Semn Spre Carte vorbeşte despre cãrţi în Ţara lui Andrei

Un copil are o carte. A primit-o la festivitatea de premiere la sfârşit de an, ca rãsplatã pentru munca sa. Sau poate a primit-o de ziua lui de la pãrinţi sau de la un prieten. Este posibil chiar sã şi-o fi cumpãrat singur cu bani primiţi de la pãrinţii sãi, sau cu cei pe care i-a strâns la colindat. Sau poate cu cei pe care i-a câştigat singur, muncind? Ştiţi câţi copii au fost şi încã mai sunt obligaţi sã munceascã pentru a-şi câştiga existenta?
Un copil are poate, chiar mai multe cãrţi. Se poate considera norocos cãci cãrţile sunt biletele sale pentru cãlãtoria ce-l va duce departe în viaţã. Fiecare carte îl poartã cu un pas mai departe. Fiecare carte îi va arãta încotro sã o apuce. Fiecare carte îl va face mai puternic, ţesând o cãmaşã ale cãrei zale poartã o informaţie vitalã pentru el, apãrându-l astfel în faţa ameninţãrilor vieţii.
Sunt însã sute, mii de copii care încã nu au avut nicio carte doar a lor. Poate au împumutat o carte de la prieteni, poate de la biblioteca şcolii, dacã aceasta existã desigur şi dacã desigur merg la şcoalã. Pentru ei cãrţile de şcoalã sunt singurele pe care le au. Dacã şi câte au. Lecturi suplimentare? Lecturi obligatorii? Pare o glumã proastã sã ceri multor copii din aceastã ţarã sã-şi suplimenteze lecturile. De unde bani de cãrţi? Şi totuşi ei meritã sã le aibã. Meritã sã poatã citi despre lume, despre viaţã, despre ce înseamnã a fi om.
Sunt copii în aceastã ţarã în ale cãror case nu existã luminã. Şi totuşi ei îşi fac temele şi se duc la şcoalã cu lecţiile învãţate. Chiar şi aşa sunt sigurã cã doresc sã citeascã poveşti, sã citeascã despre viaţa animalelor sau despre flori. Poate ar dori sã înveţe despre cum sã deseneze frumos sau cum s-au înãlţat piramidele. Credeţi cã pentru ei lumea ar trebui sã se oprescã la marginea satului sau a cartierului modest în care locuiesc?
Am crescut într-o casã plinã de cãrţi şi pentru mine aceastã stare de lucruri era normalã.
Primeam la premiu an de an cãrţi şi aşa mi se pãrea firesc. De ziua prietenelor le duceam în dar cãrţi şi nu m-am gândit niciodatã cã sunt prea multe. Când un coleg avea nevoie de o carte i-o împumutam pentru cã aşa mi se pãrea corect. Când nu aveam o carte mã duceam la biblioteca şcolii sau la cea de cartier şi o împumutam. Ştiam cã o voi gãsi.Trebuia sã am grijã sã o duc înapoi la termenul înscris pe fisã şi fãrã pagini rupte sau pãtate. Astfel o puteau citi şi alţi copii. O regulã simplã, un preţ atât de mic pentru o bucurie atât de mare. Sã citesc cartea doritã!
Uneori cãrţile ajung la noi pe cãi neaşteptate. Ni le oferã cunoscuţi pentru care povestea lor s-a sfârşit. Se mutã sau considerã cã sunt prea multe şi nu mai au destul loc. Alteori, le cãutãm noi în podurile caselor bãtrâneşti mirându-ne cã nu le-am vãzut pânã atunci. Cãrţi vechi, povestind despre o lume de mult apusã dar despre care nu ştim atât de multe câte am vrea.
Uneori, cãrţile ajung la copii pentru cã oameni deosebiţi ca Sonia şi echipa ei, decid sã le dea o şansã. Şi alţi oameni deosebiţi ca toţi cei care au donat cãrţi sau care le-au pus în mâinile copiilor, au hotãrât sã nu lase singur un gând atât de frumos. Şi când se întâlnesc atâtea gânduri frumoase, atâta hotãrâre, nu se poate sã nu se întâmple lucruri bune. Semn Spre Carte aratã drumul spre Ţara lui Andrei, acolo unde ideile prind aripi dacã sunt ajutate sã-şi ia zborul. Veniţi deci şi susţineţi proiectul ce va aduce cãrţile mai aproape de copiii ce încã la aşteaptã, de copiii ale cãror vise pot fi astfel împlinite!

Dã-mi 5 minute din timpul tãu!

semn spre carte 3 b

  Timpul tãu este preţios. Timpul tãu este limitat. Timpul tãu este doar al tãu şi tu decizi cum sã-l foloseşti. Poţi sã te plimbi, poţi sã-ţi termini proiectul, poţi visa cu ochii deschişi, poţi sa faci atât de multe lucruri şi totuşi te-aş întreba: “vrei sã-mi dai cinci minute din timpul tãu?” Cinci minute, doar cinci minute. Mã vei întreba poate, la ce îmi trebuiesc mie, cele cinci minute ale tale?
Vreau sã-ţi vorbesc. Nu, nu despre mine. Vreau sã-ţi vorbesc despre cãrţi. Despre copii. Despre plimbãri. Despre proiecte. Despre vise. Despre infinit. Cãci infinite sunt posibilitãţile în care poţi folosi cinci minute. Cinci minute ale tale, ale prietenilor tãi, ale tuturor celor cu care paşi tãi se intersecteazã.
Dar poate cã ai devenit curios şi chiar nerãbdãtor sã afli ce voi face cu cele cinci minute din timpul tãu? Îţi voi spune şi sper sã gãseşti cã ai cheltuit cu folos cele cinci minute din viaţa ta. Deci, dacã ai hotãrât sã-mi dai cinci minute din timpul tãu am sã-ţi vorbesc despre un proiect: „Semn Spre Carte”. Nu este proiectul tãu dar poate deveni proiectul tãu de suflet, cãci prin el îţi vei apropia un copil. Un copil care îşi doreşte o carte. Un copil pentru care cartea este un vis.
Vei spune cã poate acel copil la care va ajunge cartea ta nu ştie încã sã citeascã. Nu este nimic. Vãzând cartea atât de frumoasã, va dori sã ştie ce scrie şi astfel va învãţã sã citescã. Cartea ta îl va ajuta.
Vei spune poate, cã acel copil nu are nici mãcar o bibliotecã în care sã aşeze cartea. Nu este nimic. O vã pune în ghiozdan şi astfel o va purta mereu cu el şi nu va mai fi niciodatã singur. Va avea mereu aproape un prieten bun. O carte. Cartea dãruitã de tine.
Vei spune poate, cã acel copil nu va pune niciodatã piciorul dincolo de marginea satului sãu. Nu este nimic. Va avea spiritul liber sã cutreiere lumea largã. Aripi îi vor fi paginile cãrţii ce tocmai i-ai dãruit-o. Cartea pe care tu, i-ai dãruit-o.
Te vei întreba poate ce carte ar fi mai bine sã dãruieşti unui copil necunoscut?
Dãruieşte cartea cea mai dragã sufletului tãu şi astfel vei dãrui o parte din bucuria ta.

Dãruieşte cartea care ţi-a schimbat pãrerea despre cel de lângã tine şi astfel, un copil vã învãţa sã fie atent la cei din jurul sãu, va învãţa ce este toleranţa.
Dãruieşte cartea care ţie, ţi-a dãruit fericire şi astfel vei dãrui la rândul tãu din fericirea primitã. Nu îţi fie teamã cã vei rãmâne sãrac. Oricâtã fericire vei dãrui, niciodatã nu îi vei simţi lipsa.
Au trecut cele cinci minute ? Au trecut chiar mai multe şi totuşi nu m-ai oprit din vorbãria mea? Înseamnã cã te-am fãcut curios. Înseamnã poate, cã vrei sã fi parte din acest proiect. Atunci aflã mai multe despre proiectul  „Semn Spre Carte” şi despre cum poţi sã te implici. Şi dacã te-am convins, atunci voteazã acest proiect în Competiţia de idei “Ţara lui Andrei” şi astfel cu numai cinci minute cheltuite din timpul tãu preţios, ajutã un copil sã aibã cândva, propriul sãu proiect. Sã poatã sã se plimbe. Sã poatã visa. Sã poatã la rândul sã, sã dãruiascã altor copii, cinci minute din timpul sãu. Cinci minute pentru o viaţã întreagã!

efemer

102_4977

Imagine

haiku

via bãtrânã
pe sârmã mii de noduri –
aşteaptã lãstari

102_5018

Un altfel de Paşte

102_4893

Sã nu vã închipuiţi cã anul acesta sãrbãtoarea pascalã a avut pentru noi un alt ritual. Nici vorbã! Am fãcut aceleaşi pregãtiri obişnuite: miel, cozonaci (poate mai nereuşiţi ca în anii trecuţi) şi ouã roşii. De fapt în multe alte culori, modele şi mãrimi.
Poate trebuie sã spun cã anul acesta sãrbãtoarea sfântã a fost celebratã în aceaşi zi de cãtre toţi creştinii, ortodocşi şi catolici. Dar deşi se întâmplã destul de rar nu a constituit o premierã. Cã în lumea întreagã astãzi s-au auzit milioane de glasuri creştine ce si-au mãrturisit credinţa iarãşi nu a fost un lucru de mirare pentru mine.
Ceea ce a fãcut ca în acest an sãrbãtoarea sã devinã insolitã a fost rugãmintea fiului meu de a avea ca invitat la aceastã sãrbãtoare un prieten irakian. Un musulman. Dornic a a lua parte la aceastã sãrbãtoare creştinã şi de a afla astfel mai multe despre ea, iatã-l alãturi de noi în noaptea de înviere, urmãrind cu mare interes desfãşurarea slujbei şi ascultându-ne cântând: “Hristos a înviat din morţi, cu moartea ‘pre moarte cãlcând!”
Şi cum tot ceea ce vedea avea nevoie de multe explicaţii, l-am invitat sã ne fie oaspete la masa de Paşte. Dacã pentru el totul era pe cât de nou, pe atât de interesant trebuie sã recunosc cã şi pentru noi, a fost la fel. Am spus şi susţin în continuare cã toleranţa se naşte din cunoaştere. A cunoaşte istoria religiilor este esenţial pentru a putea avea un dialog corect cu oricare dintre cei care se nasc având o altã religie. Creştin, fie ortodox, fie catolic, musulman sau mozaic, fiecare avem puternice argumente în favoarea propriei credinţe. Câţi însã, cunoaştem şi istoria celorlalte culturi, câţi dintre noi putem spune cã înţelegem diferenţele sau aproprierile dintre ele? Adevãrul este cã prea puţini. Nu cred cã pot pretinde cã ştiu destul de mult pe cât aş vrea dar, cu siguranţã, vreau mereu sã aflu, cât mai multe lucruri direct de la cei care pot vorbi despre ele cãci sunt parte din viaţa lor.
Un popor cu o istorie de aproape 7 milenii, precum ceaa Irakului, cea mai veche civilizaţie cunoscutã, cea care a dat cel mai vechi cod de legi, Codul lui Hamurabi, civilizaţia vechii Mesopotamii, nu poate sã nu fie fascinantã pentru orice om care a studiat istoria anticã în şcoalã. Cãlãtoria în Egipt a fost pentru mine ca un dar neaşteptat. Şi Egiptul are o istorie de 5 milenii. Irakul are o istorie mult mai veche despre care totuşi ştiam atât de puţine cãci istoria sa modernã a furat parcã toatã atenţia lumii şi a mea, lãsând în urmã bogãţia trecutului.
Nu pot spune cã în cele câtevã ore petrecute alãturi de noi, invitatul nostru a putut sã ne familiarizeze cu lumea cãreia îi aparţine, nici vorbã dar, am putut discuta despre acele aspecte care ne pot apropia, despre obiceiuri, despre asumarea responsabilitãţii în abordarea temelor considerate sensibile atunci când doi oameni, de confesiune diferitã se întâlnesc. Despre respectul datorat oricãrei persoane care are alte convingeri. Şi cred cã acesta este începutul oricãror posibile dialoguri.

haiku

plouã cu soare –
sub o piatra un lãstar
prinde rãdãcini

vânt dezlãnţuit
culcã la pãmânt sãlcii
aşteptând ploi

în cuiburi goale
vântul aduce berze –
ascult un scâncet

haiku

în vie un lãstar –
mâini crãpate de muncã
sprijinã poarta

haiku

sãrbãtori sfinte –
lãstar înflorit de aţã
cãmaşã pe gard

102_4616

Între lecturi paralele

102_4607

Fiecare dintre noi avem propriul ritm şi de ce nu, stil de a citi. Unii citesc mai repede, înghiţind paginile. Alţii citesc mai lent, poate mãrunţind cuvintele pentru a ajunge la miezul lor dulce-amar. Oricum ar fi, importantã rãmâne foamea nepotolitã de a cãlãtori cu gândul şi cu inima. Odatã terminatã cartea vei porni din nou la drum, de astã datã însã îţi vor fi alãturi cuvintele gãsite în carte, cu care vei chema lângã tine pe toţi cei cãrora le vei spune ce ai fãcut tu în tot acel timp în care ai fost tãcut. Le vei povesti pe unde ai fost plecat. Poate departe, foarte departe, atât de departe încât ţi-a trebuit ceva timp pânã când sã gãseşti din nou drumul spre ei.
V-am povestit cã eu obişnuiesc sã citesc mai multe cãrţi în acelaşi timp? Desigur, nu pentru cã mã tem sã nu mã plictisesc si atunci aleg sa alerg de la o carte la cealaltã. Nici vorbã!
Uneori însã, nu mã simt în stare sã filozofez.
Alteori am sufletul trist şi atunci, nu pot sã râd citind.
Uneori, mi-e dor de un timp în care doar cu mintea am cãlãtorit şi atunci alerg sã mã alãtur şirului nesfârşit de contese.
Uneori, alteori şi tot aşa. Concluzia este una singurã: un stoc uriaş de cãrţi din care, aleg cu sufletul. Astãzi am ales “Hoţul de cãrţi” de Markus Zusak. Nu, nu am terminat încã de citit cartea pentru cã nu m-am înscris la vreun maraton de citit. Dimpotrivã, citesc agale, sã înţeleg, ce anume l-a fãcut pe autor sã o scrie. Ce l-a fãcut sã spunã anume cuvinte şi nu altele. Citesc şi încerc sã-mi amintesc: eu am trãit vreodatã aşa ceva? Dacã da, eu ce am decis sã fac? Am luat cartea sau am lãsat-o? Recunosc, am luat nu una ci chiar mai multe. Erau îngrãmãdite în vestiarele liceului în care noi elevii ne lãsam hainele. Le-am gãsit într-o dimineaţã când am venit la şcoalã aruncate claie peste grãmadã (oare de unde vine expresia?). Şi astãzi regret cã nu mi-am umplut geanta în fiecare din zilele în care au stat aruncate acolo. Ce s-a fãcut cu ele mai apoi, habar nu am. Nu am îndrãznit sã întreb pe nimeni de fricã sã nu-mi cearã socotealã pentru curiozitatea mea. Mã gândeam chiar cã le vor numãra când le vor lua de acolo! Ce naivã eram! Le arunci pe jos grãmadã şi apoi te asiguri cã sunt toate! Ştiţi ce am ales atunci : “Femeia la treizeci de ani” de Balzac şi “Aşa s-a cãlit oţelul” de Nicolai Ostrovski. Sã nu râdeţi, atât îmi amintesc astãzi, or mai fi fost poate şi altele, dar nu mai ştiu. Douã cãrţi aflate la ani-luminã una de cealaltã şi totuşi m-au atras amândouã. Balzac şi Ostrovski. Poate doar titlurile sau coperţile? Poate aşa a început aventura mea, poate de atunci m-am lãsat prinsã între lecturi paralele sau poate iar a fost doar dualitatea semnului sub care sunt nãscutã, cel al gemenilor. Gemenii sunt doi, asemãnãtori dar atât de diferiţi. Poate seamãnã în ochii celorlalţi izbitor dar ei ştiu, cã niciodatã nu vor fi identici pânã la a se confunda ei singuri, în proprii lor ochi. Acolo, undeva, ceva îi va despãrţi mereu. Şi atunci, au nevoie sã ştie fiecare unde începe viaţa unuia şi unde începe viaţa celuilalt. Şi vor lupta mereu sã fie vizibili amândoi, în ochii tuturor. Sau poate cã nu?
Oricum gemenii din mine se pare cã se luptã mereu pentru cartea preferatã şi eu nu mã opun prea tare. Astãzi cãlãtoresc, mâine ascult o confesiune, poimâine plâng de ciudã cã am ratat vreo afacere pe Wall Street şi dacã nu sunt foarte obositã, poimâine searã cãlãtoresc în timp!
Dar cel mai mult îmi place sã mã regãsesc în rândurile scrise închise intre coperţile lor. Astãzi, am ales câtevã cuvinte. Le-am citit de câteva ori. Mai întâi aşa cum sunt scrise.

“ În tihna nopţii, cartea se deschise – o rafalã de vânt.” Markus Zusak
Apoi, îndrãgostitã de haiku, am schimbat puţin aşezarea în paginã a propoziţiei. Poate nu este un haiku perfect, poate chiar nu este un haiku dar, sunã ca o promisiune atât de frumoasã sau poate este doar un gând :

“în tihna nopţii
Cartea se deschise:
O rafalã de vânt”

       Veţi spune poate cã nu sunt permise interpretãrile! Oare? El, adicã scriitorul a gândit cuvintele. Apoi le-a scris. Apoi, ne-a lãsat pe noi, pe mine, pe tine, pe ea sã le alegem sensul. Cu mintea sau cu inima. Aşa cã eu am ales. Si asa cuvintele lui au rãmas astfel, la mine. Nu s-au pierdut. Oare nu acesta este scopul scriitorului? Sã adune cuvinte şi apoi sã le dea drumul sã zburde. Sã vorbeascã ele, cuvintele, pentru el. Sã povesteascã în locul lor. Eu le-am gãsit, le-am citit şi tãlmãcit şi pentru mine aşa vor rãmâne. De asta îmi place sã citesc şi sã scriu. Acum eşti stãpânul cuvintelor, acum rãmâi sãrac. Acum sunt doar ale tale, acum le împarţi cu lumea întreagã.

             Voi ce faceţi cu cuvintele voastre? Le ţineţi legate sau le daţi voie sã-şi aleagã drumul? O reinterpretare este o posibilã sau nu poate fi vorba de aşa ceva? Atunci ce facem cu regizorii? Le mai dãm voie sã ecranizeze? Dacã da, atunci opera lor poartã sau nu, gândul şi cuvântul de început al scriitorului?

102_4614

haiku

Petalele cad –
Vântul le poartã uşor
Troian parfumat

102_4602

Previous Older Entries