Tăceri

Am deschis stăvilarul vorbelor nespuse
și al gândurilor nerostite
și am privit cum dispar în vâltoare.
Am lăsat tăcerea să curgă.

Am scuturat năvoadele speranței
de toate visele neîmplinite.
Cu aripi frînte, prea grele să zboare,
s-au înecat rând pe rând, în tăcere.

Am privit cum unul câte unul,
cuvinte și vise dispăreau încet,
strivite de buzele tale.
Am lăsat tăcerea să plângă.

Am ridicat fruntea și cu ochii la stele
am căutat răspuns întrebărilor tale.
Apoi, cu ele agățate de umeri,
am plecat lăsând în urmă tăcere.

haiku

apus de soare –
închizând ochii bunul
aprinde lumini

Descântec de gură rea

Câte-n Lună și în Soare,
Câte stele-au să răsară,
Câte vorbe stau nespuse,
Câte gânduri stau ascunse,
Toate-s parcă prea puține
Câte-ai vrea să-arunci în lume!
Nu poți orișice ai face,
Vorbele să le ți strânse,
Printre buze să nu fugă,
și de oameni să se-atârne!
Claie frunze de scaieți,
Să se prindă de pereți,
Să se-ațină, să te țină
De spui vorbe fără rost
să te-npungă pân` la os,
de te-oi ține scai de om,
să te piște de țurloi,
De te-oi pune pe bârfit
Să te-npiedici și să pici!
Și de-oi vrea să șezi la colț
Cu alte babe să deznozi,
Vise ce n-au fost visate,
Fapte încă ne-ntâmplate,
Vorbe ce n-au fost strigate
și nici șoapte strecurate,
să te strângă pe sub vintre,
să te-ndoi cu fruntea-ntină,
să te-mpungă pe sub șale,
să te aricești pe vale,
să te-adune cocoloș
Să te-arunce colo, jos!

Alte descântece, găsiți la descântătoarele de serviciu:Rudia, Sonia, Dana, 

AUSCHWITZ Partea II-a

”Tăcerea plutește amar, peste tot,
Nu-i drum de-nceput, sub pașii mei grei,
Nu văd, nu aud, să visez nu mai pot…”
Călin Maria – Flori de tei

Pentru cei care străbateți pentru prima oară Polonia asemeni nouă, trebuie să știți că veți fi plăcut surpriși să constatați că drumurile sunt bune, localitățile întâlnite sunt foarte frumoase, cu gospodării având peluze superbe și mai ales, veți descoperi o țară în care arborii de tuia, în toate varietățile, decorează curțile, sensurile giratorii, străzile și tot ce se poate. Nicăieri în lume nu am văzut ca în Polonia, atâția arbori de tuia, îngrijiți cu atâta pricepere.
Pentru a fi cât mai aproape de complexul muzeal Auschwitz situat în apropierea orașului Oświęcim, am hotărât să ne cazăm în localitatea Bierun situată la cca.12 km. Imediat după ce ne-am cazat, am plecat să descoperim obiectivul călătoriei noastre într-o incursiune de documentare privind programul de vizitare și condițiile în care se face accesul în complexul muzeal.
Trebuie să știți că, vizitarea complexului muzeal poate să vă ia 3-4 ore sau două zile. Depinde de fiecare și de dorința fiecăruia de cunoaștere. Complexul muzeal are trei locații: Auschwitz I, Auschwitz II – Birkernau și rampa de cale ferată unde, din mai 1942 și pînă în luna mai 1944 erau oprite trenurile cu deportații din toată Europa, inclusiv din România, situată al 3 km de Auschwitz I.
Dacă mergeți cu autoturismul propriu, trebuie să știți că este amenajată o mare parcare, în apropiere de Auschwitz II-Birkernau, plata fiind de 6 zloți/zi.
Vizitarea complexului muzeal se poate face în mod individual, intrarea fiind liberă sau cu ghid însoțitor, plătindu-se 40 de zloți/persoană. Între orele 10-15, se face însă cu ghid. Este bine să se apeleze la această ultimă variantă, complexul fiind foarte mare și cantitatea de informații uriașă. Fiecare primește căști și ascultă explicațiile ghidului în timp ce face turul complexului. Desigur nu în limba română.
Trebuie să știți că nu se permite accesul în muzeu cu bagaje voluminoase, făcându-se și un control asemănător cu cel de la aeroport. Poșetele, inclusiv ruscacurile prea mari, trebuind să fie lăsate într-un oficiu alăturat special amenajat. Totul este foarte bine organizat, dacă plouă și nu aveți umbrele sau pelerine de ploaie, se pot cumpăra de acolo. Astfel încât nu este nevoie să vă întrerupeți vizita. La Auschwitz I sunt deasemeni, parcări amenajate astfel încât, nu este niciun incovenient pentru cei care vin cu mașina proprie. După terminarea vizitei lagărului Auschiwtz I, deplasarea la Auschwitz II Bikernau, se poate face cu autobuzul muzeului, gratuit.
La chioșcuri veți găsi publicații despre lagăr, din păcate în limba română fiind disponibil doar un ”informator” la prețul de 5 zloți, cuprinzând principalele informații despre istoria lagărului.
Trebuie să să țină cont la vizitarea complexului muzeal de caracterul solemn, al acestui loc, astfel încât ținuta să fie decentă și comportamentul adecvat. Este unul dintre cele mai vechi complexe muzeale, fiind amenajat încă din anii 1947, imediat după eliberare, în barăcile fostului lagăr Auschwitz I.
După cum am spus lagărul de concentrare cuprindea trei amplasamente: lagărul de concentrare pentru prizonieri Auschwitz I, lagărul de exterminare în masă Auschwitz II-Birkernau aflat la 3 km de Oświęcim și lagărul de muncă Auschwitz III – Monowitz, aflat la 6 km de Oświęcim, în apropierea fabricii construită de concernul IG Farbenindustrie. Astăzi, acesta numai există.
La început deținuții erau aduși în vagoane închise, pe o calea ferată ce se oprea în apropiere de fostele cazărmi de lângă Auschwitz I. Ulterior, calea ferată a fost prelungită până la Auschwitz II-Birkernau unde medicii naziști făceau selecția, trimițând direct la camerele de gazare pe cei considerați nefolositori scopurilor lor.
Lagărul se întinde pe aproape 200 de hectare, înconjurat de 13 km de gard de sîrmă prin care treceau 6000v, de 3600 de posturi de pază de beton și de numeroase gherete de pază, din lemn. Astăzi se pot vedea cca.150 de structuri: barăci din lemn, ruinele crematoriilor, blocuri din cărămidă, clădiri administrative, șanțuri, calea ferată, rampa, stația de epurare, drumuri și aproape 20 ha de pădure istorică. Mare parte din acestea au fost restaurate, fiind distruse de către naziști în ianuarie 1945, încercând în retragere, să șteargă urmele atrocităților săvârșite.
După eliberare, un grup de foști deținuți polonezi au decis că trebuie să facă cunoscute întregii lumi ororile din fostul lagăr și pentru acest lucru era necesar să se recupereze documentele și să se împiedice distrugerea clădirilor. Prima expoziție a fost deschisă la 14 iunie 1947. La 2 iulie 1947, Parlamentul polonez a emis Actul de conservare pentru toate timpurile al site-ului fostului lagăr de concentrare, denumit Muzeul de Stat Oświęcim-Brzezinca. În anul 1999, denumirea s-a schimbat în Muzeul de Stat Auschwitz-Birkernau din Oświęcim. Astăzi, complexul muzeal Auschwitz-Bikernau, este înscris în Patrimoniul UNESCO.
Voi încerca în următoarele postări să concentrez volumul mare de informații strânse, să vă împărtășesc ce am simțit străbătând aceste locuri, în care fiecare pas făcut, părea să calce pe o rană rămasă nevindecată.
O tăcere ireală m-a însoțit oriunde am pășit pe teritoriul fostului lagăr. Niciun muzeu vizitat de mine vreodată, nu a impus o asemenea tăcere. O tăcere pornită din inima fiecărui vizitator, copleșit de prezența încă atât de vie, a durerii îndurate de milioanele de deportați.

Imaginile vorbesc de la sine.

AUSCHWITZ Partea I-a

”Tăcerea plutește amar, peste tot,
Nu-i drum de-nceput, sub pașii mei grei,
Nu văd, nu aud, să visez nu mai pot…”
Călin Maria – Flori de tei

Călătoria spre fostul lagăr de concentrare Auschwitz, este de fapt o întoarcere în timp. Un timp în care somnul rațiunii năștea moștri. Monștri care în numele mai binelui pentru ei și ai celor din jurul lor, în numele credinței ”adevărate”, în numele ideologiei polititce clădită pe cercetări ”științifice” stabilea supremația unei rase, a unei credințe.
Aș vrea să pot spune că acel timp a trecut. Că oamenii au înțeles lecția suferinței, că vor să nu mai fie posibil niciodată să se întâmple astfel de lucruri, dar realitatea acestor zile, a tuturor zilelor care s-au scurs de la ultima conflagrație mondială, pline de înfruntări armate pe toate continentele, de atacuri asupra populației civile mă fac să conchid plină de tristețe, că lecția istoriei nu a fost învațată și nici nu va fi.
Profesorul Cioroianu are o emisiune interesantă în care, trecând în revistă faptele istorice încearcă să o facă cunoscută celor ce nu le-au trăit. Momente dramatice care au schimbat definitiv lumea, contexte istorice menite să facă mai ușoară înțelegerea acestora. Fraza de sfârșit al fiecărui episod: ”Până la următoare întâlnire nu uitați că istoria, este cea mai frumoasă poveste.”, se vrea o invitație la cunoaștere dar, ridică o mare întrebare: este istoria o poveste? O poveste frumoasă?
Așa cum scrisesem într-o postare, credeam că istoria poate fi cea mai frumoasă poveste doar dacă, personajele ei au scăpat cu viață. Acum după ce am străbătut locurile în care un milion și jumătate de oameni au trăit umilințe de nedescris și cei mai mulți dintre ei au murit, mi-e greu să cred că, pentru supraviețuitori, istoria poate fi numită ”poveste”. Istoria este doar o înșiruire de fapte. De cele mai multe ori, fapte ce au schimbat dramatic viața a milioane de oameni. Fapte ce au oprit dezvoltarea societăților, distrugerile materiale aruncând omenirea de pe treptele urcate cu greu.
De ce Auschwitz? De ce acum? Ce semnificație poate căpăta această călătorie? Într-o lume zguduită de confruntări armate, de atrocități săvârșite în numele credinței, ale aparteneței naționale, ale purității unor rase umane, mai mult ca oricând este necesar să nu lăsăm uitării suferințele trăite de semenii noștrii.
Anul acesta s-au împlinit 75 de ani de când a fost dat ordinul de înființare al lagărului de concentrare Auschwitz, situat în apropierea orașului polonez Oświęcim. Inițial, clădirile unei vechi cazărmi au fost cele în care au fost trimiși la 14 iunie 1940, primi deținuți polonezi. În aceea zi, 728 de deținuți politici din penitenciarul din Tarnow, au fost transferați în locul ce avea să fie cunoscut peste timp ca cel mai crunt loc de exterminare în masă, locul în care s-a aplicat din 1941, din ordinul Reichfurerului Heinrich Himmler, programul de exterminare în masă a evreilor -”soluția finală”. Ridicarea unui întreg lagăr, gândirea unui complex de ucidere a oamenilor, arată până unde poate merge pierderea rațiunii și lipsa de reacție a celor din jur.
În secolul XX, la 1 septembrie 1939, un nebun pleca la ”furat” prin Europa. La furat de teritorii și nimeni nu s-a opus. Ba mai mult, alt nebun a încheiat cu el un acord de neagresiune și și-au dat mâna, împărțind astfel Polonia. Era începtul sfârșitului. Nu a fost departe ziua în care întreaga Europă fărâmițată de tratate și acorduri, de anexări și reîmpărțiri teritoriale, intra în război.
Acum 70 de ani, la 27 ianuarie 1945 lagărul de concentrare Auschwitz intra definitiv, sub controlul aliaților și astfel lua sfârșit calvarul miilor de deținuți cărora, în mod arbitrar, li se răpise dreptul la viață. Astăzi, chiar și cei mai tineri foști deținuți ai lagărului care la data eliberării aveau câțiva ani, se află la apusul vieții. Sunt din ce în ce mai puțini supraviețuitori care pot depune mărturie despre atrocitățile săvârșite în acest loc. În curând nu vor mai fi. Istoria se repetă în mod tragic peste tot în lume, poate Africa este prea departe pentru noi pentru a simți durerea milioanelor de oameni morți în numele credinței dar, din ce în ce mai des, Europa este zdruncinată de atentate. Este momentul ca, treziți din somnul rațiunii, oamenii să reînvețe ce este toleranța. Am spus odată și susțin în continuare că, toleranța se învață, se naște din cunoaștere dar numai dacă și tu dorești acest lucru. Nu te naști tolerant, ci devii tolerant prin educație.
Pentru mine, călătoria aceasta a fost un drum greu, căci locurile spre care mă îndreptam reprezentau o destinație despre care citisem mult încă din copilărie, lecțiile de istorie făcându-mă să mă întreb destul de timpuriu cum a fost posibil să se întâmple astfel de fapte. Nimic însă nu mă pregătise despre ceea ce urma să găsesc aici. În cele două zile cât am vizitat complexul muzeal de la Auschwitz am străbătut locurile plângând. Prea multă durere stă mărturie a ceea ce a însemnat una din cele mai negre pagini ale istoriei omenirii.
Am simțit nevoia acestei prime postări despre călătoria mea în Polonia spre lagărul de concentrare Auschwitz, pentru a fi înțeleasă corect, ea fiind pentru mine, mai mult decât o călătorie de plăcere pe meleaguri străine. A avut un scop precis: cunoaștere și înțelegere. Un strigăt spre neuitare a ceea ce poate face ura, lipsa toleranței, a educației. M-am alăturat astfel miilor de oameni din lumea întreagă, care zi de zi, an după an, vin în aceste locuri. Am aprins alături de ei, o candelă la Monumentul Internațional în Memoria Victimelor Fascismului. O flacără menită să țină vie peste timp, amintirea sacrificiului tuturor celor uciși în acest loc.