Miercurea fãrã cuvinte

Apel pentru viaţã – Nicolae Vasile Pavil

Viaţa nu este uşoarã. Uneori îţi joacã feste şi cu greu poţi face singur faţã încercãrilor la care te supune. Pentru Nicolae Vasile Pavil diagnosticul ”Neurinom acustico-vestibular stâng numit şi SCHWANNOM” este o astfel de încercare şi curajul oricât ar fi mare nu poate ţine loc de tratament. Pentru el orice ajutor poate face diferenţa în sãnãtate şi suferinţã.

Sã ai douãzeci de ani este atât de frumos. Sã ai douãzeci de ani şi sã primeşti o asemenea veste este atãt de nedrept. Putem sã-I redãm speranţa ajutâdu-l sã strângã suma necesarã pentru operaţia din Germania. Poate într-o zi aceast a afecţiune se va putea trata şi la noi. Pâna atunci Nicolae are nevoie de 30000 de euro.

Cei care vor şi îl pot ajuta pe Nicolae pot face donaţii în bani în conturile deschise pe numele Pavil Vasile Nicolae:

BCR : RON : RO09RNCB0312126445850001

EURO: RO79RNCB0312126445850002.

De unde da-ti un banut Dumnezeu sa va de-a inzecit.

Numerele de contact sunt:

0751563609 -mama(Rodica):

0755837153- tata(Nicu):0754427151.

Mai multe detalii despre Nicu le gasiti pe pagina de facebook:https://www.facebook.com/NicuPavil sau pe adresa de blog: http://nicupavil.blogspot.ro/

 

Publicitate

psi-luneli – octombrie

 

Este octombrie. Este toamnã.

 O toamnã ce mã amãgeşte cu câteva raze de soare în timp ce, cu ochii închişi, încã visez la verdele pãdurii.

 Primãvara a venit şi a plecat. A lãsat locul verii.şi toamna şi-a cerut apoi dreptul ei.

 Insã, toamnã, ai venit iarãşi prea devreme! Incã nu m-am sãturat de varã.

 Inchid ochii şi revãd marea cu valurile ce se sparg de ţãrm.

 Imi astup urechile şi aud încã freamãtul pãdurii.

 Privesc cerul şi îmi las privirea sã pluteascã în zborul pãsãrilor .

Deschid ochii şi uimitã privesc frunzele aurite de soare şi mã gândesc ce repede trece timpul. Parcã tot soarele s-a prelins printre pomi şi s-a agãţat de frunze. Pic, pic, pic. Stropi de aur acoperã încet pãmântul.

Privesc cerul şi îmi las privirea sã pluteascã în zborul pãsãrilor .

Sã fi venit totuşi toamna?

Trec în revistã zilele, sãptãmânile şi .. lunile. Este octombrie. Este toamnã.

Marea freamãtã nepãsãtoare, dar ochii mei sunt departe de malul ei. A rãmas singurã sã se frãmânte printre ţipetele pescãruşilor. Aş vrea sã ştiu dacã îi este dor de mine. Mã ţine minte? Ştiu cã mi-a şters urmele paşilor de pe nisip dar sã mã fi uitat de tot?

Vântul risipeşte frunzele pãdurii şi degeaba încerc sã-i aud glasul. Desfrunzitã pãdurea nu mai are glas. Acum sub paşii mei se aude doar strigãtul de durere al frunzelor alungate de vânt. Strâng în palmã frunzele arãmii şi mã întreb dacã pãdurea îşi aminteşte de clipele când obositã, m-am culcat la umbra ei?

Deasupra capului meu cerul îşi plânge singurãtatea. Stropi reci alungã de pe cer pãsãri zgribulite. Cautã soarele printre nori şi strigãtele lor îl cheamã adesea zadarnic. Când sã fi fost ziua în care mã dureau ochii încercând sã le urmãresc zborul?

Întreb vântul şi rãspunsul lui se pierde în vârtejul de frunze .

Aş întreba Soarele dar stã ascuns dupã nori .

Aş întreba pãsãrile dar stropii de ploaie le-a alungat.

Este toamnã. Este octombrie.

 

Alte poveşti de octormbrie veţi gãsi la psi

Duzina de cuvinte – caleidoscop

sursa

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Un caleidoscop e lumea:

Din fãrâme colorate şi

din scâteieri de-o clipã

Construim poveşti de viaţã

ce aduse împreunã

fãrã calcul se adunã

şi din cãlimara vieţii

curg istorii fãrã numãr.

Dar istoria se scrie şi

un meşter nevãzut

ţine-n mâna sa mãiastrã

toate câte se vor spune.

Mai apoi, pe hârtia de mãtãse

a destinului se-nşirã

sub cãldura din calandru

mânuit de nevãzuta

cãlcãturã a sorţii noastre

povestiri despre iubire,

despre urã şi trãdare.

Poţi din calea-i sã te-ascunzi

sau, precum Cãlin odatã

sã o furi şi sã o duci

peste zãrile albastre.

Calendar cu albe file

ce din calciu par croite

ne mãsoarã firul vieţii

şi cu aripi nevãzute

şterge drumurile frânte

sau deschide porţi spre vise.

Frãmântându-mã într-una

lumea largã o cãlcai

şi în cãutãri febrile

m-am pierdut în fericire

şi cu mintea de pe urmã

am strigat plin de uimire :

Sunt deplin calificat sã trãiesc!

O ştiu prea bine şi zâmbind

Vã spun şi vouã sã trãiţi

Cum ştiţi mai bine între

Azi şi poate mâine

Fãrâmiţe de luminã,

strãlucind în întuneric.

 

 

Cu duzina de cuvinte ce postãri s-au scris gãsiţi de bãteţi la psi la uşã. Deci poftiţi sã le citiţi!

 

 

Haiku – Dimineaţã de octombrie

 

 

 

 

 

 

 

 

umbre aleargã

drumul alungã spre cer

in goanã de roţi

psi-luneli – umbra omului

Omul, mereu pus pe şotii îşi ia cu el în aventura vieţii, umbra sa. Şi ea îl urmeazã tãcutã, fãrã şovãire chiar şi atunci când el, omul a toate ştiutor, se clatinã. Umbra se clatinã şi ea şi apoi se ridicã asemeni omului sãu şi pornesc împreunã mai departe. Om şi umbrã, niciodatã unul fãrã celalalt, mânã în mânã, tãcere lângã tãcere, din prima zi pânã în cea din urmã.

Când puiul de om pleacã în viaţã îl urmeazã şovãitor un pui de umbrã.

Apoi omul prinde puteri şi umbra sa devine din ce în ce mai mare, mai vizibilã şi uneori ea este cea care atrage atenţia, devenind chiar ameninţãtoare. Uneori chiar auzi:

“- Ce stai mãi, în umbra lui….?”

“- Tu vorbeşti? Ţie ţi-e fricã şi de umbra ta şi mã întrebi pe mine?”

Şi atunci iţi spui cã bunã o fi umbra dar uneori este bine sã stai în luminã.

Da, chiar sunt umbre şi umbre. Unele aduc alinare, altele sunt ameninţãtoare. Un lucru rãmâne însã sigur: om fãrã umbrã şi umbrã fãrã om nu am întâlnit. Cum este omul aşa îi este şi umbra. Şi atunci mã uit în jurul meu gândindu-mã cã atâta vreme cât îmi voi vedea umbra, trãiesc! Şi cât trãiesc vreau sã fac în aşa fel încât sã nu-mi plimb degeaba umbra dupã mine. Şi nici sã nu se fereascã nimeni de umbra mea .

 

Alte poveşti despre alţi oameni şi umbrele lor veţi gãsi la psi

 

Gogu cel cu vino-ncoa’

Toamna a venit in gradina mea si Gogu cel cu vino-ncoa’ o pazeste.

Recolta este din acest an si sunt foarte mandra de ea,

Aventura epistolarã

M-am gândit cã ar fi momentul sã încerc sã dau viaţã unei idei mai vechi pe care am purtat-o cu mine şi cãreia i-a cam venit sorocul sã iasã în lume: aceea de a scrie scrisori. Mai bine spus de a “dedica” rândurile aşternute pe hârtia virtualã celor care dupã pãrererea mea au sau ar trebui sã aibã un cuvânt de spus despre subiectul care m-a îndemnat la scris. Sau pur şi simplu, sã transform monologul în dialog. Ştiu cã s-ar putea spune cã o scrisoare rãmâne totuşi un monolog (ca orice postare de altfel) dar, odatã ce te-ai hotãrât sã o scrii primul rând individualizeazã destinatarul şi din acel moment scrisoarea devine un dialog. Tu îi povesteşti lui şi numai lui (destinatarului) off-ul tãu cel mai mare. Şi apoi începi sã aştepţi. Aşteptarea este aproape la fel de plãcutã ca şi scrierea scrisorii cãci ştii, cã cineva citeşte rândurile tale şi se gândeşte la tine şi dupã dupã ceva timp se va aşterne pe scris. Emoţia deschiderii plicului astãzi puţin o mai trãiesc şi poate cã destul de mulţi nici nu o cunosc. Alegerea mapei de scrisori era alt moment deosebit :culoare, mãrime, fineţea hârtiei, clipe ce puteau sã îţi ocupe destul timp. Era marca ta înregistratã cãci în corespondenţa ta cu apropiaţii, puteai fi repede identificat dupã plic. Aproape cã nu mai era nevoie sã citeşti numele destinatarului cãci ştiai sigur cine ţi-a scris numai privind plicul. Astãzi verifici cutia de scrisori doar ca sã ridici facturile şi pliantele de reclame, altãdatã aşteptai şi primeai scrisori, vederi, cãrţi poştale, telegrame şi felicitãri. Aşa au prins viaţã colecţiile de vederi. Astãzi ar fi destul de greu sã ai o colecţie de felicitãri virtuale. Nu imposibil recunosc dar, revenind la scrisorile pe care m-am hotãrât sã le scriu, virtuale şi ele de altfel, trebuie sã mãrturisesc cã ideea mi-a venit citind revista “Magazin istoric” care are o rubricã intitulatã ” pe vremuri oamenii îşi trimiteau scrisori..” Ideea era desigur mult mai profundã cãci scrisorile prezentate aparţineau unor oameni deosebiţi, ale cãror legãturi personale erau de multe ori extrem de delicate şi cuprindeau de multe ori alãturi de aspectele vieţii private şi o reflectare complexã a evenimentelor sociale din acele timpuri fiind astfel cu atât mai importante. Aşa m-am hotãrât ca de câte ori decid cã am ceva de spus despre lumea din jurul meu, mã voi gândi şi la cei care ar trebui sã audã cuvintele mele sau sã le citeascã şi astfel sã le trimit scrisori.

Declar deschisã oficial aventura mea epistolarã şi cea dintâi scrisoare va pleca la Bãile Herculane. De ce la Bãile Herculane? Pentru cã am declarat-o staţiunea mea de suflet şi tare mult aş dori sã o vãd aşa cum ar merita sã fie: îngrijitã şi pusã cu adevãrat în valoare. Deci:

 

 

Domnule Primar al oraşului Bãile Herculane,

 

Nu voi începe scrisoare mea întrebându-vã care este culoarea dvs. politicã sau care v-au fost argumentele cu care v-aţi convins alegãtorii cã sunteţi potrivit pentru demnitatea pe care o deţineţi dar aş vrea totuşi sã ştiu cât de mult vã iubiţi oraşul, cãci înainte de a fi “staţiune de interes naţional” Bãile Herculane este un oraş. Vechi, cu o istorie şi o tradiţie care coboarã mult în timp. 1800 de ani mai exact de atestare documentarã. Nu orice fel de atestare ci una care vorbeşte despre caracterul excepţional al apelor din zonã ce au fãcut ca lumea sã afle de România şi de Valea Cernei. Şi de puterea lor apelor vindecãtoare. Ani de-a rândul oamenii au venit în staţiunea Bãile Herculane cãutând alinarea pentru suferinţele lor. Şi astãzi am întâlnit în staţiune oameni care continuã sã vinã dupã 10-20-30 de ani, încrezãtori în efectele binefãcãtoare ale tratamentelor efectuate aici. Dar, aş vrea sã le ascultaţi poveştile despre staţiunea Bãile Herculane de acum 30-40 de ani. Pentru cei care revin totuşi an de an, fideli apelor de aici, fiecare vizitã adaugã o durere cãci prea puţine sunt schimbãrile reale în bine şi care au greutate atunci când vorbim de ceea ce o pot face atractivã.

Cã împrejurimile sunt minunate, cã posibilitãţile de cazare sunt diverse, cã bazele de tratament s-au înmulţit şi cele existente au fost reamenajate, este o realitate. Dar cum sunt strãzile prin staţiune, ştiţi? Cum se prezintã accesele cãtre unitãţile de cazare în care sunt sute de turişti veniţi la tratament sau odihnã si pe care aceştia trebuie sã se deplaseze? Ei vin sã se plimbe pe jos. Cum sunt trotuarele şi spaţiile din imediata lor apropiere? Suntem la munte este adevãrat dar vegetaţia care se întinde haotic, asaltând trotuarele nu este chiar de admirat. Chiar nimeni nu se preocupã de aspectul lor? Sunt spaţii publice, atunci ar trebui sã se procupe administraţia localã. Sunt proprietãţi particulare, atunci sã fie avertizaţi sã pãstreze aspectul civilizat.

A fost amenajatã “Strada romanã”. Porneşte din Piaţa Hercules, trece pe lângã Hotelul Roman şi dã în drumul naţional 67D. Foarte frumos spaţiul. Aleea este asfaltatã, luminatã, zidul de sprijin decorat cu basoreliefuri reuşite, bãnci şi scaune, alee de promenadã pentru a admira Cerna. O realizare frumoasã dar pentru a te putea plimba trebuie mai întâi sã strãbaţi frumoasa Piaţã Hercules. Cu pavajul plin de gropi, cu trotuarele desfundate adevãrate capcane pentru cei ce se plimbã, strãjuitã de faţadele ştirbite ale frumoaselor clãdiri ce altãdatã fãceau faima acestor locuri. Anul acesta am gãsit fixate pe fiecare dintre aceste clãdiri plãcuţe care vorbesc despre trecutul lor imperial. Imperial dar acum lãsat de izbelişte. Anul trecut am fãcut o devãratã anchetã sã descopãr destinaţia şi trecutul lor pentru a scrie despre ele. Este desigur un pas dar atât de fãrã sens dacã aceste clãdiri sunt în continuare lãsate sã se degradeze. Publice sau private, trebuie sã se înţelegã odatã cã dacã nu se doreşte sã moarã aceastã staţiune trebuie sã se gãseasã o soluţie pentru a o “însãnãtoşi”. Ea cea plinã ape miraculoase moare cu fiecare zi care trece, cu fiecare an în care nu se ia nicio decizie cu adevãrat importanta în interesul ei.

Turiştii strãini sau romãni sunt atrãşi deopotrivã de aceste clãdiri însã in plimbãrile lor prin propierea Bãilor sulfuroase Neptun, oricât ar fi de atractive detaliile arhitectonice rãmân expuşi pericolului. În orice moment clãdirile se pot prãbuşi, zidurile parţial prãbuşite, crãpãturile prin care se vede cerul, mirosurile fetide, gãurile din trotuar nu pot prezenta garanţie. Nicio plãcuţã care sã avertizeze asupra acestor pericole sau chiar sã interzicã accesul în apropierea lor. Pasarela ce traverseazã Cerna, adevãratã dantelãrie, este atât de ruginitã încât îmi este teamã sã pãşesc pe ea. Anul trecut am traversat Cerna dar în acest an nu m-am încumentat. Chiar nu se poate recondiţiona şi vopsi, astfel încât sã fie sigurã şi plãcutã pentru turişti? Ar fi pãcat sã se întâmple un accident pentru ca toate aceste probleme sã devinã vizibile şi sã fie recunoscute cã existã.

Promenada de pe malul drept al Cernei, altãdatã cu bãnci şi jardiniere de piatrã în care desigur erau flori, de ce nu poate fi amenjatã pentru ca turiştii sã poatã sta şi admira Cerna? Nu este pãcat sã se iroseascã atâta frumuseţe? Bãnci rupte şi abandonate, jardiniere sparte şi goale, promenada desfundatã cu gãuri în care te împiedici.

Drumul de acces de la garã pe strada Trandafirilor, pânã în centru mai are nevoie de reparaţii. Cerna oricât ar fi de minunatã în sãlbãticia ei, are totuşi nevoie de întreţinere, de a fi curãţatã din timp în timp.

Nu este suficient ca Bãile Herculane sã fie declaratã “staţiune de interes naţional”, este necesar sã i se arate interes naţional, cãci altfel oricât ar fi minunate apele, oricât ar fi frumoase locurile, staţiunea nu-şi poate recãpãta strãlucirea de altãdatã. Ajutaţi-o dacã o iubiţi. Deci cât de mult vã iubiţi oraşul, Domnule Primar?

Inchei aici prima mea scrisoare, cu speranţa cã va fi cititã şi înţeleasã corect de cei ce au un cuvânt de spus cu privire la viitorul oraşului – staţiune Bãile Herculane.

 

Cu consideraţie,

cãlãtorprinţaramea.

 

P.S. Vã fac o propunere: Domnule Primar, deveniţi pentru câteva zile turist anonim în Bãile Herculane sosit la tratament sau odihnã şi strãbateţi încet strãzile şi priviţi cu ochii celui neştiutor dar doritor sã gãsescã frumuseţea şi istoria acestor locuri. Spuneţi-mi ce aţi vãzut, ce v-aţi fi dorit sã vedeţi şi ce aţi simţit, poate aşa veţi înţelege cã rândurile scrise au pornit dintr-o mare dragoste pentru Staţiunea Bãile Herculane.

Toamna

 

 

 

 

 

 

 

   

 Toamna la uşi acum ne va bate

Sã-i spunem sã plece

Sã stea mai departe?

Nu vrei, nu-i deschide!

Alung-o departe, departe pe dealuri

Prin vãi, peste ape, prin munţi

Sã colinde şi poate ne uitã.

Dar ea va rãmâne tãcutã şi tristã.

În prag se aşeazã, priveşte cuminte

Cum la ferestre perdele-s ude

De ploi şi de vânturi pornite sã strige.

Oricum a venit, tu las-o sã intre

Când flori are în sân şi poame pe frunte

Şi-n poala de frunze pãmântul ascunde

Şi pãsãri mai cântã şi încã dogoare cãldurã târzie.

E toamnã deja sau varã sã fie?

La uşa toamna acuma ne bate

Sã-i spunem sã plece sã stea mai departe?

 

psi-luneli – toamna din noi

Cred cã toamna este anotimpul perfect. Nici prea cãlduros şi nici prea rece, Nici prea luminos şi nici prea întunecat. Este curcubeul anotimpurilor cãci toate culorile îşi dau întâlnire pe ramurile pomilor şi prin grãdinile noastre. Aţi vãzut pãdurea toamna? Existã ceva mai frumos când apune soarele? Nu ştii ce sã admiri: culorile cerului sau vãpãile ce par sã cuprindã munţii? Asta este toamna, o simfonie de culori, de arome, de sunete, de schimbãri şi de ….neprevãzut. Ce toamnã caldã! Ce toamnã ploioasã! Ce toamnã rece ! Ce toamnã o fi anul acesta? Oricum ar fi, este un moment de triumf al naturii când totul este parcã numai mişcare cãci mugurul din primãvarã este acum în maturitatea deplinã, gata sã-şi arate puterea, pregãtit sã porneascã pe un drum din care nu are cum şi nici nu vrea sã se întoarcã. A cãutat soarele şi a aşteptat stropul de ploaie. A înfruntat arşiţa şi s-a ridicat din mâlul potopului de ploaie. A lãsat vântul sã-l rãsuceascã în goana lui nebunã şi a îndurat loviturile îngheţate cãzute din cer şi totul doar pentru cã ştia cã este un timp al încercãrilor peste care nu poate trece. Nimeni nu poate trece. Dar vine un alt timp în care, fiecare adunã şi scade, regretã sau se bucurã, sperã sã uite sau se roagã sã nu fie niciodatã altfel, oricare le-ar fi gândurile, este un timp în care nimeni şi nimic nu rãmâne neschimbat. Apoi se lasã liniştea şi tãcerea şi se adunã amintirile. Sau spunem cã vine iarna.

“Toamna” din noi este asemeni toamnei ce se lasã în jurul nostru: anii de zarvã par sã fi trecut, întrebãrile existenţiale şi-au gãsit în mare parte rãspunsul, gesturile şi vorbele şi-au gãsit ritmul cãci departe sunt clipele în care ieşeau flãcãri fãrã scântei. Astãzi ştim sã dãm cãldurã privirii şi am învãţat cã uneori tãcerile pot spune mult. Am devenit tomnaticã îmi spun sau poate încã nu şi mã gândesc cã este în puterea mea sã trãiesc împrietenindu-mã cu fiecare zi. Cãutându-i strãlucirea, cãldura şi bogãţia de simţire. Uneori sunt radioasã şi cei din jur îmi spun cã par mai tânãrã. Alteori, umerii îmi sunt cãzuţi ducând poveri nevãzute pentru cei din jur dar atât de grele pentru sufletul meu. Toamna din noi vine când vrea ea nu are datã de început şi nici de sfârşit. Toamna din noi poate fi caldã sau poate fi precum viforul iernii. Ştii cã va veni, poţi sã o aştepţi şi sã o primeşti sau poţi sã speri cã vei trãi veşnic doar o primãvarã târzie sau o varã nesfârşitã.

 

frunze se aştern
clipe curg prin trup încet
toamna plânge trist-

 

Câte toamne s-au strãns, pe toate le veţi gãsi la psi.