Imbrãţişarea care alinã

Ideea acestei postãri mi-a venit în seara în care, încercând sã-mi îmbrãţişez fiica acesta m-a respins spunându-mi cã este obositã şi vrea sã se culce. Gestul ei deşi blând m-a descumpãnit. Am realizat atunci cã deşi declarativ, eu eram cea care ar fi vrut sã o strângã în braţe, totuşi în acele momente, eu eram cea care ar fi vrut sã fie luatã în braţe şi legãnatã precum un copil. Oare de câte ori strângându-ne în braţe copii nu simţeam cã noi suntem cei care au nevoie cu adevãrat în acele momente de aceastã apropiere caldã şi de cuvintele liniştitoare care sã ne aducã pacea în suflet. Copii fiind, instinctiv ne îndreptam cãtre pãrinţi sau bunici, atunci când obosiţi sau nefericiţi cãutam împãcarea, fãrã sã conştientizãm cã ceea ce ne alinã este tocmai acel gest unic: îmbrãţişarea. Ghemuiţi la pieptul mamei, apãraţi de braţele ocrotitoare copii fiind, putem sã ne lãsãm legãnaţi de vise fãrã teama de a mai fi necãjiţi de ceva sau cineva. Dar ce faci când vârsta copilãriei a trecut, când viaţa te încearcã şi braţele mamei nu ne mai pot cuprinde? Când glasul ei nu mai poate alunga teama din sufletele noastre? Unde cãutãm alinarea? Şi atunci am înţeles cã de multe ori dorinţa de a-ţi strânge în braţe copii ascunde de fapt dorinţa de a simţi cãldura îmbrãţisãrii care alinã. O îmbãţişare ce învãluie deopotrivã pe cel ce primeşte şi pe cel ce dãruieşte. Dãruind alinare primeşti alinare. Dãruind iubire primeşti iubire. Dãruind cãldura sufletescã, primeşti cãldurã în sufletul tãu. Deci nu uitaţi, îmbrãţişarea care alinã este un gest atât de simplu şi atât de uşor de fãcut: deschideţi larg braţele şi cuprindeţi cu ele pe cei ce vã sunt dragi, de câte ori aceştia vin spre voi cu speranţã. Nu-i opriţi şi nu-i îndepãrtaţi, oferiţi-le cãldurã şi clipa de rãgaz în cãutarea cãrora au pornit asemeni unei nave ce-şi gãseşte adãpostul în golfurile cu ape liniştite. Câteva momente, inimã lângã inimã, dãruiţi şi primiţi speranţã.

Stiaţi cã din anul 1986 existã o zi internaţionalã a îmbrãţişãrii ? Poate nu ati stiut si nici nu aţi sãrbãtorit-o anul acesta pe 21 ianuarie, dar încercaţi sã nu o rataţi în anul care se apropie. Timpul nu iartã şi uneori, poate fi prea târziu pentru a mai dãrui cuiva apropiat îmbrãţişarea care alinã.

Anunțuri

Bijuterii de arhitecturã la Bãile Herculane

Odatã ajuns în staţiunea Bãile Herculane, dupã turul obligatoriu de recunoaştere a împrejurimilor trebuie sã-ţi faci timp sã inspectezi agale douã obiective inscrise pe Lista Monumentelor Istorice, ce au fãcut altãdatã fala acestui aşezãmânt şi care, în ciuda lipsei de interes pentru restaurarea lor rãmân şi astãzi la fel de frumoase.

Unul este Cazinoul din centrul staţiunii şi care aflat în parcul central comunica odinioarã prin douã lungi coridoare cu bolţi minunat pictate cu hotelul Traian (Pavilionul nr.1) şi Hotelul Decebal (Pavilionul nr.2). Construit între anii 1862-1864, urmând planurile arhitectului german Wilhelm von Doderer, acesta a fost gândit ca un amalgam de stiluri, cu decoraţiuni exterioare desosebit de bogate ce pot fi admirate în mare parte şi astãzi. Gândit ca un loc de recreere, cazinoul avea salã de spectacole, restaurant şi salã de joc unde de întâlneau amatorii de ruletã.

Dacã în anii de glorie era punctul de atracţie pentru protipendada venitã în staţiune, în anii ce au urmat de dupã rãzboi a adãpostit, aşa cum stau mãrturie plãcuţele rãmase pe uşi, Sala de spectacole a Casei de Culturã precum şi Muzeul de Istorie “Nicolae Cena”. Aşa cum am mai spus, deşi astãzi este clasificat “monument de arhitecturã”, acest frumos edificiu, este pustiu. Am strãbãtut coridoarele tãcute cu privirile agãţate de tavanele pictate, cãlcând cu sfialã pe mozaicurile multicolore, admirând fiecare detaliu încercând sã-mi închipui forfota de altãdatã când turiştii îi dãdeau viatã.

Clãdirea pe frontispiciul cãreia stã scris “Saluti et laetitiae” adicã Sãnãtate şi bucurii, decoratã cu frize sculptate, strãjuieşte şi astãzi liniştitã parcul central, vegheatã de superbul exemplar de sequoia gigantea.

Am cãlcat pe urmele albastre ce te îndrumã din parc spre acest frumos cazinou dar, spre dezamãgirea mea, nu am descoperit decãt câteva café-baruri, deşi atracţia rãspânditã de acest loc ar fi putut foarte bine sã-l facã mult mai viu. Aş fi vrut sã gãsesc o bibliotecã deschisã pentru turişti, o salã de recreere unde turiştii sã poata sã se întâlneascã şi sã stea de vorbã sã se cunoascã, un panou cu informaţii legate de aceastã frumoasã construcţie, un program al activitãţilor ce se vor desfãşura în staţiune şi la care turiştii sã fie invitaţi, dar din pãcate doar paşii celor ce vin atraşi de renumele edificiului, se aud şi este tare pãcat.

Cel de-al doilea obiectiv de arhitecturã care nu poate trece neobservat mai ales pentru turiştii ce sosesc în staţiune cu trenul, este gara din Bãile Herculane. Aşa cum se aratã în prezentare, clãdirea gãrii a fost inauguratã la 20 mai 1878 şi reprezintã o copie a pavilionului de vânãtoare de la Viena al Împãrãtesei Maria Tereza.

Aflatã la la 16 km de Orşova, la intersecţia drumului E70 cu Dn 608D (ce strãbate staţiunea) gara din Bãile Herculane îşi întâmpinã vizitatorii cu urarea de “Bine aţi venit” înscrisã în mozaicul peronului. Curat, liniştit în ciuda trecerii anilor, cu bãncile ferite de arşiţa verii sub bolta de verdeaţã, bãtrânul peron aşteaptã paşii cãlãtorilor în scurgerea fãrã oprire a timpului mãsurat ca odinioarã de vechiul ceas Paul Garnier. Deşi întregul ansamblu rãmâne un reper important al arhitecturii antebelice, totuşi este vizibil faptul cã trecerea timpului a lãsat urme adânci, care deşi nu pot umbri frumuseţea elementelor ce decoreazã pavilionul central, totuşi, trebuie luate urgent mãsuri de restaurare a acestei adevãrate cãrţi de vizitã a staţiunii. Frumoasa cupola cu mozaic multicolor stã sprijinitã de coloane, având inscripţionat acelaşi mesaj ce slãveşte apele sfinte ale lui Hercules de la Mehadia.

Admirând frumuseţile acestor locuri, parcã înţeleg altfel sensul supãrãrii lui Colette din “Gaiţele” de Alexandru Kiriţescu, ce era atât de supãratã nu numai cã nu vãzuse Parisul dar, “de cãnd m-a luat nu m-a dus nici mãcar pãnã la Mehadia”. Scrisã la începutul anilor 1900, adicã în plinã glorie a staţiunii Bãile Herculane ce era consideratã la acea vreme cea mai modernã din Europa, cu siguranţã cã era privitã de mica burghezime la fel de atractivã ca Parisul. Bine înţeles este doar o pãrere personalã dar poate fi şi o presupunere corectã, cine poate şti ce a gândit scriitorul?

Oricum, pentru cei ce sosesc astãzi pe calea feratã, legãtura cu staţiunea este asiguratã de curse regulate de autobus pânã în Piaţa Hercules de unde taxiurile vã vor duce cãtre hotelurile sau pensiunile din staţiune.

Sper ca instantaneele surprinse sã vorbeascã despre frumuseţea acestor clãdiri- monument aşa cum le-am vãzut eu, sperând sã vã poarte la un moment dat paşii cãtre acestã perlã a Banatului situatã pe frumoasa Vale a Cernei din Parcul Naţional Domogled – Valea Cernei.