Jocul celor douăsprezece cuvinte – Poveste de iarnă

Un elf privește cum zăpada

S-așterne pe drum și tăcut se gândește

La Moșul ce pleacă curând printre stele

Cu daruri cerute de mii de copii.

 

E zvon de colinde și e sărbătoare

Zăpada ascunde pământul întreg

Un brad ce așteaptă o stea se frământă

Privindu-și podoaba în ochiul de cer.

 

Vacanța începe, un spirit ne poartă

Printre tărâmuri cu reni zburători,

Pe sanie șade un Moș ce zâmbește

Copiilor care mai cred în povești.

 

Priviți, lumea toată din nou iar visează

E vremea de noapte și timp de poveste

prin noaptea albastră atât de senină

Un Moș se arată, cernând bucurie.

 

 

Cred că fiecare l-a întâmpinat cu multe decorațiuni, care mai de care mai frumoase și astfel ați primit multe cadouri. La eddie, sunt toate povestirile.

haiku

rug în zăpadă –
glonț pe țeavă o floare
inima glastră

haiku

zăpezile ard –

călcând umăr la umăr

dincolo de zid

Postarea de luni – libertate

22 decembrie 1989 – 22 decembrie 2014

Reteta perfecta de covrigi

Cred că merită încercată rețeta de covrigi, dacă nu pentru un rezultat garantat, măcar pentru distracția sigură oferită de citirea postării. Covrigii sper să-mi iasă până la urmă dar am o rugăminte: nu ai și o rețetă de ”colindețe” că pe cea de la soacră-mea am pierdut-o?

Reality check

In seara asta am avut chef de „ceva bun”. Am vrut sa ma indrept de indata catre primul magazin deschis, si sa-mi cumpar ceva plin de grasimi hidrogenate, de E-uri despre care nu stiu mai nimic, si eventual cu termen de garantie pe undeva prin 2014. Sau puteam sa fac eu ceva acasa, desi cultura populara promoveaza falsa realitate ca barbatii nu pot utiliza aragazul sau cuptorul.

Asa ca am intrat repede pe internet, si am gasit tot felul de retete de covrigi, desigur cu mii de denumiri: ba ca-s francezi, ba polonezi, ba sarbesti, ba mai stiu eu ce. Ideea e ca am gasit ce vroiam: covrigi simpli cu sare, covrigi dintr-aia de care mancam cu o frecventa nemaipomenita in timpul facultatii, Pentru cei ce au ramas acasa in Iasi, vroiam covrigi dintr-aia de care numai in Podu Ros gasesti. Probabil ca gasesc si aici in Timisoara, dar e irelevant acum.

Am sa va spun si eu in…

Vezi articol original 809 cuvinte mai mult

Jocul celor douăsprezece cuvinte – despre drumuri și iubire

Decembrie. A venit, a răscolit amintirile și va pleca lăsându-ne mai bătrâni cu o tristețe. Poate ar fi trebuit să spun mai împovărați cu un sac de întrebări. Sau poate cu un sac de speranțe?
De 25 de ani, luna decembrie are pentru mulți români două semnificații mari: bucuria nașterii Domnului și durerea pricinuită de întrebările rămase fără răspuns. Prea multă durere îți amorțește sufletul. Știm asta cu toții.
De 25 de ani, luna decembrie ne obligă să ne întoarcem în timp, să privim înapoi, să ne întrebăm dacă, astăzi suntem cu un pas mai departe de pragul peste care ne-am aruncat ( sau am fost împinși?), atunci în acel decembrie al anului 1989.
Multe idei au fost fluturate, multe teorii au fost enunțate și apoi desființate și iar susținute și iar doborâte, până când, a trecut totul în ”istorie”. Când prea recentă pentru a fi înțeleasă (sau cunoscută), când prea îndepărtată pentru a putea fi corect reconstituită și deci, mai bine o declarăm a fi poveste din popor, așa precum sunt baladele haiducești. Doar poporul s-a ridicat la luptă! Sau a fost ”ridicat”? Nu vorbesc baladele despre faptele de vitejie ale unor eroi? Dar despre acei eroi nu avem dovezi că au existat. Doar bătrânii le povesteau nepoților despre haiducii curajoși care se luat la trântă cu domnia. De ce mereu povestesc doar bătrânii nu știu, căci pe la mine prin familie și părinții – înainte de a atinge suta de ani- spun povești copiior. Despre eroii din decembrie 1989 există însă dovezi clare. Mărturii, fotografii, filmări, morminte, lumânări ce nu s-au stins.
Stau și cuget la rostul existenței unui ideal. A unui țel suprem. Scopul spre care ne îndreptăm toată energia creatoare. Să mișcăm lumea? Să schimbăm lumea? Mișcare nu înseamnă mereu și schimbare. Poate fi doar agitație haotică din care nu prea se naște nimic deosebit. Îmboldiți din toate părțile să pornim spre zări nesfărșite unde soarele este mai rotund și cerul mai albastru, amăgiți că trebuie să alergi pe cai mari dacă vrei să arzi etape, sfârșim de multe ori, agățați de prima ulucă de gard ieșită în drum, prea vlăguiți să mai facem un pas pe un drum pe care nu l-am ales noi. Mișcarea browniană, arată clar că atunci când sunt lovite din toate părțile, micile molecule sar haotic în toate direcțiile. Oriunde și oricum.
Timp de 25 de ani, noi, micile particule uname, am sărit în toate părțile, după cum ni s-a spus: dreapta-stânga, sus-jos, Nord-Sud, Est-Vest, aliați-nealiați, aliniați-nealiniați, și tot așa, căci fiind adepți declarați ai schimbării, nu am dorit decât să ni se arate direcția în care să ne pornim spre schimbare. Stupid? Nu ar trebui să folosesc cuvântul căci, mi-aduce aminte de Silviu Brucan și celebra sa afirmație atât de blamată: “pentru a deprinde democraţia, românii vor avea nevoie de 20 de ani” şi de eticheta pusă poporului român în ansamblu, în “The Independent” “stupid people”. Dar, oare cât de mult și câți de mulți, am înțeles cum fucționează societatea bazată pe principiile democrației? Nu pretind a fi tocmai eu cea mai înțeleaptă, departe de mine această pretenție! Orice student de atunci sau de astăzi, studiază principiile democrației dar, pentru fiecare se pare că ea reprezintă altceva. Un ideal spre care omenirea aleargă dar, care uneori, fuge mai repede decât urmăritorii săi și așa, roata se învârte la nesfârșit.
Desigur, fiecare este liber să cugete, să enunțe, să aleagă la sfârșit drumul pe care să pășească. Mânat de sentimente sau de principii, fiecare are un drum de parcurs. Uneori, pe același drum pășesc mai mulți. Uneori încep chiar să-și vorbească. La început doar din politețe. Apoi, cu timpul descoperă că împart aceleași gânduri, aceleași speranțe, aceleași idealuri.Nu sunt sfinți, sunt oameni obișnuiți. Cu dureri și bucurii. Dar sunt curajoși.
Pentru noi, a venit un alt decembrie în care, ca în fiecare an, rememorăm pașii făcuți între atunci și acum. Între noi cei de ieri și noi, cei de astăzi. Drumul a fost lung, dureros.
Astăzi, aștept să văd cum începe un alt drum, pas cu pas, către un timp despre care, să vorbim mereu la prezent.

Nu am uitat de iubire. Nu aveam cum. Este Crăciunul, nu? Deci, cu multă iubire vă doresc Crăciun Fericit, tuturor!

Restul scrierilor le găsiți la Eddie în tabel.

tanka

bocănitul cerbilor
pe cărararea uitată
urcă ciutele –
prin vie doar frunzele
tresaltă duse de vânt

Provocarea de luni – alb

Albă coală de hârtie, te privesc
și mă întreb de ce oare nu pot scrie?
De ce gândurilor mele le-am pus lacăt
și tăcând, las uitarea să se-aștearnă
între mine și si-al meu gând?
Albă coală de hârtie, te întreb
deși nu cred, cum în alba-ți împietrire
eu răspuns am să găsesc.
Poate literele toate au fugit și s-au ascuns,
și cuvinte destrămate fără rost acuma sunt.
Poate ploaia de afară le-a-necat cu stropii ei,
Poate vântul le-a dat aripi și în lume s-au pornit,
Fără teamă că-ntr-o clipă, doar tăcerea mi-au sortit.
Poate gândurile toate, au murit de-atât urât,
poate le-a ucis durerea Soarelui ce s-a pierdut,
poate totu-i doar minciună, poate eu doar am visat
cum tăcerea mă cuprinde și mă lasă fără glas.
Astăzi, vorbele îmi caut gândurilor drum să dau,
să alung tăcerea albă, ca un giulgiu aruncat.
Albă coală de hârtie, te privesc și mă întreb:
Teamă mi-e să rup tăcerea sau mi-e teamă să mai tac?

După multă tăcere răspund din nou, provocării de luni. Restul scrierilor le găsiți la Eddie în tabel.

haiku

    ascultând timpul –

                 prins între șuruburi stă              

ceasornicarul