octombrie | 2015 | calatorprintaramea

A venit toamna. Culori și forme ne atrag la tot pasul și totuși, peste tot în jurul nostru privirea ni se lovește de garduri de cetate. Desigur, case frumoase, peluze impecabile. Primăvara, vara, toamna, iarna trec și nimic nu pare să se schimbe. Oamenii s-au învățat să-și ascundă singurătatea după garduri. De ce? Mă întreb cum ar mai stat la gard de vorbă Ion și cu Floarea dacă ar fi avut asemenea garduri? Că de sărit pârleazul poate doar cu prăjina dacă s-ar fi antrenat toată vara! Mereu m-am întrebat oare de ce nu învățăm nimic din trecerea noastră prin viață, prin lume? De ce, după douăzecișicinci de ani de libertate de umblat prin lumea largă, nu luam cu noi acasă și câteva din acele lucruri, obiceiuri care par să facă viața mai frumoasă într-o comunitate? Visăm la o țară ca afară, dar, aici nu facem nimic din ceea ce pare că ne încântă atât de mult la alții și pentru care nu trebuie să așteptăm nimic de la nimeni. Nu trebuie să mutăm munții din loc, doar să dăm cu mătura prin fața casei, să plantăm un pom în locul celui ce s-a uscat fără să ne gândim că nu este curtea casei ci pe trotuarul public. Umbra este fără domenialitate, răcorește pe toată lumea fără părtinire. Cum rămâne cu vorba despre rostul de a ridica o casă, a da viață unui copi și a sădi un pom?
Fiecare drum pe care l-am făcut prin alte țări a însemnat o lecție de viață. Oameni, locuri noi, obiceiuri noi, moduri noi de a te raporta la comunitatea din care faci parte și față de care ai și obligații, pe care asumându-le, susții dezvoltarea acesteia.
În Elveția am admirat grădinile pline de flori, cu garduri verzi nu mai înalte de 70-80 de cm, cu peluze împecabile. În Franța, într-un mic orășel, fiecare grădină era o poveste. Am mers din gard în gard, neputând să mă hotărăsc care grădină este mai frumoasă. Toate la vedere, nu împrejmuite cu ziduri de închisoare. Frumoase erau casele, grădinile dar strada era câștigătorul cel mare căci îți era drag să mergi de la un capăt la altul.
În Polonia, am fost uimită de cum sunt aranjate peluzele caselor și cât de frumos își împrejmuiesc casele cu pomi de tuia. În jurul casei sădesc întîi arborii de tuia, apoi fac gardul. Dacă între case este o parcelă liberă, este fie cultivată, fie are iarba tunsă îngrijit. Nu sunt lăsate pârlogă, cu ciulinii cât casa.
Trecând prin Austria nu cred că există cineva care să nu fi remarcat cu câtă grijă își înfrumusețează casele și grădinile fiecare om. Nu cred că îi obligă cineva. Toamna pe peluzele caselor prind viață adevărate povești cu paiațe și dovleci decorativi. Și intersecțiile din localități sunt amplasate decorațiuni pline de fantezie. Veți spune poate că altele sunt prioritățile lor și alte ale noastre. Oare? Cred doar că acolo se face mai mult cu gândul la nevoile oamenilor din comunitate. Dar comunitatea pare să aibă un alt înțeles la ei. Oamenii chiar formează comunități pentru ale căror interese, luptă. Luptă cu autoritățile, cu noii veniți dorind să păstreze ceea ce ei consideră a fi bun pentru comunitatea lor. La noi disoluția continuă a relațiilor umane din interiorul comunităților face ca astăzi, peste tot să se ridice nu garduri, cu scopul de a delimita proprietățile ci, ziduri de cetate, peste care nu poți sări și nici arunca punți de legătură. Oamenii nu se mai văd, vorbesc la interfon. Ochii care nu se văd nu numai că se uită, dar nu au cum să se cunoască vreodată sau să se înțeleagă.
A mai venit o toamnă. Am aranjat grădina și sper ca bucuria mea să fie împărtășită de cei care trec pe lângă ea. Știu, strada mea este încă un drum de pământ de care mă îngrijesc de ani de zile pe banii mei să nu ajungă numai șleauri. Pentru autorități părem a fi cetățeni de rang inferior, nedemni să mergem măcar pe un drum de piatră. Atât am cerut, măcar o dată pe an să se pună piatră sau să se profileze cu un utilaj, dacă tot se cară în continuu, pământ cu mașini de 40 de tone de oriunde se construiește prin preajmă. Desigur sunt și străzi asfaltate, dar nu se cuvine să fie deterioarate cu transportul greu. Pe acolo vor fi trăind cetățeni de rang superior, ce nu pot fi nici prăfuiți și nici deranjați de zgomot. Dar nu disper, continui să tund iarba de la poartă, să întrețin șanțul necesar scurgerii apelor cu care ne bucură ploile, să ud florile și din când în când să astup gropile apărute în „carosabilul” pământos. De, fac și eu ce pot. Eu și vecina mea. Mică comunitate nu? Și întâmpin toamna cu un zâmbet.