De la psi cuvânt….În

Postarea de astãzi este inspiratã de psi, de versurile sale ce mi-au plãcut atât de mult încât am simţit nevoia sã mã caut dincolo de cuvinte.

În viaţa mea
În gândul meu
În zâmbetul meu
În inima mea
Am adunat universul.
Când gândul meu,
Când zâmbetul meu,
Când viaţa mea
Vor sfârsi,
Voi risipi universul
Şi mã voi naşte din nou.

Morile de apă din comuna Eftimie Murgu, Caraș-Severin

Despre morile de apă cred că ați auzit cu totii. Muzeul Satului din București sau Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ”Astra” din Sibiu, sunt locuri minunate unde aceste realizări ale creației umane pot fi încă admirate. Ajungeți ușor, petreceți ceva timp studiind construcțiile fragile din lemn încercând să înțelegeți cum generații de oamenii ingenioși și-au depășit timpul, supunând natura. Dar oare, așa să fie?
Peste tot prin țară sunt și astăzi mori de apă ce continuă, unele de sute de ani, să macine grâul sau porumbul, să albească lâna sau pur și simplu, vânturând apele, să ducă mai departe vestea despre ingeniozitatea omului, despre puterea lui de folosi forța naturii.
Morile de apă, ridicate în albia pârâului Rudărica din Caraș-Severin, sunt poate în aceste zile cele mai cunoscute. Recentele inundații care din păcate, au distrus o parte dintre ele, au arătat încă o dată că deși omul poate să se folosească de puterea naturii, totuși va rămâne mereu supus forței sale, pe cât de imprevizibilă, pe atât de distructivă.
Despre Rezervația mulinologică din comuna Eftimie Murgu, din Caraș-Severin, auzisem anul trecut dar, abia în acest an am reușit să ajung să văd morile de apă. Sunt minunate! Fără să fie superconstrucții, fără să aibă vârsta zidului chinezesc, totuși, fiecare dintre morile ce vântură apa Rudărica, are povestea sa. Îndărătnica dintre Râuri, Bațolea, Trăiloanea, Viloanea sau Moara de la Tunel, sunt câteva dintre morile la care și astăzi, oamenii din comuna Eftimie Murgu sau Rudăria cum se numea până în anul 1970, se rânduie la măcinat. Rândașul, vine de două ori pe lună, potrivit rânduielii stabilite și păstrate de pector și astfel, lună de lună, an după an, morile își trec hărnicia din generație în generație.
Dacă v-am stârnit interesul trebuie să știți că puteți ajunge în comuna Eftimie Murgu pe drumul județean 57B de la Iablanița. 46 de km de drum bun, asfaltat, cum dealtfel sunt majoritatea drumurilor principale din județul Caraș-Severin. Dar, după ce faci la stânga pe 571F, parcurgi cei 7 km până la comuna căutată, pe un drum peticit, ce ar fi meritat și el aceeași atenție din partea autorităților ca și drumul național. Doar ne îndreptăm spre o destinație turistică, menită să dezvolte turismul în Banat așa cum ne informează panoul de la intrarea în comună. Dar cum nici drumul prin comună nu este mai grozav, din cauza unor lucrări edilitare ce se vor termina desigur, la un moment dat, ne înarmăm cu răbdare și bine facem căci, ieșim din comună și apucăm la deal în căutarea morilor de apă, pe lângă Rudărica cea globie, pe un drum impecabil. Aproape 4 km de drum asfaltat, este adevărat îngust, cu doar o bandă de circulație și din loc în loc, refugii pentru repliere în caz de întâlnire cu alte mașini din sens opus. Un drum frumos realizat prin Rezervația Naturală Cheile Rudăriei din ocolul silvic Bozovici. Iată deci că se poate să avem un drum civilizat și care să nu aducă prejudicii naturii înconjurătoare, asta dacă tot este să vorbim despre motivele care au dus la oprirea realizării modernizării Dn 66A, prin Parcul Național Cerna-Domogled – Parcul Națonal Retezat.
Dar, spectacolul morilor de apă înșirate de-alungul văii Rudăricii, vă va face să uitați neajunsurile drumului. Proprietăți particulare, morile de apă au fost restaurate cu ajutorul Muzeului ”ASTRA” din Sibiu și al Fondului European Cultural pentru România. Se pare că din cele peste 50 de mori înregistrate la începutul secolului XX, la data vizitei mele în luna septembrie, mai funcționau 22 de mori. Fiind amplasate pe ambele maluri ale pârâului, vizitarea tuturor de la primul drum, este mai dificil, fapt pentru care, noi am putut vedea de această dată, doar 5 dintre ele. Dar, pentru că suntem niște norocoși sau poate, ne-a fost răsplătit efortul de a urca până la ele, am însoțit la moara Trăiloarea, rândașii din acea zi și astfel, am măcinat și noi porumb. Acum am înțeles de ce se spune ”făină de porumb” și nu mălai. Făina obținută prin măcinarea cu piatră, are o finețe de catifea și gustul mămăligii vă asigur, este minunat! Deci, dacă ajungeți la morile de apă, este păcat să plecați fără să luați făină de porumb măcinată pe piatră!
Am privit pârâul și zbaterea apei ce mișcă ciutura morii, căderile de apă și pentru câteva momente, timpul s-a oprit în loc. Construite din lemn, morile sunt construcții atât de fragile! Pentru fiecare dintre ele, albia pârâului a fost astfel amenajată încât forța apei să-i dea putere la măcinat. Apa Rudăricii sare peste praguri din bușteni, se odihnește în mici lacuri de acumulare din care curge apoi la vale în cascade repezi, din moară în moară. Cum fiecare moară are în coasta sa, câte o stâncă menită să o apere de furia apelor, înțelegi înțelepciunea cu care au fost alese locurile în care au fost ridicate morile. Nimic nu a fost lăsat la întâmplare și totuși, cum au arătat ultimele inundații din acest an, nimic nu poate sta în calea apelor dezlănțuite. Mă bucur că am putut să admir aceste mori în tihna zilelor de septembrie dar, mă doare nespus să știu că unele dintre ele au fost distruse. Sper să fie refăcute, dar știu că nu este suficient să vrei, trebuie și bani, și nu puțini, și pricepere, căci totul trebuie să fie la fel.
Drumul de la ieșirea din comună și până la intrarea în cantonul forestier are 4 km. Atenție însă: este îngust, are doar o bandă de circulație și te poți întâlni oricând cu un transport de bușteni, cum am pățit și noi. Se termină brusc și lasă loc drumului forestier.
La moara Viloanea, agățată parcă de marginea drumului, am găsit pe ușă programul lunar al rândașilor, iar Moara de la Tunel ne-a oferit prilejul de a medita încă o dată la voința omului, la puterea lui de înfrânge piatra, la ingeniozitatea fără margini. La moară poți ajunge atât pe aleea amenajată cât și prin tunelul săpat în piatră, prin care aleargă apa Rudăricii.
Cheile Rudăriei și morile de apă de la Eftimie Murgu sunt locuri deosebite, nu numai prin frumusețea naturii căreia construcția drumului nu i-a adus nicio știrbire, dar mai ales prin lecția de viață pe care oamenii locului ne-o dau. Greu smulgi apei forța, greu îți păstrezi locul lângă ea dar, când vrei, poți să muți și munții din loc. La Eftimie Murgu, de sute de ani, apă, piatră și om, scriu viața.

Haideți alături de mine, pe malul Rudăricii, printre mori de apă, prin Cheile Rudăriei, să descoperim încă un colț frumos de natură din Caraș-Severin.

haiku

din via veche

bătrânul scoate araci

lîngă foc un teasc

 

în teasc stă ascuns

un păianjen-țesător

vântul prin vie

 

frunze arse cad –

în teasc boabe zdrobite

e zvon de nuntă

haiku

pleacă cocorii

pe fruntea bătrânului un semn

va pleca si el?

Provocarea de luni – obiectiv

De câte ori pornesc la drum îmi pun cu grijă, la îndemână, aparatul de fotografiat. De copil am jinduit să am propriul meu aparat fotografic. Tatăl meu, un împătimit al fotografiei, desigur fotograf amator fiind, a reușit cu timpul să strângă tot ceea ce îi era necesar pentru a parcuge singur drumul de la fotografiat la poza din album. Nu aș putea spune care a fost primul său aparat de fotografiat, dar este mai puțin important. Important cu adevărat este faptul că de câteva ori pe lună, micul hol din apartament prin care se ajungea din sufragerie la singura noastră baie, se închidea pentru câteva ore și împreună cu baia, se transforma în camera obscură. Din debara scotea soluțiile de developat, tavițele pentru soluții, pachetele cu hârtie de diferite mărimi, clești, aparatul de mărit, aparatul de uscare rapidă a fotografiilor și ghilotinele ce urmau să dea margini frumoase pozelor.
Ani de zile, ne rugam de tata să ne ia și pe noi alături de el să vedem cum se fac pozele. Nu înțelegeam mare lucru din magia apariției imaginilor pe hârtie căci a trebuit să mai treacă niște ani până să învățăm la școală despre acest lucru dar, eram fascinată. Cel mai mult îmi plăcea când schimba filtrele colorate pentru pozele color. Era un spectacol mai rar, fiind mai scumpe și hârtia și soluțiile și cred că și tehnica era desigur mai complicată și atunci tata se mărginea la pozele alb-negru.
Obiectivul aparatului de filmat sau de fotografiat este un adevărat mister. Desigur, veți spune că este un mister astăzi descifrat. Totul este atât de simplu! Apeși butonul de pornire, obiectivul de deschide și nu-ți rămâne decât să apeși declanșatorul pentru a surprinde imaginea dorită. Poate așa este astăzi dar atunci, nu era chiar așa. Deschideai cutia, luai frumos capacul de pe obiectiv, potriveai distanța până la subiectul fotografiei, stabileai luminozitatea, timpul de expunere funcție de cele de mai înainte, de starea vremii (dacă era soare sau cer acoperit) și de tipul filmului folosit și abia apoi puteai apăsa declanșatorul. Nu am pretenția că am relatat totul cu foarte mare acuratețe tehnică dar nu este foarte important. Important pentru mine rămâne faptul că, fotografia însemna în primul rând un ritual pregătitor care era ca preludiu al momentului de maximă satisfacție când, apăsând butonul declanșatorului prindeai pentru eternitate clipa.
Prin obiectiv, ochiul tău vede pentru prima și ultima oară, o clipă. Un zâmbet, o lacrimă, o frunză, un nor, o fâlfâire de aripă. Toate au trăit odată cu tine, doar clipa. Cum spunea poetul : „Și astfel atenți la tot și la toate, am învățat să fim veșnici” – Marin Sorescu.
Uneori mă sperie veșnicia încremenită în milioanele de poze. Dar oare, veșnicia clipelor fotografice ce mărturisesc toate trăirile umane fără milă, fără ascunzișuri chiar și atunci când penelul retușului ștergea riduri și fire albe vor putea vorbi mereu despre noi oamenii? Despre lumea noastră atât de șubredă în aparenta sa nesfârșire?
Cât timp ochiul nostru va mai privi prin obiectiv? Vom renunța vreodată prin a alege noi ce să păstrăm pentru neuitare sau va veni ziua în care, comoditate sau evoluție, va fi suficient doar să-i spunem aparatului ce vrem să fotografiem? Și, mașinăria inteligentă, va imortaliza pentru noi, prea ocupații călători, clipa, ba mai degrabă, fracțiunea de clipă, căci preventiv trebuie să avem posibilitatea să ștergem fracțiunile de clipă care ne-ar putea indispune peste ani.
Renunț însă la speculații de viitor, poate chiar mai actual decât știu eu și mă aplec cu îngăduință asupra aparatului meu de fotografiat ce va mai aștepta încă mult timp de acum încolo, ca după ce privesc prin obiectivul său, să apăs eu, declanșatorul spre a trece în eternitate clipa mea de frumos.

Obiectiv sau prin obiectiv, vor fi privit și alții provocarea de luni și dacă vreți să știți ce au decis, treceți pe la Eddie .

haiku

sub șopron un teasc
zdrobește stropi de ploaie
prin vie, râuri

în podul casei

un teasc crăpat așteaptă

pe deal doar pietre

haiku

în teasc cad ciorchini –

mîini bătrâne ridică

ultimul pahar