Vreau sa stiu de ce n-am frunze!

De ceva timp ma frãmântã o întrebare la care zadarnic am cãutat rãspuns: eu de ce n-am frunze? Nu cã aş fi vãzut alţi oameni înfrunziţi şi rãmãsesem eu ultimul muritor fãrã podoabã foşnitoare, dar tare mult aş fi vrut sã pot intra în rândul celor care îşi pãstreazã frunzele consumând apa recomandatã cu atâta insistenţã. Cãci dacã nu ar fi existat, nu s-ar fi povestit. Aşa am învãţat eu la şcoalã cã se întãreau spusele povestitorului când, Fãt-Frumos biruia balaurul şi-l dãdea de pãmânt, pentru cã tocmai îşi luase porţia de apã vie. Poveste, poveste, dar, povestitorul depunea mãrturie cã fãptele s-au petrecut întocmai şi astfel te îndemna sã trãieşti sãnãtos, ca sã fii voinic şi tu creşteai mâncând de zor spanac doar, doar ai sã dobori şi tu balaurul tãu întro zi.

Acum mulţumesc cerului cã nu mai am copii la vârsta minunatã a curiozitãţii nedomolite, când tot ce zboarã se manâncã şi tot ce vezi şi auzi trebuie musai experimentat şi, daca tot a învãţat sã întrebe, apoi întrebã într-una: De ce, de ce şi iar de ce? Cã doar aşã învaţã copilul. Ce m-aş fi fãcut dacã al meu copil mi-ar fi cerut sã-i explic clar: mami, eu de ce nu am frunze? Şi unde sunt oamenii cãrora nu le cad frunzele? Vreauuuuuuuuuuuuu şi eu sã am frunzeeeeeeeeeeee! Cã doar nu este el ultimul copil rebutat! Toţi cu frunze şi tocmai el fãrã!

Acum mã întreb, parafrazând un înaintaş celebru : “Oh! pădure tânără!… Unde sunt frunzele mele? Pot astfel sã mã întreb la nesfârşit, cã tot nu voi cãpãta un rãspuns care sã mã facã sã uit şi sã trec la urmãtorul îndemn spre noi achiziţii din ce în ce mai benefice pentru sãnãtatea mea. Mai puţin cea mintalã, cãci ori am rãmas cu o fixaţie, ori sunt o ciudãţenie a naturii umane neavând frunze nici mãcar precum restul de coada, ori precis nu am suficientã putere de abstracţiune a mesajului bine încriptat, astfel încât, pânã într-un târziu sã pot pricepe ce frunze ar trebui sã-mi rãmânã pe ici pe colo, intrând astfel şi eu, în rândul consumatorilor avizaţi.

Aşadar : Ajutoooooooooooooooooooor! Eu de ce nu am frunze? Voi aveţi? Cine are? De unde? Ceva sfaturi pentru pãstrarea lor ? Îmi vreau liniştea înapoi, pe principiul sãnãtos: dacã eu nu am, nici alţii sper sã nu aibã.

Cu multã speranţã cã voi cãpãtã rãspuns, semneazã: un consumator (veşnic) desfrunzit.

Întâlnire cu istoria – Roşia Montanã

Astazi va las sa descoperiti alaturi de Alexa, comorile Apusenilor, locurile in care istoria de mii de ani a acestui popr este scrisa in piatra. la La Rosia Montana, Alexa, s-a intalnit cu istoria, acolo unde drumul devenirii noastre ca popor se impleteste cu drumul aurului .

Drumul către Roşia Montană a început cu o invitaţie; invitaţie la drumeţie pe plaiuri apusene, un tur de forţă: Geoagiu – Alba Iulia – Roşia Montană – Tăul Brazi. Puteţi să-i spuneţi incursiune în trecut. O şansă rară. Aşa că m-am echipat corespunzător şi am purces la drum spre locul unde aveam să mă întălnesc cu istoria.

 Să te întălneşti cu istoria nu e de colea…îţi trebuie o mică pregătire, esenţială, orice element este important, orice informaţie de pe băncile şcolii sau aiurea îţi pare de nepreţuit. “De ce” veţi întreba? – Cum, altfel, ai putea să te aventurezi pe potecile trecutului fără să faci apel la memorie? Echiparea a fost mai mult sufletească, doar aveam să pătrund în Ţara Moţilor, în Munţii Apuseni, pe Valea Roşie din judeţul Alba. Aveam să bat la porţile Albei Iulii, să o salut cu admiraţie, să trec porţile Cetăţii Alba Carolina până la Catedrala Reîntregirii Neamului.

Roşia însă va fi subiectul eseului meu, al  pledoariei pe care aş face-o pentru cunoasterea si respectarea istoriei. Pledoarie în care ar trebui să-ţi spun de ce m-am îndrăgostit de aceste plaiuri, de ce m-aş întoarce şi mâine şi de ce te-aş invita să mergi şi tu…acolo. Pentru cã la Roşia e locul unde m-am întălnit cu istoria!

Obiectiv este necesară o scurtă prezentare: Roşia Montană este denumită în latină Alburnus Maior, astfel cum se păstrează specificat, într-unul din cele mai vechi documente, descoperite în anul 1854 în mina Ohaba-Sf. Simion din masivul Cârnic, o tăbliţă cerată şi datată 6 februarie 131 e.n. şi care s-a dovedit a fi un contract ce atestă existenţa mineritului, activitate ce durează de peste 2000 de ani.

De la Herodot, Titus Livius, Plinius ne-au parvenit primele menţiuni despre localitate, dinainte de cucerirea romană, dar şi mai apoi din timpul colonizării romane, din epoca lui Traian. Artefacte preţioase stau mărturie pe lângă cele 25 de table cerate că, la Alburnus Maior istoria mineritului se împleteşte cu istoria însăşi. În Muzeul Mineritului aflat în apropierea vechii galerii romane din Roşia poţi vedea aceste mărturii şi te poţi documenta despre descoperirile arheologice.

În Dealul Cetăţii, acolo unde este aşezată Cetatea Alburnus Maior, cam la o jumătate de oră de mers din centrul comunei poţi vizita galeriile romane. Si aşa constaţi că intri într-o lume mai mult decăt magică, în lumea poveştilor despre morojniţe şi vâlve, într-o lume plină de legende. Vizita în galeriile romane sub ghidaj profesionist e imposibil să nu te marcheze, să nu te influenţeze, astfel încăt la întoarcerea acasă îţi doreşti să afli mai multe detalii despre zona aceasta, despre oamenii săi si locurile de neuitat. Odată ajuns la capătul tunelului din galeria minieră, nu poţi să nu găndeşti că orice capăt e de fapt un început, o invitaţie de a păstra istoria, de a o păstra în prezentul nostru şi de a încerca să o lăsam şi generaţiilor viitoare. Pledoaria mea, dacă aş face una, după cum spuneam, ar fi pentru istorie, pentru păstrarea ei…Aurul Munţiilor Apuseni este însăşi istoria cu tot ceea ce înseamnă ea – oameni şi locuri. Himerele îşi găsesc locul doar în legende.

Instantaneele surprinse în drumeţia mea de suflet îţi vor vorbi mai bine despre Roşia Montanã şi nu numai, despre drumul parcurs pentru a ajunge până la ea şi te vor lăsa să ghiceşti de ce m-am îndrăgostit iremediabil de aceste locuri. Priveliştile sunt copleşitoare. Te invit să îţi faci timp şi să te documentezi despre oamenii de la Roşia, despre locuri, despre trecut şi despre prezent. Te invit să vii la Alburnus Maior, acolo unde eu, m-am întălnit cu istoria!

Această prezentare necesită JavaScript.

De vorbã cu sfinţii la Sâmbata de Sus

Această prezentare necesită JavaScript.

Toamna trecutã am petrecut câteva zile la Pensiunea Miruna din Sâmbata de Sus, judeţul Braşov. Recunosc, cã veneam pentru prima data în aceastã zonã despre care auzisem multe lucruri frumoase şi eram pregãtitã sufleteşte sã mã bucur de tot ceea ce îmi va oferi acest colţ de ţarã, în care pãrintele Arsenie Boca, stareţ al Mânãstirii Sâmbata de Sus şi-a închinat viaţa pãstoriri spirituale a celor credincioşi, într-o perioadã în care credinţa era motiv de prigoanã.

Drumul pânã la Sâmbata de Sus, fie cã vii cu trenul pânã la Braşov, fie cã te opreşti în Fãgãraş, se continuã cu microbuzul, pe un drum ce strãbate un traseu pitoresc şerpuind, la propriu, printre aşezãrile din Tara Fãgãraşului.

Odatã ajuns vei fi surprins sã te afli într-o vale înconjuratã de munţi ale cãror vârfuri acoperite de zapadã, se întrezãresc în depãrtare. Dimineaţa, a fost o plãcere imensã sã privesc cum se ridicã soarele peste culmi.

Eu am fost cazatã la Miruna 2, într-o camerã cãreia nu i-am gãsit vreun cusur, aşa cum nici meniul nu prea mi-a dat motiv de nemulţumire. Oricum pentru mine important a fost sã descopãr un loc de odihnã cuprins de o mare de linişte cum demult nu am mai întâlnit. Apropierea de Mânãstirea Brâncoveanu de la Sâmbãta de Sus şi de Izvorul Pãrintelui Arsenie Boca, se poate sã fie motivul acestei încremeniri a timpului, plinã de o tainicã şi de neînţeles chemare la cercetarea pioasã, deopotrivã a împrejurimilor dar şi a sufletului tãu, ce parcã îţi îndeamnã paşii spre acele locuri sfinte. Deşi era octombrie, timpul a fost atât de frumos încât am putut sã vizitãm atât mânãstirea cât şi izvorul pãrintelui Arsenie Boca, bucurãndu-ne deopotrivã ochii şi sufletul, cu tot ceea ce ne dãruia acest colţ de ţarã binecuvântat de prezenţa celui care şi-a închinat viaţã oamenilor acestor locuri.

Vechea Mânãstire Brancoveanu de la Sâmbãta de Sus, ctitoritã de Domnitorul Constantin Brâncoveneanu în anul 1696, a fost dãrâmatã în anul 1785 de cãtre trupele habsburgice. Ulterior, în anul 1926, Mânãstirea a fost restauratã sub oblãduirea Mitropolitului Nicolae Bãlan şi a Majestãţii sale Regele Mihai I. Pe peretele mânãstirii se pot vedea astãzi portretele pictate ale ctitorilor sãi, deşi pânã la cãderea fostului regim, portretul Regelui Mihai I , fusese acoperit. Actualul complex mânãstiresc aşa cum poate fi astãzi vãzut, a fost restaurant sub oblãduirea Mitropolitului Antonie Plãmãdealã al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului. Oricine trece pragul acestui complex mânãstiresc, nu poate sã nu fie fermecat de frumeseţea lor tãcutã, în care parcã nici paşi nu fac zgomot la trecerea prin albele coridoare boltite, pãtate din loc în loc de roşul muşcatelor.

Odatã ce ai pãtruns în biserica albã, treci sfios spre a te închina la icoane sub privirile ctitorilor sãi, ce vegheazã de atâta amar de vreme la buna desfãşurare a rânduielior bisericeşti, pe care în sfârşit nimeni nu le mai tulburã. Nu poţi sã pui în cuvinte ceea ce simţi când intri pe poarta acestui lãcas. Fiecare, trebuie sã calce acest prag şi astfel sã descopere singur acea pace interioarã de care avem atâta nevoie pentru a ne simţi împãcaţi cu noi înşine şi cu cei din jurul nostru. De altfel cei ce doresc se pot caza şi la mânãstire, dar desigur, am înţeles cã trebuie avute în vedere condiţiile mai aspre, aşa cum e firesc într-un astfel de aşezãmânt, unde sunt respectate rânduielile mânãstireşti.

Parcul mânãstirii este minunat, lacul şi tot ceea ce margineşte sfântul lãcaşul este admirabil întreţinut, astfel încât poţi sã te plimbi şi sã admiri cum coboarã soarele spre asfinţit sau, poţi lua drumul spre izvorul Pãrintelui Arsenie Boca, cãtre care se îndreaptã paşii tuturor celor ce ajung în aceste locuri, pentru a-şi gãsi liniştea şi a-şi ostoi setea, aşa cum spun cuvintele evangheliei scrise în piatrã lângã izvor: „Cine va bea din apa pe care Eu i-o voi da nu va mai înseta în veci, cãci se va face în el izvor de apã curgãtoare, pentru viaţa veşnicã.”. Sfinţenia Pãrintelui Arsenie Boca, este prezentã peste tot în jur desi, de mult timp glasul sãu a amuţit.

Pe drumul de întoarcere spre pensiune am putut încã o datã sã admir frumuseţea acestor locuri, privind crestele înzãpezite ale munţilor Fagãraş strãlucind în lumina caldã a apusului de soare. Am încercat sã surprind în imagini tot ceea ce ochii au vãzut şi ceea ce sufletul a simţit, dar desigur este greu sã pot reda acel sentiment copleşitor de linişte pe care l-am încercat în tot acest timp petrecut la Sâmbãta de Sus.

Între noi bucureştenii

M-am întrebat adeseori dacã a fi bucureştean ar trebui considerat un noroc sau o neşansã? De ce îmi pun aceastã întrebare? Ca un bucureştean get-beget cum se spune, adicã adevãratã, nãscutã şi crescutã pe caldarâmul acestui oraş, îmi iubesc oraşul aşa cum este şi, deşi au fost momente viaţã în care aş fi putut sã mã stabilesc în alt oraş, viaţa a hotãrât altfel: sã mã întorc acolo unde orice piatrã parcã îmi vorbeşte, orice parc are de spus o poveste în care am şi eu rolul meu. Şi astfel oriunde m-au dus sau mã vor duce drumurile vieţii, mã voi întoarce mereu aici: în Bucureşti. Într-un Bucureşti despre care, prea mulţi spun cã este aglomerat, murdar, plin de câini, de oameni grãbiţi şi nepoliticoşi şi lista ar putea continua. Prea mulţi dintre cei care se numãrã astãzi printre “bucureşteni”, deşi niciodatã nu vor dori sã se identifice cu acest oraş ei fiind doar în cãutarea şansei de a se realiza în viaţã, când au posibilitatea sã–şi spunã pãrerile despre traiul în Bucureşti, aleg sã se plângã de tot ce au gãsit aici şi sã deplângã felul în care oraşul i-a schimbat: au devenit nepoliticoşi, nu-şi ajutã vecinii, neatenţi cu cei din jurul lor, adicã într-un cuvânt, par sã lase la marginea oraşului toate acele trãsãturi de caracter, de educaţie de care sunt atât de mândrii în locurile lor de baştinã dar, de care se pot lipsi atât de uşor odatã sosiţi în Bucureşti.

M-am aflat de curând într-o adunare în care, o tânãrã sositã spre afirmare în Capitalã s-a plâns de faptul cã a fost surprinsã sã constate cã, aflatã pentru câteva zile în oraşul natal, a vãzut cum vecinul deszãpezea câteva locuri de parcare, nu unul singur. Întrebându-l de ce face acest lucru, acesta i-a rãspuns cã îi face plãcere sã-şi ajute vecinii, rãspuns care pe ea a pus-o pe gânduri, cãci, dupã spusele ei la Bucureşti acest lucru este de neimaginat. Opinia sa a fost susţinutã imediat si de alte persoane care mai de care având de spus ceva despre civilizaţia bucureştenilor. Recunosc cã m-am simţit ofensatã si poate nu am fost foarte delicatã dar, i-am rugat pe bucureştenii prezenţi sã ridice mâna şi, din cele 10-11 persoane prezente, am constat cã nu eram decât 4 bucureşteni, restul ar trebui sã spun erau venetici, sau în trecere, pentru cât timp nu ştiu, dar momentan erau aici şi emiteau pãreri cu voce tare. Pãreri proaste despre noi cei care, am fost, suntem şi vrem sã rãmânem aici. Nu afirm cã toate sunt minunate la Bucureşti doar pentru cã este Capitala, dar nici nu pot sã vin într-un oraş (ştiind foarte bine ce voi gãsi şi mai ales ştiind cã eu am nevoie de el) şi, odatã ajuns aici, sã nu fac alceva decât sã-mi deplând soarta crudã care mã obligã sã suport Bucureştiul şi pe ai sãi bucureşteni.

Aş vrea sã vorbim puţin despre bucureşteni, care par sã fie dupã recensãmânt cam 1678000 de locuitori. Asta în condiţiile în care sunt judeţe, nu oraşe, care au o populaţie de 400.000-700.000 de locuitori. Ce vã spune asta? Vã spun eu: şansele ca sã întâlneşti în drumul prin Bucureşti, un bucureşten adevãrat, nãscut şi crescut aici, nu sosit cu treburi sau cu dorinţa de afirmare, în trecere sau la plimbare, este destul de micã. Înainte de a fi ofensat de atitudinea celui de lângã tine, întreabã-te dacã este bucureştean sau este la fel de “în trecere” ca şi tine. Iar dacã eşti mai bine crescut şi ştii sã te porţi frumos la tine în oraşul de baştinã, odatã sosit la Bucureşti continuã sã te porţi la fel, nimeni nu te obligã sã devi nesimţit. Respectã oraşul care te-a primit şi oamenii care trãiesc în el. Iubeste-l şi dacã poţi sã-l faci mai frumos şi mai primitor, nu te opri, noi bucureştenii vom aprecia. Altfel spus, ca musafir vei fi primit cu drag, dar trebuie sã respecţi casa în care intri, nu sã dai cu pietre în cei care ţi-au deschis uşa. Dacã alegi sã rãmâi, cu atât mai mult.

Ştiu cã viaţã în orice alt oraş decât Capitala este mult mai liniştitã, are alt timp parcã şi oamenii par a fi mai calmi. Nu înseamnã cã sunt mai buni sau mai educaţi, dar cu singuranţã sunt mai puţini şi se izbesc mai greu unii de alţii în drumurile lor zilnice. Iar acest lucru cu siguranţã are partea sa bunã. Dar eu iubesc oamenii, îmi place sã-i întâlnesc, sã le vorbesc, sã le aflu poveştile de viaţã, de aceea am ales sã vorbesc despre drumurile mele prin ţarã, dar asta nu înseamnã cã îmi dispreţuiesc oraşul meu şi aş vrea ca şi cei aflaţi în trecere, pentru un timp mai lung sau mai scurt, sã-l respecte si sã-l iubeascã.

Aşadar, dragi bucureşteni, haideţi sã ne unim şi sã facem o schimbare în ceea ce priveşte modul în care suntem priviţi: noi suntem aici, am fost şi vom rãmâne aici, nu plecãm nicãieri şi cei ce doresc sã ni se alãture, ar fi bine sã încerce sã ne descopere printre cei 1678000 de locuitori ai Bucureştiului.

P.S. Desigur critica poate fi constructivã atunci când are acest scop, dar când reprezintã doar dorinţa de a scoate în evidenţã pãcatele, atunci ea devine doar un mod de aţi manifesta dispreţul faţã de un lucru a cãruia valoare o negi.