În ajun de Anul Nou

V-aţi gândit vreodatã sã vã luaţi un an sabatic? Un an în care sã puteţi face doar ce vã trece prin cap: sã colindaţi lumea sau ţara, sã citiţi, sã vã întâlniţi cu prietenii, sa mergeţi la dans sau la patinaj sau pur şi simplu sã staţi sã nu faceţi nimic. Poate cã un an este cam mult dar de câteva luni de zile ? Trec destul de repede şi nici nu v-aţi da seama când au trecut. Sau poate de câteva zile sabatice ce aţi spune? Ei bine, nu ştiu voi cum aţi face dar eu am hotãrât astãzi sã-mi acord acest rãgãz sabatic. Am declarat ziua de 30 decembrie 2013 „Zi sabaticã” şi am decis sã plec în cãutarea liniştii spirituale pe care eventual aş fi gãsit-o dacã aş fi putut pune mânã, metaforic vorbind, pe un an sabatic.

Acum sã nu staţi cu gândul cã, inspiratã fiind de evenimentele de acum 66 de ani, am vrut sã abolesc legea decretatã privind legalitatea agitaţiei de Anul Nou. Nici vorbã! Dar cum mereu mi-am dorit sã vinã o zi în care sã nu fac nimic obligatã fiind de conjucturã sau de alte criterii strãine voinţei mele, am decis cã ziua de astãzi este la fel de bunã ca oricare altã zi a anului pentru a fi declaratã “Zi sabaticã”. Şi cum nu am vrut sã fie nici ultima zi din an ca sã nu spun cã am terminat anul meditând, iatã-mã savurând libertatea!

Am lenevit în pat, am privit la televizor încercând sã mã agãţ de un subiect cu adevãrat interesant, am scris, am citi postãrile clubului psi şi am dormit. Ei da, am dormit. Cât am vrut, fãrã grija meniului ce va fi servit mâine invitaţilor, care oricum îşi poartã singuri de grijã cãci de aceea s-a inventat diviziunea muncii. Adicã, faci un meniu, îl propui frumos la vot şi apoi fiecare îşi alege numãrul, adicã felul, la care vrea sã evolueze. Democratic, nu? Partea haioasã este cã atunci când eşti gazdã, vrei nu vrei ai multe numere sau feluri, la care trebuie sã evoluezi. Dar asta este frumuseţea zilei sabatice, gândeşti doar ce îţi face plãcere, restul rãmâne pe a doua zi.

Oricum asta a fost partea ironicã, cum ziua sabaticã s-a încheiat, ceasul a bãtut de 12, este timpul sã iau în serios faptul cã un an se încheie. Nici foarte glorios dar nici nu am de ce sã-l şterg din amintiri aşa cã, voi trece în revistã cumpãrãturile fãcute, meniul, aranjamentele şi pentru cã sunt odihnitã, mã voi pregãti sã dau cu toatã forţa şi cu plãcere bãtãlia finalã. Nu acesta a fost rostul zilei sabatice? Am cãpãtat perspectivã asupra a 364 de zile şi am decis ce voi face în ziua 365.

Cu gândul cã şi voi daţi aceeaşi bãtãlie ca şi mine şi cã mâine, adicã astãzi veţi fi la fel de ocupaţi cu aceste activitãţi creative , vã urez un An Nou minunat !

 

 

 

 

Publicitate

La sfârşit de an

 

Niciodatã nu-mi rãmân destule zile dintr-un an sã pot termina tot ce am început.

Niciodatã nu sunt destule nopţi ca sã visez toate visele ce nu-mi dau pace.

Niciodatã nu sunt destule sãrbãtori ca sã-mi chiui bucuria pãnâ la cerul înalt şi de acolo sã cadã ca o ploaie peste toţi cei care sunt strânşi în inima mea.

Niciodatã nu sunt destule clipe în care sã-i plâng pe cei care nu mai sunt lângã mine.

Niciodatã, niciun an nu mi-a rãgazul de înţelege ce am greşit şi nici nu m-a îngãduit pânã când sã aflu toate rãspunsurile la întrebãrile mele.

Mereu cer timpului sã se opreascã şi timpul rãmâne surd şi aleargã înainte fãrã milã.

Mereu îmi promit cã nu voi mai risipi nicio clipã, nicio zi, nicio noapte.

Mereu sper cã în anul care începe voi gãsi rãspuns la întrebãrile mele.

Mereu promit cã nu voi mai visa decât visele ce pot sã se realizeze.

Mereu repet aceleaşi vorbe, mereu mã joc cu promisiunile, mereu adun speranţele ca pe florile din ierbar, uitând cã deşi rãmân frumoase, ele sunt doar umbre. Mereu le uit pe raftul amintirilor deşi pãreau cã vor trãi veşnic.

Şi totuşi niciodatã nu uit sã mã bucur cã orice sfârşit este un nou început.

Şi totuşi mereu mã bucur cã vine Anul Nou.

Şi totuşi niciodatã nu voi lãsa tristeţea unui sfârşit sã-mi umbreascã bucuria unui început.

Şi totuşi oricâte vise au rãmas neîmplinite, oricând vor fi mult mai multe cele care se vor împlini.

Şi totuşi oricâte vorbe au rãmas nespuse mai este loc şi timp pentru multe, multe alte vorbe. Din suflet spuse tuturor celor care clipã de clipã, zi dupã zi, clãdesc în inima lor un an frumos şi-l dãruiesc tuturor!

La mulţi ani dragi condeieri, oriunde v-aţi afla!

 

Rostogoliri de roţi pe platoul Bucegilor – De la Cuibul Dorului la Babele

Astãzi decembrie a fost generos: o zi caldã, plinã de soare, aproape perfectã dacã am fi putut sã ne purtãm paşii prin zapadã. Doar este decembrie, nu? Dar cum zapada nu a venit am plecat noi sã o gãsim. Spre munte, acolo unde poposeşte mai întâi când începe sã se joace cu noi. Am gãsit un drum lejer cum ne dorim mereu sã fie DN1 când pornim spre munţi, pe care l-am pãrãsit la Sinaia pentru a porni pe DN 71. Drumul spre Târgovişte urcã la cota 1000 şi de acolo ne abatem pe DJ 713 spre Cuibul Dorului, Cabana Dichiu, Piatra Arsã şi mai departe, cândva la Babele. Drumul ne poarta din judeţul Prahova în judeţul Dâmboviţa, trecând munţii.

Din cei 16 Km de drum cât ar fi trebuit sã fie asfaltaţi în acest an aşa cum se menţioneazã pe panoul amplasat la intersecţia celor douã drumuri DN71 şi DJ 713, deocamdatã, sunt gata aproximativ jumãtate şi aşa cum ne avertizeazã un alt panou nu departe de Cabana Cuibul Dorului, la aceastã datã drumul este închis circulaţiei fiind încã în lucru. Desigur corect ar fi fost ca sã existe un panou pe care sã fie menţionatã clar perioada interdicţiei.

Drumul este astfaltat pânã în apropierea cabanei Piatra Arsã, dar nu are marcaje, parapeţi, zone de refugiu şi sunt destule porţiuni în care alunecãrile de teren au afectat carosabilul fãcând dificilã trecerea a douã maşini una pe lângã cealaltã. Sunt montate panouri de circulaţie cu restricţii de vitezã şi averizare asupra zonelor în care cad pietre de pe versanţi. De altfel sunt vizibile pe carosabil pietrele desprinse ce nu au fost încã îndepãrtate.

Pe mãsurã ce urcãm zãpada şi-a fãcut apariţia, astfel încât drumul a devenit dificil. Din loc în loc porţiunile acoperite de gheaţã puneau la încercare maşina. Chiar dacã a fost evident cã drumul fusese curãţat şi cãderile de zãpadã nu fuseserã foarte mari, trebuie spus cã nu este indicat sã vã aventuraţi la drum fãrã a avea maşina echipatã corespunzãtor, cãci condiţiile se pot schimba de la o orã la alta.

Sã traversezi Platoul Bucegi comod în maşinã a fost pentru mine o experienţã ineditã. Adeptã a excursiilor cu rucsacul în spate, sã revin în aceste locuri stând în maşinã a fost desigur extrem de comod. Câteva ore doar şi iatã-mã din Bucureşti la Piatra Arsã, cãlcând zãpada şi admirând culmile munţilor. Munţii devin mult mai accesibili pentru cei care din varii motive nu pot sau nu mai pot lua potecile la pas şi totuşi am avut şi surprize: tineri cu copii sub un an se aventuraserã pana aici. Timpul pe munte este atât de imprevizibil şi sã rãmâi pe munte, în maşinã cu un copil atât de mic nu este un lucru de dorit. Spirit de aventurã sau inconştienţã?

Sau poate surpriza de a vedea cum vin la vale …biciclişti. Ei da, doi biciclişti cam vineţi de frig, goneau la vale curajoşi, drept care am tras pe dreapta pentru a le face loc cãci druul se îngusta sub asaltul zãpezii.

Altul ar fi cã deşi este rezervaţie naturalã protejatã de lege si sunt panouri care avertizeazã cã este interzis aprinderea focului, totuşi doritorii de grãtare nu pot fi opriţi. Cât de greu este sã fie sã înţelegi rostul unei legi ce protejeazã mediul? De ce nu avem pe munte oameni care sã vegheze ca aceste legi sã nu fie încãlcate?

Sã urci la munte doar pentru a te bucura de frumuseţea locurilor sã fie atât de puţin? Şi Transalpina şi acest nou drum peste platoul Bucegi faciliteazã deopotrivã accesul şi celor cu dragoste şi respect pentru naturã dar şi celor ce nu o înţeleg şi nu o protejeazã.

Drumul nostru s-a oprit în faţa barierei ce blocheazã accesul spre Babele spre care, turiştii hotãrâţi o porniserã pe jos. Spre Piatra Arsã, de fapt cum ne-am lãmurit un nou complex, Complexul Sportiv Naţional Piatra Arsã, amplasat la altitudinea de 1950 m am mai înaintat prin şleaurile desfundate câteva sute de metri dar am renunţat curând cãci pânã şi maşina noastrã voinicã a fost pusã la încercare. Poate la varã când drumul fie şi neasfaltat, nu va mai pune probleme.

Oricare ar fi motivul care vã va purta spre aceste locuri nu veţi regreta. Asiguraţi-vã însã cã prognoza este de timp frumos, cã maşina vã va ajuta la nevoie, lãsaţi acasã copii prea mici pentru a înţelege ce li se întâmplã cãci vor avea timp destul sã cucereascã înãlţimile când vor merge pe propriile picioare şi pregãtiţi-vã pachetul cu mâncare de acasã cãci este mare pãcat sã vã pierdeţi timpul fãcând grãtare în loc sã admiraţi frumuseţea locurilor şi sã vã umpleţi plãmânii cu aerul tare de munte.

 

Gând din Cuvânt – Inechitabil

O lume de vis

Inechitabil ne dai

Speranţe şi chin.

 

 

Gând din Cuvânt pornit de Irealia, va invita la un joc . Regulile le gasiti aici.

 

Aşteptãndu-l pe Moş Crãciun

Mos Gerila

Zilele acestea oraşul, ţara, lumea toatã a fost invadatã de Moşi. Mulţi Moşi bãrboşi, dolofani şi cu frumoase costume roşii cu sau fãrã saci plini cu jucãrii. Prin birouri, magazine, grãdiniţe şi prin tot ce poate cuprinde un numãr respectabil de copii şi pãrinţii aferenţi şi-au fãcut apariţia cu mult fast împãrţind pungi cu cadouri. Poate faptul cã ai mei copii au trecut de vârsta copilãriei de ceva timp, reprezintã motivul pentru care nu am stat în toţi aceşti douãzeci de ani cu ochii pe explozia de Moşi şi nici nu m-am întrebat ce gândesc copii despre acest fenomen. Vavaly a fost cea care m-a fãcut sã mã gândesc ce departe sunt timpurile în care copil fiind îl aşteptam pe Moş Gerilã şi plinã de emoţie îi spuneam poezia! Şi cu câtã nerãbdare aşteptam vizitele la serviciul mamei şi la cel al tatãlui! Brazi împodobiţi, poezii şi pungi cu cadouri în care gãseam tricouri, ciorapi, fulare, cãrţi, bomboane şi…portocale! Ei da: o portocalã! Erau timpuri în care portocalele şi bananele nu se gãseau decât iarna. Poate acesta sã fi fost unul din motivele pentru care aşteptam cu atâta nerãbdare sãrbãtorile de iarnã. Între geamurile duble ale ferestrei de la dormitor, mama punea “ la rece” mere, lãmâi şi portocale. Toatã camera mirosea aşa de frumos!

Deşi chiar şi noi participam la mai multe serbãri ale Pomului de iarnã, parcã nu eram atât de asaltaţi de imaginea lui Moş Gerilã, astfel încât pânã în dimineaţa Crãciunului când ne repezeam la cadourile de sub bradul de acasã, entuziasmul nu de scãdea de loc. Ciudat dar nu am amestecat niciodatã poveştile moşilor care îi precedau Moşului cu “M” mare! Cã a fost Gerilã şi nu Crãciun este adevãrat. Dar la fel de adevãrat este şi faptul cã noi copii de atunci am trãit cu bucurie momentele de sãrbãtoare, am învãţãt poezii, am cântãt “Moş Crãciun cu plete dalbe”, am fost la colindat de “Moş Ajun” şi am mers cu “Steaua”.

Ca mãmicã de copii am avut noroc: câţiva ani de Moş Gerilã şi apoi am trecut fãrã mari bãtãi de cap la Moş Crãciun. Prea mici pentru a sesiza nuanţa, nu aveau cum sã punã probleme de conţinut şi substanţã, astfel încât o datã cu trecerea de la “Tovarãşa educatoare” la “Doamna educatoare” s-a fãcut şi trecerea de la “Moş Gerilã” la “Moş Crãciun”, lin şi cu repertoriul de iarnã frumos adaptat noilor timpuri. Şi cum încã nu eram destul de “deschişi” spre lume nici nu aveam parte de invazia de moşi ce ar fi putut sã-i zãpãceascã prin prezenţa lor intempensivã oriunde ai fi pãşit prin oraş sau prin instituţiile de tot felul.

Recunosc cã îmi plac parcurile de iarnã amenajate prin oraş, mã bucur de luminile de sãrbãtoare şi cum cred cã niciodatã nu eşti prea mare pentru a te bucura de venirea lui Moş Crãciun am pornit şi eu în preumblare sã-l gãsesc pe Moş Crãciun. Greu nu a fost şi mã gandesc cã mare noroc am avut cã nu a trebuit sã-i cant! Sau poate ar trebui sã-i parã rãu?

Psi-luneli Bradul

 

 

Un brãduţ nici mic, nici mare

Poate doar mai rãsãrit

Printre fraţii din pãdure,

Mândru crengile-şi rãsfirã

Tot privind în jurul sãu

Şi gândind: “ cãnd voi fi mare,

Toţi sub umbra mea veţi fi!”

 

Mergem la munte, urcãm pe creste, urmãm potecile ce ne cãlãuzesc paşii, respirãm aerul tare şi ne oprim adeseori la umbra lor. Ne sprijinim trupul obosit de trunchiul lor. Cu braţele roatã, încercãm sã-l cuprindem apropiindu-ne obrazul de scoarţa lor, ascultãm clocotul sevei ce alergã prin el cu privirile ridicate spre vârful ce sprijinã cerul.

Atunci începi sã simţi cum îţi cresc rãdãcini ce pãtrund adânc în pãmânt legându-te pentru totdeauna de aceste meleaguri.

Respiri adânc şi începi sã-ţi umpli plãmânii cu aerul tare şi simţi cum te cuprinde ameţeala înãlţimilor, îmbãtat de parfumul greu al stropilor de rãşinã.

Închizi ochii şi începi sã pluteşti uşor deasupra pãdurii, ridicat pe umerii verzi, pânã sus la cerul albastru unde doar norii aleargã.

Brazii sunt scãrile verzi pe care muntele urcã spre cerul albastru.

Toţi brazii sunt porţi cãtre cer. Pãşeşti printre ei cãlcând pãmântul cu grijã, urci cu trudã şi când ei brazii, te vãd cã eşti destul de umil, destul de hotãrât sã atingi cerul, se dau la o parte şi te lasã sã-l atingi. Vremelnic. Doar atât cât sã ţi se strecoare în suflet şi sã vrei sã revii mereu şi mereu. Porţi vii, porţi veşnic verzi.

Toţi brazii sunt începuturi. Din creangã în creangã, mai urci cu un an.

Toţi brazii sunt drumuri spre inima muntelui. Cu fiecare rãdãcinã te agãţi mai vârtos de viatã, de pãmânt.

Toţi brazii sunt tot atâtea glasuri cu care munţii ne cheamã la ei.

Munţii nu sunt niciodatã tãcuţi. Munţii cântã, munţii strigã, munţii îşi plâng goliciunea, munţii se tânguie.

Dar munţii se rãzbunã când le sunt furate treptele cãtre cer şi când nu mai au glas.

Atunci munţii coboarã spre cei care au uitat cã cerul stã pe umerii lor şi îşi cautã rãdãcinile furate şi îşi adunã braţele tãiate ce altãdatã sprijineau cerul. Şi glasul lor nu mai este adiere de vânt. Şi oamenii îşi amintesc cu durere cum se cioplesc treptele şi cum se ridicã stâlpii porţilor. Şi pornesc spre munte. Şi duc cu ei puiuţi de brad cu care încet, încet îşi croiesc drum nou cãtre cer şi ridicã din nou porţile verzi prin care vor privi cerul.

An de an, în prag de Craciun aducem în casã un brad. Cât mai frumos, cât mai mare. Fãrã el spunem cã nu se poate. Oare?

An de an, zeci, sute de brazi frumoşi, mor aruncaţi la gunoi. Nimeni nu i-a vrut. Ei vor muri încet, încet. Trepte verzi ce nu vor mai urca cãtre cer. Porţi verzi ce nu vor mai ascunde cerul. Doar timp risipit şi clipe efemere de frumuseţe.

De ceva ani am renunţat sã mai cumpãr brazi naturali. Îi vreau acolo, pe munte. Îi caut cu privirea prin curţile caselor sau prin parcuri. Mã bucur de frumuseţea lor oriunde îi vãd. Ştiţi cã Bucureştiul are multe cartiere vechi în care aproape fiecare curte are un brad imens? Niciunul dintre proprietari nu s-a gândit cã le umbreşte curtea şi sã-i taie. Mi-am propus adeseori sã le imortalizez frumuseţea şi sã le aflu povestea. Sunt atât de mulţi!

Deci, sa lãsãm brazii munţilor. Sã mergem dupã ei acolo unde şi noi oamenii şi cerul, avem nevoie de ei. Trepte verzi pe care muntele sã urce spre cer. Porţi dupã care Cerul sã-şi ferece ploile şi zãpezile. Ştiu cã se poate trebuie doar sã vrem.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Toţi brazii azi, la psi  îşi spun povestea.

 

Crãciun pe strada Vacanţei

 

Pe strada Vacanţei,

Cândva o fetiţã aştepta sã soseascã

In prag de decembre cu ţurţuri la geam,

Un Moş ce pe-atunci Gerilã-i spunea,

Şi daruri frumoase sub pom sã îi lase.

Mereu auzea poveşti de demult

Când moşului darnic Crãciun îi spuneau

Bunicii ce-n jur nepoţii strângeau

Poveştile iernii sã afle cei tineri.

Şi câte poveşti pentru ei iarna avea!

Şi câte colinde ştia bunicuţa!

Şi an dupã an când nepoţii veneau

În seara de-Ajun sã-i vesteascã sosirea

Acelui ce-n lume atunci se nãştea,

În prag îi primea cu nuci şi cu mere.

Şi-n braţe-i strângea cu mult drag,

cãci nepoţii erau pentru ea, darul cel mare

Ce Moş Crãciun cu drag l-aducea

La uşa bãtrânã din strada Vacanţei!

Vacanţã era pe stradã şi-n suflet.

Zãpada cãdea pe case, pe drum

Iar fulgii ţeseau hãinuţe din vise

Ce pomii-mbrãcau în alb lucitor.

Şi strãzile toate de-acum troienite

Pline erau de copii nãzdrãvani,

Ce vântul şi frigul din urmã-i goneau

Din casã în casã, cu fulgii pe gene

Sã cânte colindul cel sfânt tuturor!

o alta iarna, o alta strada

 

 

 

Duzina de cuvinte – Vine, vine Moş Crãciun!

În biblioteca mea sunt multe cãrţi. Şi la voi este la fel. Însã între paginile unora din cãrtile mele se odihnesc frunze: verzi, galbene, ruginii. De arţar, de stejar, de castan, de care o fi cãci toamna toate frunzele ce poposesc pe trotuar par sã vrea sã acopere cu frumuseţea lor rãnile din trotuare.

În şcoalã am deprins obiceiul de a presa frunzele. De când cu ierbarul. Toatã vara alergam dupã flori şi dupã frunze, le puneam în toate cãrţile dar pe cele mai multe le uitam. Le descopeream dupã mult timp şi uitându-mã la ele mã întrebam ce sã fac acum cu atâtea flori şi frunze uscate? Cred cã în timp am strâns un sac de frunze. Aş fi putut sã-mi fac o saltea pe care stând, sã simt pãmântul mustind de aromele toamnei şi trecând apoi uşor prin nervurile fine.

Tatãl meu a fãcut la un moment dat un abajur pentru o lampã şi între foile de transparente de acetofan a pus un carton pictat pe care a lipit frunze uscate. Ani de zile, serile ne-au fost scãldate în lumina de toamnã. Mereu îmi promit cã voi încercã sã fac şi eu unul aşa cum îl vãzusem pe tatãl meu. Poate pãrea un tipar sã încerci sã-ţi urmezi tatãl, mai ales cã eu am îmbrãţişat profesia mamei dar, recunosc cã existã un dar, tatãl meu este atât de creativ, atât de îndemânatic încât chiar şi în anii în care nu existau ghirlande luminoase noi aveam. Din becuri mici de lãmpi pentru maşinã, vopsite în toate culorile şi cu mici “rochiţe” asemãnãtoare zorelelor, ne fãcea o ghirlandã luminoasã pentru brad cum nu avea nimeni!

Astãzi astfel de decoraţiuni se numesc handmade, noi le fãceam alãturi de tatãl nostru an de an. Nu cã nu s-ar fi gãsit globuri, din contra erau minunate, de sticlã şi destul de ieftine dar pentru noi important era jocul cu betealã şi hârtie glasatã din care rãsãreau podoabe minunate. Toate aste mi se par acum la distantã de ani-luminã deşi de câte ori împodobesc bradul încerc sã creez ceva nou, ca o ofrandã adusã anului ce vine. In fiecare an o nouã idee vine sã mã provoace astfel încât mã gândesc cã ar trebui sã le strâng într-o colecţie pânã nu este prea târziu cãci timpul trece şi nici mai tânãrã nu devin şi nici tatãl meu nu va mai fi sã-mi arate cum trebuiesc fãcute.

Poţi şti ce-ţi va sorti viaţa astfel încât sã iei mereu deciziile la timp? Cât adevãr se ascunde în vorba ce spune sã nu laşi pe mâine ce poţi face astãzi. An de an, la vremea bradului îmi promit sã refac toate podoabele ce mi-au încântat copilãria, mãcar sã nu se mai descopere meru roata, de parcã viaţa noastrã a fost searbãdã şi fãrã bucurie. Poate cã nu aveam urşi panda de pluş cât noi de mari, poate cã nu cânta Moş Crãciun “Jingle Bells“ pe toate tonurile, dar bradul nostru nu era deloc falit, era chiar foarte vesel cu zapada din vatã, cu beteala din fâşii subţiri de celofan şi coşuleţele cu bomboane din carton şi hârtie creponatã! Pârtie fãceam la întrecerea dintre noi care are cel mai grozav brad! Şi mai ştiţi ceva: pânã la urmã chiar nu conta cine are cel mai înalt brad sau cele mai multe beculeţe sau cele mai grozave globuri. Important cu adevãrat pentru noi copii, atunci ca şi astãzi, era ce gãseam sub brad şi mereu aşteptam dimineaţa ca sã deschidem cadourile şi apoi sã fugim afarã sã ne lãudãm cu ele. Cãrţi, jocuri, fulare, mãnuşi, cizme sau patine, orice ar fi fost sub brad ne fãceau fericiţi. Nu îmi aduc aminte sã fi fost dezamãgitã vreodatã, pur şi simplu mã încânta cã sub pom, o punguţã purta numele meu.

Mã pregãtesc sã împodobesc din nou bradul. Poate îi voi scrie Moşului desi cred cã are şi aşa destule scrisori de citit şi mai bine dau eu o raitã prin magazine şi îmi aleg un cadou. Sau sã-i scriu totuşi?

 

O duzina de cuvinte risipitã prin bloguri vã aşteaptã cuminţicã în tabelul de la psi

 

psi-luneli – Echilibristicã într-un pahar de vise

Câte vise mã îneacã când cu ochii larg deschişi

Eu privesc la Carul Mare şi mã-ntreb dacã exişti?

 

Câte stele se aruncã de pe bolta ce nu plânge

Când sub ea Pãmântul strigã de durere şi de frânge?

 

Câte suflete stinghere cautã şi nu gãsesc

O cãrare printre pietre spre un ţãrm Dumnezeiesc?

 

Câte rãni pot sã te doarã pânã când apuci sã strigi

Dupã cea care în viaţã a-ndurat pân-a murit?

 

Câte gânduri, toate strigã, câte vise toate dor

Câte stele azi lucirã, mâine sigur toate mor!

 

Stau cu fruntea sprijinitã de fereastrã şi mã-ntreb

Mã mai scol din amorţealã ? Eu mai pot sã mã trezesc?

 

Şi pe rând fãrã de grabã spaimele ce-mi dau târcoale

Capãtã din nou putere şi mã prind ca într-o ghearã.

 

Noaptea este circul vieţii când cu mintea tumbe faci,

Şi la trambulina mare când avânt tu vrei sã-ţi iei

 

Şi sã zbori sus printre stele, sã te simţi ca printre zei

Te opreşti fãrã suflare: sã te-arunci sau sã mai stai?

 

Mintea-ţi joacã mii de feste, las-o liberã cum vrea

Când de joacã e sãtulã, linişte tu vei afla.

 

Pe cei care au fãcut echilibristicã printre vise îi gãsiţi la psi.

ShoeBox 2013 – Din nou împreunã

 

Dragã Moşule …….

 

Spre searã oraşul de vuiet e plin

Cãci Moş Nicolae porneşte la drum

Cu daruri ce mâine ghetuţe vor umple

La case în care copii cuminţi pãrinţi-şi ascultã,

Sau poate în dar el va aduce

doar nuieluşe pentru copii

ce nu vor nicicând de vorbã sã ştie.

– Moş Nicolae, eşti gata de drum?

Ascultã ce zumzet prin case rãsunã

Priveşte-i cum umblã desculţi prin odãi

Aleargã sã spele gheţuţe şi-apoi

Sã spunã încet “Noapte bunã!”

Ghetuţe, ghetuţe mai noi sau mai vechi

Te-aşteaptã cuminţi la geam sã apari

Şi visele lor ce-au stat peste an

Cuminţi aşezate în rafturi de gând

Tu Moşule drag le dãruie azi!

Eşti darnic şi ştim cã tu vei veni

Şi tot ce-au visat acum vor primi.

Dar sunt şi copii cuminţi ce-n zadar

În noaptea aceasta la tine viseazã

Ghetuţe nu au, nici noi nici mai vechi

Iar casã le este doar strada pustie.

Pãrinţii îi strâng în braţe cu drag,

dar asta e tot cãci ei sunt sãraci

şi viata amarã le este.

Sau poate sunt singuri şi teama-i opreşte

Sã creadã cã tu vei veni şi la ei !

La ei cine vine când seara se lasã

Şi Moş Nicolae la drum a plecat?

Sau poate alt Moş ce va trece-n curând

Va ştii sã adune pe lista cea lungã

Cu cereri primite de la copii şi visele lor

doar nopţii şoptite cu glas tremurat,

în daruri frumoase schimbate vor fi

De oameni cu har şi cu drag de copii?

 

 Da, Moş Nicolae a trecut pe la copii. A umplut ghetuţele, papuceii sau ce a mai gãsit acolo unde aceştia le-au pregãtiti. Jucãrii, bomboane, cãrţi şi câte şi mai câte au cerut sã primescã. Însã nu toţi copii au primit vizita Moşului. Nu pentru cã nu au fost copii cuminţi şi nu ar fi meritat, cãci atunci ar fi primit mãcar nuieluşa, dar mereu vor copii ale cãror ghetuţe vor rãmâne goale şi pe la care nu va trece nici Moş Nicolae şi nici Moş Crãciun. Mereu vor mai fi copii pentru care copilãria nu mai este cea mai frumoasã perioadã din viaţa lor cãci suferinţa i-a maturizat înainte de vreme şi viaţa a devenit lupta pe care o dau zi de zi.

Dar ei rãmân copii şi pentru cã toţi copiii trebuie sã cunoascã bucuria sãrbãtorilor a fost pornitã campania ShoeBox. Pentru ei, de ani de zile oameni din toatã ţara pregãtesc cu drag “Cadoul din cutia de pantofi”. Un cadou menit sã aducã zâmbete pe feţele copiilor pentru care sãrbãtoare este ziua în care nu le este frig. Sãrbãtoare este ziua când au de mâncare. Sãrbãtoare este ziua când nu simt durere. Sãrbãtoare este ziua în care se simt copii.

Eşti fericit când primeşti un cadou? Cu siguranţã! Sã deschizi cutia frumos împachetatã, sã scoţi pe rând darurile şi sã te bucuri de fiecare în parte, pare cel mai firesc lucru.

Cadoul din cutia de pantofi este poate cadoul cel mai uşor de fãcut cãci tot ce trebuie este sã te transformi în copilul ce ai fost şi închizând ochii sã umplii cutia cu tot ceea ce tu cândva visai sã gãseşti sub pomul de Crãciun: rochiţa din vitrina pe lângã care treci spre şcoalã, o pãpuşã blondã cum are şi Rodica (vã mai amintiţi cum îi spuneaţi mamei cã vreţi şi voi una la fel?), bomboane multe şi cea mai mare ciocolatã! Sau poate visaţi la Cartea de poveşti cu Zâne şi Feţi-Frumoşi? Sau poate o maşinutã?

Lãsaţi copilul din voi sã ofere bucurie altui copil. Inchideţi în cutia de pantofi zâmbetul din sufletul vostru şi dãruiţi-l. El va lumina chipul unui copil necunoscut, cãruia nu-i veţi şti niciodatã nici chipul, nici numele dar care va ramâne mereu legat de voi printr-un zâmbet.

Şi cum nu puteam sã lipsesc de la campania ShoeBox iatã ce am pregãtit împreunã cu soţul meu şi anul acesta pentru copii, având alãturi de astã data şi colegele de serviciu. Le mulţumesc cã au fost alãturi de mine şi de copiii ce se vor bucura de aceste daruri.

Mai este timp, se mai pot pregãti cadouri, se mai pot dãrui zâmbete. Veniţi alãturi de ShoeBox!

 Anul trecut tot Maya a fost cea care a supravegheat pregatirea cadourilor si nu a fost usor de multumit!

Cadourile sunt gata! Le-am pus frumos în maşinã şi am pornit spre sediul IQuest din Bucureşti, acolo unde acum 2 ani s-au strâns primele cutii frumos pregãtite pentru a fi dãruite copiilor pentru care Moş Crãciun era doar un vis prea frumos ca sã fie adevãrat.