Mariana – povestea parcului cu veverite

Vã întrebaţi poate cine este Mariana.  Ei bine, Mariana, este mica veveriţã (de fapt nimeni nu ştie exact câte sunt în realitate), care a încântat şi încã mai încântã copii şi adulţi deopotrivã, în parcul din staţiunea Vatra Dornei.
În fiecare dimineaţã, din camera hotelului unde eram cazatã, auzeam chemãrile copiilor, care, strigau cât puteau: Mariana, unde eşti, Mariana? Vino la nuci! Şi loveau una de alta nucile ţinute în mânã, de rãsuna parcul. Trebuie sã mergi mãcar o datã Vatra Dornei şi cu buzunarele pline de nuci, sã te alãturi copiilor care, plini de veselie, nu obosesc sã îmbie veveriţele la nuci şi alune, cât este ziua de mare. Dealtfel, nu doar copiii aşteptau nerãbdãtori veveriţele ci şi pãrinţii, care li se alãturau, bucurându-se deopotrivã de gingãşia cu care acestea, primeau din mâna lor, ofranda în nuci şi alune.
Trebuie sã spun, cã piaţa din apropierea parcului, devenea, pentru toţi cei aflaţi în vizitã în staţiune, un obiectiv obligatoriu de atins, bifat ferm, în programul fiecãruia. Cãci, cum altfel puteai sã-ţi faci plimbarea prin parc, fãrã sã ai nuci? Chiar dacã ţi-ai fi propus sã priveşti detaşat strãdania copiilor de a atrage veveriţele, bucurându-te de bucuria lor, sfârşeai prin a scoate sfios, nucile din buzunar şi, asemeni lor, redeveneai copil, lovind nucile şi sperând ca tu sã fi alesul spre care se va îndrepta mica vietate.
Pentru mine, însã povestea parcului cu veveriţe, s-a scris cu mult timp în urmã.  Mi-au spus-o însã, mulţi ani mai târziu, mama mea şi pozele fãcute în parcul staţiunii, pãstrate cu multã grijã ani la rând, martori tãcuţi dar în acelaşi timp, atât de vorbãreţi, ai unor întâmplãri, care peste ani aveau sã stea mãrturie despre ce înseamnã cu adevãrat o copilãrie fericitã. Am privit adeseori pozele, în care o fetiţã de trei ani priveşte uimitã, cum mama sa primeşte vizita unei vietãţi cum nu mai vãzuse pânã atunci şi cum râde fericitã, vãzând cu câtã încredere vine sã-şi primeascã darul în palma mamei.
Am pãstrat mereu credinţa, cã, într-o zi voi reveni la Vatra Dornei şi acolo, în parc, voi regãsi veveriţele, aşteptând la fel ca în copilãrie, sã primeascã nuci. De aceea, vizita mea la Vatra Dornei, a însemnat mai mult decât peisaje frumoase şi obiective turistice, a înseamnat de fapt, întoarcerea în locurile în care, copil fiind, trãisem alaturi de mama mea momente atât de speciale. Nicolae Iorga a spus atât de frumos cã ” vei fi cu atât mai fericit, cu cât va trãi mai mult în tine, copilul ce-ai fost”. Am notat aceastã cugetare, în jurnalul meu, în anul 1975 şi de atunci m-a însoţit mereu, încercând sã-i înţeleg sensul. Cred cã tocmai copilul din mine, care n-a uitat niciodatã sã se joace, m-a fãcut sã mã întorc mereu pe urmele copilãriei şi sã mã bucur mereu de tot ceea ce viaţa mi-a oferit.
Privind poza în care mama mea, ţine în palma deschisã veveriţa ce nu pare sã aibã fricã de a-şi primi astfel nucile, mã gândesc acum, oare, sã fi ştiut mica vietate cã nu are de ce sã se teamã? Sã fi ştiut cã, uneori, oamenii vor sã-şi dovedeascã buna-credinţã tocmai fãcând acest gest, cu mânã deschisã spre cer, spunând: mi-am pus inima în palmã! Cât de vulnerabili suntem atunci şi ce spaimã te cuprinde, la gãndul cã celãlalt nu te va înţelege!
Mã întreb acum, oare cine pe cine ajuta în parc? Cine avea mai multã nevoie de vizitele în parc ? Veveriţele sau oamenii? Aveau nevoie veveriţele de nucile oferite de copii, sau oamenii, copiii şi pãrinţii deopotrivã, aveau nevoie de acele momente în care doi necunoscuţi, ofereau şi primeau, în egalã masurã, încredere. Trebuie sã trãieşti astfel de momente, ca sã poţi înţelege cã uneori ne trebuie foarte puţin ca sã fim fericiţi.
Plimbându-mã pe aleile parcului, mi-am dat seama, ca deşi strãbãteam locuri noi pentru mine, totuşi nu mã simţeam pierdutã. Poate pentru cã, ani de zile, mã plimbasem pe aleile din pozele în care, o fetiţã 3 ani, priveşte curioasã o mica veveriţã, venitã sã primeascã din mâna mamei sale nuci. De aceea poate,  foişorul din parc, deşi schimbat, imi era atâ de cunoscut.
Vã invit sã priviţi pozele care, peste ani, m-au condus pe drumul pe care, am întâlnit alţi copii şi alţi pãrinţi, jucându-se cu Mariana, veveriţa fãrã vârstã.
Vã invit sã rãmâneţi cu sufletul în lumea copilãriei, în care râsul rãsunã mereu şi în care încrederea se aratã simplu, cu palma deschisã spre cer.

La drum printre amintiri – cascada Urlatoarea

Am sã vã vorbesc despre unul dintre acele “obiective turistice” atât de cunoscute încât deseori, când sunt propuse grupului spre a fi vizitate, aceştia protesteazã spunând cã au fost de atâtea ori, încât nu mai au ce sã vadã nou: Cascada Urlãtoarea. Situatã în masivul Bucegi, uşor de vizitat, deşi în ultimii ani (adicã zeci de ani) nu s-au mai putut face atât de multe  lucrãri de întreţinere a traseului câte s-ar fi dorit, cascada Urlãtoarea, rãmâne pentru mine un loc special în care mã întorc an de an, cu statornicã bucurie.
De ce? Iatã întrebarea pe care poate v-aţi pus-o. Nimic mai simplu. Cascada Urlãtoarea reprezintã unul dintre acele puncte de sprijin din viaţa mea, care mã ajutã sã nu uit niciodatã cã, fiind “copil pãduri cutreieram” alãturi de mama mea şi de surorile mele. Peste ani, am revãzut cascada alãturi de mama mea, de surorile mele şi mai ales de cel care astãzi imi este soţ. Am revenit în preajma ei, peste ani, ducându-mi de mânã copii. Am parcurs de fiecare datã drumul pânã la cascadã cu nerãbdare, dorind sã regãsesc toate acele imagini care mã însoţesc mereu şi pe care le revãd cu ochii minţii, ori de câte ori sufletul meu are nevoie de odihnã, într-o lume din ce în ce mai durã şi mai intolerantã.
De ce ? Poate aţi remarcat cã pe drumurile mele am fost mereu însoţitã de familia mea . Este adevãrat, la început era familia biologicã, apoi m-am cãsãtorit şi mi-am întemeiat propria familie, dar niciodatã nu am uitat cã, dacã vreau sã fiu fericitã trebuie sã nu uit cã, o bucurie este cu atât mai mare cu cât sunt mai mulţi cei pe care îi ai alãturi de tine destul de mult timp pentru ai putea numi “ai tãi”.
În vara anului trecut am revenit la cascadã. Trebuie sã mãrturisesc cã am avut o surprizã de proporţii. Şi ştiţi de ce? Doame, ce îmi place acest “De ce?”! Trebuie sã fac o precizare: sunt foarte curioasã, se pare cã toatã viaţa mea s-ar putea reduce la acestã întrebare, care, atunci când îmi încolţeşte în minte, nu mã mai lasã sã dorm pânã nu capãt rãspuns, dar nu-i lasã în pace, nici pe cei care nu-mi pot rãspunde. Curiozitatea pare sã fie calitatea mea cea mai mare dar şi cel mai mare defect, deoarece mai poţi dormi când nu şti cine a învins la Waterloo?
Sã revenim la Urlãtoarea. Traseul este foarte bine cunoscut şi nu are un grad mare de dificultate, de aceea îl pot parcurge toţi cei cu inima tânãrã de la 2 ani la 80 de ani. Şi exact asta am întâlnit, spre surprinderea mea, un râu de oameni: grupuri de tineri, pãrinţi tineri ducându-şi copii pe umeri sau ajutându-i sã facã paşi mici pentru omenire dar atât de mari pentru viaţa lor de familie, pe un drum care odatã ce ai pornit nu te vei opri niciodatã dacã, l-ai fãcut alãturi de cei dragi, fãrã sã-ţi fie teamã ca vei fi pãrãsit la greu. Cãci ce înseamnã familia, dacã nu tocmai aceste momente despre care toţi membrii familiei pot sã povesteascã peste ani. Mergeau pe acelaşi drum, grupuri de oameni de toate vârstele, grupuri de prieteni, perechi de îndrãgostiţi, toţi dornici sã vadã sau sã revadã cascada, şi printre ei, aproape pierdutã, eu. Ce mi-a plãcut cel mai mult? Felul în care, toţi aceşti oameni, în drumul lor comun cãtre cascadã vorbeau unii cu alţii, se ajutau sã treacã micile sau mai marile obstacole întãlnite pe drum, fãceau schimb de impresii, îşi reaminteau unii altora cum arãta pãdurea cu ani în urmã, sau cum zburdau ei pe poteci altãdatã. Trebuie sã fac o precizare: eu eram de aceastã datã singurã dar, cu greu aş putea gãsi în tot acest timp cât a durat excursia, momente în care sã simt singurãtatea. Poate doar când, ajunsã la cascadã, am revazut cu ochii minţii acest loc de care mã leagã atâtea amintiri. Doar pentru câteva momente, apoi m-am întors la noii prieteni cu care urma sã fac drumul înapoi.
Nu cred cã pot preciza de câte ori am vizitat cascada Urlãtoarea în decursul timpului, pot spune doar,cã am vãzut-o prima datã la nici 5 ani şi de atunci m-am reîntors alãturi de copii şi de prieteni, an de an. Acum urc poate mai greu, dar, cu siguranţã voi reveni, cãci astãzi ştiu cã oamenii revin întotdeauna în locurile în care au fost fericiţi, iar cascada Urlãtoarea a fost, este şi va fi locul în care am fost întotdeuna fericitã.
Aş vrea sã fac totuşi o observaţie: am remarcat un lucru care pe mine m-a îngrijorat puţin şi chiar am discutat cu o tânãrã mãmicã despre acest lucru. Mulţi din cei ce urcã pe munte, nu par sã dea atenţie felului în care sunt echipaţi pe munte, atât ei cât şi copii lor. Era o zi foarte frumoasã, dar muntele nu dã asigurãri astfel încât, la drum trebuie sã pleci bine echipat, nu în papuci de plastic, în sandale cu toc şi poşeta pe braţ. Este lecţia de viaţã pe care copii trebuie sã o înveţe corect de la pãrinţi, cei în care ei au încredere necondiţionatã, dar care uneori dovedesc cã, nu pot lua note de trecere. Şi din pãcate traseele turistice au douã rânduri de marcaje greu de uitat: cel care indicã traseul pânã la obiectiv, dar şi cel care aminteşte trecãtorilor de cei care nu au mai pãrãsit niciodatã muntele. Şi nu sunt puţini din pãcate.
Cred cã mulţi aţi fãcut de nenumãrate ori acest traseu, astfel încât nu am vrut sã vorbesc despre frumuseţea recunoscutã a locurilor, dar vã îndem, ca la urmãtorul drum, chiar dacã aveţi parteneri de drumeţie, sã  faceţi un exerciţiu: uitaţi-vã în jur şi cu mult curaj luaţi-vã la trântã nu numai, cu muntele, ci şi cu propria prejudecatã conform cãreia, nu trebuie sã vorbeşti cu strãinii. Uneori, pe munte, aceşti strãini se transformã în tovarãşi adevãraţi şi prieteni pe viaţã. Merita sa incercati!

De ce?

De ce un nou blog „Cãlãtor prin ţara mea”? Poate pentru cã toţi suntem cãlãtori prin ţara noastrã înainte de a cãlãtori prin ţãri strãine, dar de cele mai multe ori nu realizãm decât foarte târziu, cât de multe  şi cât de profunde, sunt impresiile pe care le trãim şi pe care am putea sã le împãrtaşim şi celor din jur, cât de multe sunt gândurile frumoase care ne-au însoţit cãlãtoriile, dar nu o facem crezând cã nu intereaseazã sau mai rãu, ne temem sã nu fim greşit înteleşi, fiind catalogaţi drept încrezuţi când vorbim despre acele momente care pe noi ne-au fãcut fericiţi.

Eu nu am avut niciodatã aceastã reţinere, aceea de a povesti despre locurile vãzute şi despre oamenii intãlniţi, nici mãcar atunci când mi-a fost foarte clar din comentariile sau din expresiile celorlalţi, cã nu au înţeles cât de fericitã eram eu în acele momente dorind sã-i fac pãrtaşi la emoţiile pe care le trãisem.

Cu mulţi ani în urmã am vãzut la cinematograf un film documentar şi mi-a rãmas în minte titlul: ” Pretutindeni trãiesc oameni”. În acei ani, la cinematograf erau prezentate în deschiderea filmului artistic ce rula, filme documentare realizate de Studioul cinematografic „Sahia-Film” . Ce a fost deosebit la acest film, nu aş putea spune acum, poate doar faptul cã nu am uitat niciodatã mesajul. Frumuseţea locurilor pe care le vezi în trecerea ta, oricare ar fi acele meleaguri, nu este completã fãrã acei oameni a cãror viaţã este legatã pentru totdeauna de ele. Imi place sã cãlãtoresc, îmi place sã vãd locuri noi, dar cel mai mult iubesc oamenii şi mereu caut sã-i întãlnesc, sã vorbesc cu ei, dorind sã-i  înţeleg . Astfel, mi-am propus sã povestesc despre locurile vizitate, dar mai ales mi-am propus sã povestesc despre oamenii pe care-i întãlnesc şi despre ceea ce îi leagã de locurile în care trãiesc.

Ca cetãţean al Bucureştiului, nãscutã şi crescutã pe caldaramul Capitalei, nu m-am putut desprinde niciodatã de el, dar am înţeles cã pretutindeni trãiesc oameni şi meritã sã-i cunoşti atunci când eşti cãlãtor prin ţara ta. Astfel, voi încerca sã povestesc despre locurile prin care am trecut, dar mai ales, sã povestesc despre oamenii întãlniţi fãrã de care orice drum nu ar fi decât o trecere printr-o imensã salã de muzeu în care admiri în tãcere minunate exponate. Vã invit sã cãlãtorim împreunã prin ţara mea (şi a voastrã)  alãturi de oamenii ce trãiesc pretutindeni!