Bun venit Primavarã!

Zilele trecute am vãzut la mine în cartier primii pomi înfloriţi şi am fost foarte fericitã, privind coroana de flori roz ce-mi inveselea dimineaţa. Din acel moment, am cãutat cu privirea, alte şi alte coroane înflorite, ca o împlinire a promisiunii pe care natura mi-o fãcuse la început de martie, cã în sfârşit, iarna va pleca.

Dar astã searã, am avut parte de o mare surprizã : dupã o zi mohorâtã cu vânt destul de puternic, din norii groşi ce acopereau cerul, a început sã cadã ploaia şi, greu de crezut, a a început sã ningã! M-a cuprins o jale nespusã, la gândul cã frumoşii pomi înfloriţi pe care îi admirasem, vor fi atinşi de zãpada aceasta târzie şi vor plãti scump curajul lor de-a fi înflorit.

Dar ca totul sã fie cât mai spectaculos, scurta ninsoare a încetat şi soarele a luminat din nou cerul, brãzdat dintr-o data de un frumos curcubeu. Nu este pentru prima data când pot vedea pe cerul Capitalei strãlucind dupã ploaie, curcubeul, dar acum este martie, a plouat, a nins şi apoi soarele, cu ultimele raze, s-a mai uitat odatã înapoi, aprinzând dintr-o data cerul. Priveam pe fereastrã spectacolul naturii şi pentru încã o data, dacã mai era nevoie, am meditat la forţa şi imprevizibilitatea naturii.

Va las încontinuare, sã admiraţi aceste clipe incredibile pe care le-am surprins în acestã searã.

Anunțuri

Obârşia Lotrului

Dacã vreţi sã parcurgeţi un traseu frumos, plin de locuri neatinse încã de asaltul turiştilor dornici de un grãtar, trebuie neapãrat sã vã aventuraţi spre Obârşia Lotrului. Aflatã la jumãtatea drumului între localitatãţile Brezoi şi Petroşani, pe drumul naţional 7A, Obârşia Lotrului este pretextul perfect pentru o excursie minunatã. Noi am început aventura montanã într-o zi minunatã, plinã de soare, o zi perfectã de martie care promitea sã ne lase sã admirãm în voie natura ce se trezea la viaţã, luptând cu ultimele rãbufniri ale iernii, ce parcã nu dorea încã, sã lãse loc primãverii.

Din Brezoi drumul naţional 7A, trece printr-o serie de localitãţi pitoreşti: Valea lui Stan, Pâscoaia, Mãlaia, alunecând pe malurile celor douã lacuri Brãdişor şi Mãlaia pânã la Voineasa si de acolo spre lacul Vidra. Am privit din goana maşinii hotelurile staţiunii Voineasa, fãrã însã a ne opri, cãci doream sã atingem cât mai curând obiectivul propus, aşa cã ne-am continuat drumul care începuse sã urce şi am simţit cum, deşi soarele strãlucea, temperatura începea sã scadã. Trebuie sã spun cã drumul era destul de bun, astfel încât nu pot sã spun cã a pus probleme deosebite. Oricum în aceastã perioadã este bine sã fi pregãtit ca pentru iarnã cãci, drumul urcã pânã la 1575 m, altitudine la care, odatã ajunşi am fost puşi în faţa unui drum dificil, acoperit de gheaţã. Spectacolul oferit de mama naturã a fost însã magnific. Priveliştea care se deschidea privirilor era copleşitoare, liniştea a fost nefireascã şi singurãtatea locurilor te fac sã cauţi cu privirea, prin vãi, o urmã de umanitate. Aproape cã un fior de spaimã de încearcã la gândul cã, poţi rãmâne în singurãtatea ce te înconjoarã fãrã a putea sã ajungi într-o localitate înainte de lasarea întunericului. Dar eram oarecum la începutul aventurii cãci nici nu bãnuiam ce minunãţii urmau sã se dezvãluie privirilor noastre. Ne-am oprit sã bem apã dintr-un pârãu lângã o cabanã pãrãsitã, dupã care ne-am continuat drumul, ce era din ce în ce mai dificil, fiind acoperit de gheaţã.

Dezgheţul ce se pornise, fãcuse ca zãpezile topite de pe versanţi sã porneascã la vale într-o revãrsare de ape, încremenite pe marginea drumului în adevãrate draperii de gheaţã. Tentaţia de ale privi de aproape şi de ale atinge ca sã mã asigur cã nu sunt o iluzie, m-a fãcut sã cobor din maşinã şi sã merg sã le ating. Recunosc cã am ignorat pericolul la care mã expuneam, cãci în orice moment perdeaua de gheaţã putea sã se prãbuşeacã. Interesant mi s-a pãrut şi faptul cã, în timp ce partea stângã a drumului, ascunsã razelor soarelui era tivitã de horbota de gheaţã, partea dreaptã a drumului rãsfãţatã de razele soarelui, era înverzitã şi din loc în loc, adevãrate cascade se revãrsau formând pâraie ce curgeau la marginea drumului.

Pe mãsurã ce ne apropiam de Petroşani, zãpada dispãrea, soarele prindea putere iar DN 7A, a redevenit, drumul fãrã probleme, pe care ne-am început drumeţia. Deşi ne despãrţeau doar câţiva kilometrii de locurile unde iarna transformase drumul într-un decor de film, peisajul era acum atât de schimbat, încât nu ne venea sã credem cã ceea ce tocmai lãsasem în urmã era adevãrat. Parcã am fi vrut sã ne întoarcem sã mai vedem o data acele minunãţii.

Dar cum drumul nostru continua spre Hunedoara, am fost recunoscãtori pentru rãgazul pe care natura ni l-a dat sã putem admira în linişte aceste locuri, cãci trebuie sã fac o precizare: în tot acest rãstimp de câteva ore, au trecut pe lângã noi doar trei maşini, fãrã sã se oprescã. Astfel am fost singuri într-o tãcere întreruptã doar de zgomotul apelor ce se scurgeau pe coasta muntelui si de foşnetul pãdurii. Puteai cere mai mult ? Aceasta consider eu cã este excursia perfectã şi cred cã meritã sã strãbateţi acest traseu. Sper din tot sufletul ca aceste locuri sã nu devinã asemeni altora, destinaţii de “grãtar” şi sã ne reîntoarcem la drumeţiile fãcute cu rucsacul spate în care sã punem pachetul de hranã pregãtit de acasã. Timpul petrecut în naturã sã nu mai fie irosit in fum si galagie, ci folosit pentru a ne hrãni corpul şi mintea cu tot ceea ce natura iţi poate oferi şi îţi oferã cu atâta generozitate, doar sã vrei sã primeşti.

Vã invit sã admiraţi imaginile surpinse în aceastã excursie şi poate veţi fi tentaţi sã porniţi şi voi în acestã aventurã, cãutând Obârşia Lotrului.

Varstele Pelesului

Cu siguranţã cã cei mai mulţi dintre romãni au vizitat cel puţin o data Castelul Peleş.

Pentru mine, aventura cunoaşterii acestei minunate realizãri a Regelui Carol I, a început în anul 1962, odatã cu prima mea vizitã ”atestatã” fotografic.

Apoi, aproape an de an, am revenit la Castelul Peleş, alãturi de mama mea sau în excursiile organizate de şcoalã şi mai apoi cu familia mea, fãcând astfel posibilã cunoaşterea şi preţuirea cu adevãrat, a acestui ansamblu arhitectonic. Astfel, pentru mine rememorarea atâtor vizite la castel, reprezintã deopotrivã aducere-aminte a acelor ani când, copil fiind începeam sã cunosc lumea, dar şi rememorarea sentimentelor pe care le încercam de câte ori vizitam castelul şi mã plimbam pe aleile imensului parc.

La început, Peleşul a reprezentat întruchiparea castelului din poveştile pe care le citeam şi la care visam cu ochii deschişi, când alãturi de prinţesele din poveşti rãtãceam prin încãperile fãrã numãr ale palatelor în cãutarea prinţului. Apoi, crescând, am încercat sã înţeleg strãbãtând acele încãperi minunate şi aleile imensului parc de pe malul Pelesului, viaţa de fiecare zi de zi a acelor oameni, stãpâni şi angajaţi, fiecare dintre ei, prinşi în rutina lor zilnicã, dar impãrtãşind deopotrivã aceste minunãţii.

Sã pãşeşti prin acele saloane atât de frumos decorate, sã-ţi duci viaţa înconjurat de atâtã frumuseţe şi rafinament, mie copilului crescut într-un apartament de bloc, cu mobilã de serie, mi se pãrea un vis. Un vis pe care l-am purtat toatã viaţa, de care nu m-am desprins niciodatã, dorind sã înţeleg cum ne influenţeazã şi cum ne poate schimba mediul în care ne naştem şi în care trãim. De aceea, pentru mine fiecare vizitã, a fost marcatã în primul rând de acele impresii pe care puterea de înţelegere a fiecãrei vârste le percepea şi nu de anul în care mã aflam, astfel încât, atunci cand vreau sã-mi amintesc o vizitã la Castelul Peleş, nu mã gândesc la un an anume, ci la vârsta la care mã aflam. Deci voi încerca sã povestesc despre vârstele Peleşului dragi sufletului meu.

Desigur primii ani nu înseamnã pentru mine decât amintiri povestite de mama mea şi reflectate în pozele care stau mãrturie. Dar mai apoi, cu fiecare an, amintirile personale prind contur. Salonul maur, Sala de muzicã, cu mobilierul din lemn de esenţe preţioase şi plafoanele pictate pe care le priveam cu capul lãsat pe spate pânã ameţeam, mã fãceau sã visez. Eu care studiam pianul, mi-aş fi dorit sã pot cântã acolo, întrebându-mã mereu cum erau audiţiile muzicale într-un astfel de salon. Peste ani când am început sã merg la Ateneul Român şi am putut sã trãiesc bucuria deplinã a muzicii în acea minunatã salã, am înţeles cã, în acel moment prindea viaţã pentru mine vârsta muzicalã a Peleşului.

În aceste zile, am aflat cã, la Castelul Peleş se deschide a doua ediţie a stagiunii “Sunetul muzicii”, organizatã în sala de concerte a castelului şi deci în acest an, voi strãbate din nou aleile parcului spre împlinirea unui vis. Şi ce vis frumos!

Peste ani, am pãşit pe aleile parcului, alãturi de cel care, mai apoi mi-a devenit soţ şi astfel, de câte ori trecem prin Sinaia, chiar dacã nu intrãm sã vizitãm castelul, strãbatem împreunã parcul, fie varã sau iarnã, sãrbãtorind odatã cu Peleşul vârsta iubirii.

A venit cum era firesc, momentul în care mi-am purtat la rãndul meu, de mânuţe copii pe aleile parcã neatinse de trecerea timpului. Am parcurs din nou încãperile palatului, retrãind aceaşi emoţie de altãdatã, atentã la fiecare detaliu pe care îl percepeam acum cu maturitatea vârstei şi totodatã dornicã sã deschid în sufletul copiilor mei, poarta spre acele lucruri frumoase care te fac sã visezi. Şi astfel odatã cu mine, Peleşul serba vãrsta maturitãţii, vârsta când ştii cã a venit vremea sã dai mai departe cu toatã dragostea, ceea ce ai primit în dar de la viaţã, toate acele clipe frumoase care te-au cãlãuzit şi care te-au fãcut sã fii ceea ce eşti astãzi.

Am revenit apoi la Peleş însoţiti de prieteni, alãturi de care am trãit bucuria potolitã a plimbãrilor în prag de searã, pe aleile unui parc colorat de luminile toamnei. Poate pasul nu mai era atât de vioi ca altãdatã, dar cine a avut bucuria de a se plimba seara, prin parcul palatului, sub un cer înstelat, poate sã spunã cã ştie ce înseamnã sã visezi cu ochii deschişi. Şi astfel, cu Peleşul odatã, am serbat vârsta prieteniei, cãci doar cu prietenii împarţi toate acele lucruri frumoase care îţi aduc bucurii şi de care îţi aminteşti cu drag peste ani.

Şi a venit şi vremea când, am eu am fost cea care mi-am adus pãrinţii în vizitã la Sinaia. Aş fi vrut  sã pot sã-mi conduc mama pe aleile parcului, pentru a face o pozã acolo unde pentru mine, a început povestea Peleşului, dar cum timpul nu iartã şi cum accesul nu este permis cu maşina în incinta complexului, ne-am oprit la Mânãstirea Sinaia. Copila purtatã altãdatã pe umeri, nu poate astãzi decât sã-şi sprijine mama, dar va continua sã o conducã prin locurile dragi, cu aceeaşi dragoste cu care altãdatã, mama sa o plimba. Pentru mine aceasta este astãzi vârsta recunoştiinţei, cãci m-am întors la Peleş cu recunoştiinţã fãţã de mama mea, pentru cã a ştiut sã-mi deschidã în viaţã un drum frumos de la care nu m-am abãtut niciodatã.

Acestea sunt pentru mine vârstele Peleşului, despre care am simţit dorinţa sã vorbesc.

Mai presus de frumuseţea castelului şi a tot ce-l înconjoarã, este sentimentul de fericire trait alãturi de cei dragi, care m-a fãcut mereu sã mã reîntorc an dupã an, statornic, cu aceeaşi bucurie, în aceste locuri în care am fost cu adevãrat fericitã.

A citi, citire

M-am gândit sã vorbim puţin despre timpul pe care astãzi îl petrecem citind. Cãrţi, reviste, ziare, cu apariţii zilnice sau periodice, par sã fi devenit astãzi prea puţin atractive, pentru prea mulţi oameni, într-o perioadã în care internetul este considerat un mijloc eficient şi suficient, de informare. Poate este cu adevãrat mai uşor sã foloseşti calculatorul pentru a gãsi subiectele care te intereseazã, dar unde rãmâne loc pentru plãcerea de a ţine în mânã o carte frumos copertatã, tipãritã pe hârtie de bunã calitate ?
De când mã ştiu, citesc. Mama îmi povestea cã în prima zi de şcoalã, în drum spre casã, m-am oprit şi aşezatã pe iarbã, plinã de curiozitate, am rãsfoit manualele primite. Nu am avut rãbdare sã ajung acasã, trebuia sã vãd ce se ascunde între coperţile frumos colorate. Nu ştiam sã citesc, dar curiozitatea care mã stãpâneşte şi astãzi, nu-mi dãdea pace. Cred cã cititul a fost pentru mine, mereu, modalitatea cea mai plãcutã de petrecere a timpului. Câtã vreme am cãrţi de citit, niciodatã nu mã simt singurã şi nu am mã plâng cã nu am ce face.
Miron Costin a spus aşa de frumos cã „Nu este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor…” în scrierea sa „De Neamul Moldovenilor”. Oare astãzi se mai studiazã acestã lucrare? Oare astãzi copii mai primesc acest îndemn la şcoalã, îndemn care pe mine m-a însoţit mereu în viaţã şi care m-a fãcut sã iubesc cartea. Cãci nu numai cã îmi place sã îmi petrec timpul citind, dar, am învãţat sã iubesc cãrţile, frumos tipãrite şi frumos copertate, a cãror simplã vedere, te fac sã ţi le doreşti. Am învãţat sã caut în anticariate, ediţii vechi, volume cu autografe de la scriitori sau ediţii rare. Timpul petrecut într-un anticariat printre atâtea cãrţi, chiar dacã nu cumperi niciuna pe moment, tot nu va reprezenta timp irosit, cãci deschizând atâtea volume sau rãsfoind paginile vechilor reviste aflate pe rafturi, vei dori cu siguranţã sã revii.
O astfel de carte, dragã sufletului meu, vreau sã vã prezint: Cartea cu jucãrii, de Tudor Arghezi, ediţie 1931. Este atât de frumos tipãritã, cu pagini având ilustraţii colorate, protejate de foiţã transparentã, realizate de Lucia Demetriade-Bãlãcescu. Ediţia originalã a fost copertatã ulterior, spre a fi mai bine pãstratã. Am cumpãrat acestã carte, ca dar pentru fiica mea.
Pagina de prezentare a cartiiIlustratie la povestirea "Domnita Pulheria"Ilustratie la povestirea " Piatra pitigoiului"Astãzi oferta de carte este mai mare ca niciodatã dar, deşi vãd din ce în ce mai multe persoane de toate vârstele, având cãrţi în mânã, totuşi, la întrebarea ce cãrţi citeşti sau ce revistã, rãspunsul celor mai mulţi este adeseori dezamãgitor: nici una, cãci nu am timp. Iatã un rãspuns cu care nu mã pot împãcã. Nu am timp! Şi totuşi cât timp irosim fãrã ca mãcar sã fim conştienţi de acest lucru! Fiecare carte ascunde în paginile sale atãtea gânduri frumoase şi atãtea rãspunsuri la întrebãri de multe ori nerostite cu voce tare. Frãmântãrile noastre capãtã adeseori rãspunsuri neaşteptate, tocmai în momentul în care rãsfoim fãrã prea mare interes câte o revistã sau o carte pe care punem mâna întãmplãtor. Ar fi momentul sã facem din lecturã o prioritate, cãci la orice vârstã, a citi înseamnã a învãţa. Şi cum învãţarea contiunã este definitã ca fiind motorul schimbãrii, pentru a putea face faţã schimbãrilor tot mai mari din viaţa noastrã, şi pentru a ne putea adapta schimbãrilor extreme de rapide din piaţa muncii, este necesar sã citim cât mai mult: cãrţi, reviste, ziare, lucrãri de specialitate din domeniul de interes profesional, publicaţiile on-line. V-aţi gândit vreodatã cã atunci când participãm la rezolvarea temelor pentru acasã alãturi de copii noştrii, nu numai cã îi ajutãm pe ei sã înveţe, dar totodatã rememorãm cunoştiinţe ce pãreau demult uitate şi acumulãm cunoştiinţe noi. Tot învãţare este şi mai ales, este cat se poate de continuã. Atâta timp, cât suntem conştienţi de importanţa şi de necesitatea învãţãrii şi folosim cunoştinţele acumulate în viaţa de zi cu zi şi în viaţa profesionalã, timpul acordat cititului şi studiului, reprezintã cea mai valoroasã investiţie pe care noi, o putem face cu propriile forţe, pentru a ne realiza visele.
M-am întrebat adeseori, când şi de ce, au încetat pãrinţii sã ofere cãrţi, copiilor ca dar de Crãciun sau la aniversarea zilei de naştere. Cum sã îndrãgeascã cãrţile şi sã accepte de bunãvoie sã-si petreacã timpul liber citind, altfel decât obligaţi de şcoalã, dacã pentru cei mai mulţi copii, lectura unei cãrţi nu reprezintã decât o sarcinã şcolarã, neplãcutã şi de care cei mai mulţi nu se achitã, preferând sã gãsescã pe internet rezumatele gata fãcute. Ce sã mai vorbim despre frecventarea bibliotecii şcolii sau a unei biblioteci de cartier. Sau despre mersul în anticariate pentru a gãsi o carte anume. Astãzi cele mai multe liste de cereri cãtre Moş Crãciun cuprind: I Phone, I Pad, PsP, PS2, PS3, X Box, dar nicio carte. Este important sã trezim interesul copiilor pentru lecturã, citind alãturi de ei şi arãtând interes pentru cãrţile pe care aceştia şi le doresc, ajutându-i sã şi le procure şi comentând pe marginea lor. Rãmânând tot timpul parte din viaţa lor, îi vom putea susţine în tot ceea ce îşi propun dacã, alãturi de ei, vom continua permanent sã învãţãm despre lumea ce ne înconjoarã şi care se schimbã mult prea rapid. În astfel de momente în care trebuie sã caut rãspunsuri la întrebãrile vieţii în cãrţi, îmi aduc de versurile aceluiaşi poet Tudor Arghezi, ce atât de frumos spunea :
“Carte frumoasă cinste cui te-a scris/ Încet gânditã, gingaş cumpãnitã;/ Eşti ca o floare, anume înfloritã/ Mâinilor mele, care te-au deschis.”(Ex libris)
 

Culoarea fericirii

Stiaţi cã în India existã o sãrbãtoare a culorilor? Se numeşte Holi şi este o sãrbãtoare a primãverii, când oamenii plini de veselie, se bucurã şi se stropesc cu apã şi cu prafuri colorate. Poate pãrea ciudatã, dar nu in India, o ţarã în care culorile par sã guverneze întreaga viaţã, împãrţindu-şi în mod egal dreptul de fi purtate de femei şi de bãrbaţi, de fete tinere sau de copii. Desigur, semnificaţiile culorilor în viaţa societãţii indiene, sunt mai profunde decât o simplã împãrţire pe sexe sau vârstã. Însã, privind, aceastã lume plinã de culoare m-am întrebat adesea: oare pentru mine care este culoarea fericirii? De cele mai multe ori ne întrebãm cu ce culoare ne stã bine sau care culoare ne place mai mult, dar de fapt ar trebui sã ne gândim care este culoarea care ne face fericiţi, cãci abia atunci, cred eu, când suntem fericiţi, devenim frumoşi în proprii ochi dar mai ales, în ochii celor ce ne privesc. Şi atunci m-am hotãrât sã aleg culoarea fericirii mele şi nu a fost deloc uşor, pentru cã dintr-o datã mi-am dat seama cã fiecare zi are culoarea sa.

Astfel pentru ziua de Luni am ales culoarea Galben, galbenul strãlucitor al razelor de soare şi ziua a început parca mai vesel şi mai uşor cãci, îmi rãsunã si astazi în urechi chemarea din povestea copilãriei “ ieşi copile cu pãrul bãlai şi râde la soare cã doar s-o îndrepta vremea” şi vremea sau mai bine zis, vremurile, se fãceau mai frumoase iar eu, desigur îmi cãpãtam fericirea mea.

Pentru ziua de Marţi, am decis sã port Verde. Verdele crud al ierbii pe care-l cãutãm cu privirea în fiecare zi de primãvarã, cu speranţa cã odatã cu trezirea la viaţã a naturii, vom cãpãta şi noi, tinereţe şi poftã de viaţã. Şi din nou am fost fericitã!

Miercuri m-a tentat cu Roşul florilor de mac. V-aţi gândit vreodatã câtã fragilitate ascunde floarea de mac, dar cu cât curaj îşi înalţã cupa spre soare, dorind parcã sã fie privit şi admirat. Cãci într-adevãr, când te-ai hotãrât sã te îmbraci în roşu, înseamnã cã ai curaj. Curaj sã te laşi privitã şi sã pãşeşti hotãrâtã mai departe în drumul tãu fãrã sã întorci capul şi fãrã sã te îndoieşti cã eşti frumoasã. Eu când port roşu, mã simt parcã mai înaltã, mai plinã de viaţã, parcã şi pasul este mai vioi şi dintr-o datã mã învãluie o fericire pe care aş vrea sã o împart cu cei din jurul meu.

Ziua de Joi am dedicat-o culorii Albastre. Albastrul apelor în care cerul îşi oglindeşte limpezimea, rugându-mã parcã, sã-i îmbrac culoarea şi astfel sã învâlui în undele sale, pe toţi acei care mã privesc si sa le daruiesc liniste. Vã amintiţi ce bucurie simţi când plin de nerãbdare, te arunci în valuri şi te laşi purtat de legãnatul lor?

Ziua de Vineri, m-a suprins întrebându-mã oare care ar fi culoarea potrivitã? Şi mi-am rãspuns Violet. Melancolia sfârşitului de sãptãmânã, asemeni amurgului când ziua îşi ia rãmas bun şi aprinde cerul, te cheamã parcã sã te opreşti din goana ta şi sã pãşeşti agale, privind în jurul tãu la tot ce te-nconjoarã, alintând cu privirea, oameni şi locuri deopotrivã.

Şi iatã, cu paşi repezi se apropie ziua cea mai dragã sufletului meu : Sâmbãtã! O zi de calmã fericire, de aşteptatã lenevire sau de zburdalnicã hoinãrtealã. Oricare dintre ele au o singurã culoare: ROZ! ROZ! ROZ! Rozul copilãriei fãrã sfârşit, când te poţi da jos din pat târziu, cãci nu mergem la şcoalã, adicã la serviciu şi poţi sã faci ce-ţi trece prin cap, fãrã sã te certe nimeni. Rozul tuturor nebuniilor posibile şi imposibile, al veseliei stârnite fãrã noimã, dar care te îţi aminteşte mereu, sã iubeşti copilul din tine, cãci, aşa cum a spus un mare cãrturar: “vei fi cu atât mai fericit cu cât va trãi mai mult în tine copilul ce-ai fost”. Iar eu sunt un copil mare, veşnic pus pe şotii si dornic mereu sa-i vad fericiti pe cei din jurul meu.

Dar ce fac cu ziua de Duminicã ? O zi în care toate sentimentele şi toate emoţiile sufleteşti, se adunã şi se contopesc într-o singurã trãire, aşa cum toate culorile se amestecã şi se contopesc în mãreţia curcubeului. Fiecare culoare este perfect vizibilã, dar frumuseţea fiecãreia, capãtã parcã mai multã strãlucire când se întâlnesc. Asemeni lor, fericirea pare sã fie un curcubeu de sentimente, trebuie doar sã le înţelegem şi zi de zi, sã le lãsãm sã strãluceasã şi sã construiascã punţi între oameni.

Astfel, cercetându-mi sufletul, am aflat culoarea fericirii mele: lumina din ochii celor ce mã privesc, în care asemeni culorilor curcubeului, se împletesc încrederea, speranţa, bucuria şi dragostea de viaţã, pe care nu o poţi avea decât atunci când dãruind, primeşti fericirea.

Pensiunea Muntele Rece

Când m-am hotãrât sã scriu despre locurile pe care le vãd în cãlãtoriile mele, am promis cã voi vorbi în primul rând despre oamenii pe care i-am cunoscut, despre munca lor şi despre felul în care, strãdania lor înfumuseţeazã locurile în care aceştia trãiesc.

Astfel de oameni am cunoscut în toamna anului trecut şi ceea ce au realizat ei la Predeluţ, m-a fãcut sã mã gândesc în mod serios sã-mi aştern pe hârtie, gãndurile şi sentimentele pe care le-am trãit cãlãtorind prin ţarã. Aşa s-a nãscut acest jurnal de cãlãtorie, ca o punte ce leagã locuri şi oameni, îndrãgostiţi de deopotrivã de naturã şi de trecutul acestor locuri minunate care, împreunã înseamnã, România.

Deci, iatã-ne plecaţi la munte, la sfârşit de sãptãmânã, fãrã rezervare, dar hotãrâţi sã ne descurcãm. Aşadar, ne-am înarmat cu o listã lungã de telefoane şi adrese ale unor pensiuni care ne-au fãcut cu ochiul, situate în zona Moeciu-Bran (internetul este o sursã inepuizabilã) şi cu speranţa cã, vom reuşi sã gãsim locuri libere, am plecat la drum. Entuziasmul nostru a fost destul de mare, astfel încât nu am luat în calcul nici o clipã posibilitatea ca toate pensiunile alese de noi, sã fie la sfârşit de sãptãmânã, în totalitate ocupate.Iatã-ne deci, gata sã renunţãm, când, spre bucuria noastrã, am fost invitaţi sã ne cazãm la Pensiunea Muntele Rece, din satul Predeluţ, comuna Bran, judeţul Braşov.

Prima întrebarea fost: unde este satul Predeluţ? Trebuie sã recunosc cã am fost surprinsã sã descopãr satul Predeluţ, frumos cãţãrat pe coasta muntelui, imediat ce treci de Castelul Bran, înainte de parc, coteşti la dreapta şi apuci drumul ce urcã spre satul Predelut, un drum de altfel foarte bun. Aici, am descoperit o altã faţã a Branului, foarte frumoasã, mult mai liniştitã şi mai atractivã, decât aceea ce se oferã privirilor pe drumul principal ce strãbate comuna. Departe de agitaţia traficului, care nu se opreşte nici un moment, al valului de turişti zgomotoşi aflaţi într-o continuã goanã, am gãsit o adevãratã oazã de linişte: Pensiunea Muntele Rece.

Situatã pe strada Bisericii, pensiunea mi-a oferit o surprizã plãcutã, prin aşezarea ei în imediata apropiere a Bisericii “Adormirea Maicii Domnului” (dealtfel, a douã zi fiind duminicã, a fost o plãcere sã asistãm la slujba de dimineatã în biserica minunat restauratã şi frumos îngrijitã, cu curtea plinã de flori) şi totodatã, prin amenajarea interioara deosebitã, pe care proprietarii pensiunii, au reuşit sã o realizeze.

Camerele, sunt decorate cu piese de mobilier ce respectã stilul tradiţional din zona Transilvaniei, dar, pot fi admirate deasemenea, piese autentice, atent recondiţionate. Perdele de la ferestre, aşternuturile de pat, cearceafurile, feţele de pernã, ba chiar şi prosoapele de la baie, sunt confecţionate din ţesãturi executate manual, din fibre naturale. Preşurile şi covoarele aşternute pe podele, m-au purtat cu gândul la casa bunicilor şi dintr-odatã m-am simţit ca acasã. O “acasã” de care îmi era atât de dor şi de care am devenit dintr-o datã conştientã, dãndu-mi seama abia atunci, cât de mult mi-a lipsit. Imediat, am coborât la recepţie dorind sã rog tânara care ne-a întâmpinat, sã transmitã proprietarilor, aprecierile mele pentru modul în care au fost gândite şi realizate amenajãrile interioare.

Acolo însã, la intrare am remarcat din nou, ceva deosebit: o micã biblotecã, aflatã la dispoziţia musafirilor dornici de lecturã. Puteai gãsi titluri pentru toate vârstele şi pentru toate stãrile sufleteşti care te puteau încerca.Am fost atât de plãcut surprinsã, încât am simţit dorinţa de ai cunoaşte pe cei care au realizat acestã atmosferã deosebitã în care urma sã-mi petrec sejurul.

Probabil cã, cineva acolo sus, mã iubeşte foarte tare, cãci, în acel moment, aceştia soseau la pensiune şi astfel am putut sã-i cunosc şi sã aflu, cât s-au strãduit şi cât suflet au pus, în munca lor, pentru ca cei ce trec pragul pensiunii sã, se simtã ca acasã.

Poate entuziasmul meu sincer, poate gestul meu de a le arãta cã le apreciez munca, sã fi fost motivul pentru care, proprietarii au acceptat sã-mi vorbeascã despre începuturi dar şi despre toate etapele deloc uşoare, prin care a trecut un vis, înainte de a deveni realitate. Despre cât de greu este sã transformi un vis în realitate, cât de greu este, sã gãseşti mobilier autentic dar şi meşteri pricepuţi sã-l readucã la viaţã sau sã afli unde astãzi se mai ţese pânza de aşternuturi ca odinioarã .

Cu aceeaşi amabilitate, au deschis uşile sãlii de conferinţe, o salã multifuncţionalã, dupã cum o aratã pianul ale cãrui clape am fost tentatã o clipã sã le ating, despre a cãrei acusticã erau deosebit de încântaţi. Dealtfel am înţeles cã în acastã salã, sunt gãzduite periodic evenimente muzicale.

De la gazdele mele am aflat cã , iniţial, satul a purtat numele de Predeal, ulterior cãpãtând denumirea de Predeluţ. Informaţia primita s-a dovedit corectã, aşa cum reiese şi din prezentarea fãcutã Branului, în ghidul turistic „România Balnearã şi Turisticã” de Emil Ţeposu şi Valeriu Puşcariu, editatã în anul1932 sub patronajul Asociaţiei de turism şi pentru protecţia naturei „Tourig-Clubul României”. Am sã citez câteva pasaje, care descriu atât de frumos aceastã aşezare: „Comuna Branului, nu cuprinde mai puţin de 10 sate : Şimonul, Moeciul de jos cu Cheia, Moeciul de Sus, Fundata, Şirnea, Peştera şi Mãgura, formeazã Branul superior; Poarta, Sohodolul şi Predealul ţin de Branul inferior. Cele mai împrãştiate, surori cu piscurile, sunt cu seamã Fundata, Şirnea şi Peştera, puterea Branului, iar centrul e în Branul inferior. Satul cel mai de seamã e Sohodolul, nume slavon ce înseamnã valea seacã şi care se întâlneşte şi în alte ţinuturi româneşti. Poarta, nu e decât locul de intrare în defileu, iar Predealul, un fel de avangardã a Branului, rãspândindu-şi casele pânã aproape de Tohanul Nou.”

Desigur astãzi, zona are o cu totul altã împãrţire administrativã, cele 10 sate ale Branului de altãdatã intrând în prezent în componenţa a trei comune: Bran, Fundata şi Moeciu, dar cu siguranţã, acestã lucrare, ce oferã şi astãzi o lecturã plãcutã şi plinã de informaţii, avea ca scop „sã îndrumeze paşii drumeţilor spre tot ceea ce meritã sã fie cunoscut şi apreciat în cuprinsul ţãrii întregite” şi despre care, spun autorii „credem totuşi cã va fi folositoare publicului românesc, dându-i posibilitatea sã facã cu mai multã uşurinţã cunoştiinţã, atât cu staţiunile balneare şi climatice, cât şi cu frumuseţile neîntrecute pe care le rãsfaţã sau le ţine în tainã, pãmântul românesc de la mare şi pânã-n vãile şi crestele munţilor.”

Iubesc aceastã lucrare şi o rãsfoiesc adesea, de aceea am dorit sã citez câteva pasaje ce descriu atât de frumos dragostea altor generaţii de „cãlãtori prin ţara mea” ce au iubit şi preţuit natura.

Despre aceastã carte şi locurile minunate pe care le prezintã, voi mai vorbi şi altãdatã, acum vã las sã cunoaşteţi şi sã apreciaţi singuri, Pensiunea Muntele Rece şi frumuseţea satului Predeluţ, comuna Bran, unde aceasta se gãseşte.

  

  

 

 

 

Despre drumul din Predeluţ spre Zãrneşti şi de acolo spre satul Mãgura, voi vorbi într-o altã postare. Pãnã atunci, dacã deja aţi vizitat Predeluţul şi v-a plãcut, astept sã-mi spuneţi ce anume v-a impresionat mai mult.