în tramvai pe la uşa din spate, dãdeai banii taxatoarei care-ţi întindea biletul. Coborârea era pe uşa din faţã ca sã nu împiedici accesul celor ce urcau şi trebuiau sã plãtescã.
Poate cã modele de atunci nu ar câştiga astãzi vreun premiu de eleganţã, erau zgomotoase, cu scaune de lemn şi neîncãlzite iarna, dar circulau şi şi-au fãcut datoria fie varã, fie iarnã. 
Drumul meu la bunici însemna în primul rând sã merg singurã cu tramvaiul sau cel mult cu sora mea mai mare, vã daţi seama ce rãsfãţ: mergeam pe jos pânã la tramvai, apoi luam tramvaiul 4 staţii şi iar pe jos pânã la bunici şi apoi din nou spre casã. Fiecare nou model care apãrea pe strãzile oraşului era un un prilej de bucurie ce musai trebuia sãrbãtorit cu o plimbare. Au apãrut modele ceheşti, mai mici, mai mobile şi care aveau câte 2 posturi de conducere, modele articulate, executate în ţarã dar şi cele care au fost aduse din Germania la mâna a doua şi care au circulat în Bucureşti pentru o scurtã perioadã de timp, dupã revoluţie.
Astãzi tramvaiele care strãbat oraşul sunt departe de suratele lor care la sfârşitul secoului XIX fãceau deliciul bucureştenilor, 
cel mai nou model fiind prezentat la inaugurarea Pasajului Basarab, alãturi de bunicul sãu modelul Thomson-Houston 1927, realizat de Atelierele Centrale ale Societãţii Comunale a Tramvaielor Bucureşti şi restaurat de R.A.T.B.
Cred cã era firesc sã nu ratez aceastã ocazie şi iatã-mã pentru câtevã clipe dând semnal de plecare garniturii sau aşteptând sã dau bilete cãlãtorilor.
Şi cum in drumurile mele prin ţarã şi prin lume am întâlnit adeseori cu liniile de tramvai, am încercat sã surprind farmecul oraselor şi al tramvaielor lor, cãci nu am gãsit douã oraşe în care sã circule acelaşi model de tramvai fie el mai vechi sau mai modern .
calatorprintaramea 