Să iubim panseluțele

Citind titlul postării, vă întrebați probabil: de ce ar trebui să iubim panseluțele? Poate cu trandafirii v-ați obișnuit deja să-i iubiți, după ce ani de zile, v-au răsunat în urechi acordurile îndrăgitului șlagăr. Dar panseluțele, ce merite deosebite au căpătat brusc panseluțele? Colorate sunt, catifelate sunt, cu parfumul stau mai slăbuț, dar panseluță, lângă panseluță, fac un decor frumos. Ani de zile, panseluțele umpleau orașul, valuri, valuri, o maree colorată iubită, admirată, blamată și unanim acuzată, că între miile de petale catifelate, sfârșesc ofiliți, banii cetățenilor. Dar cam atât! Deocamdată!
Să trecem la alt subiect: Podul Izvor ce leagă cele două maluri ale Râului Dâmbovița. Ce lungime să aibă? 10-15 m. Prins între Parcul Izvor și Teatrul Bulandra, între Casa Poporului și Căminul studențesc al Facultății de Medicină, actualul Pod Izvor, este un punct important în drumul celor ce vor să viziteze Bucureștiul. Ne place sau nu, sute, poate mii de oamenii, trec zilnic, pe Podul Izvor. Pășesc grăbiți, cu ochii la ceas să nu întârzie la slujbă sau se opresc să admire apele tulburate de plutirea tăcută a câtorva rațe sălbatice ce de ani de zile, cuibăresc în zonă. Dimineață, prânz sau seară, primăvară, vară, toamnă sau iarnă, podul rămâne neschimbat. De ani, își etalează aceeași rugină, jardinierele goale, de fapt pline cu mucuri de țigări, pahare goale de cafea, doze de bere sau suc și de ce-i mai prisosește, trecătorului prea obosit, să mai caute un coș de gunoi. Mai exact, de doi ani, spre disperarea mea, căci obligată fiind să trec zilnic podul, nu aveam cum să remarc lipsa oricărei preocupări pentru aspectul acestuia. Pentru ce au fost amplasate acele jardiniere? Care erau costurile și cât timp era necesar să se planteze flori în cele 20-30 de jardiniere de pe pod? La un moment dat, m-am gândit chiar să cumpăr pământ de flori și să plantez măcar, câteva mușcate curgătoare poate, poate observă cineva . Sau mă gândeam ce-ar fi să lansez o chemare: dați o floare pentru Podul Izvor! Prea târziu! Panseluțele invadatoare, mi-au luat-o înainte. Asta-i viața!
Astă-seară, traversând podul am crezut că visez: înfloriseră jardinierele! Mă uit la ceas, la calendar și constat că este seară bine și trecut de mijocul lui septembrie. Panseluțe, panseluțe, răsăreau timide, unele mai țanțoșe, altele leșinate, că de așa ești după un transplant recent, din jardinierele ce dis-de-dimineața, se zgâiau la mine, în toată splendoarea goliciunii lor. Am trecut în revistă rapid criteriile ce puteau duce la așa o schimbare de look a jardinierelor, speriată că mi-au citit resposabilii cu panseluțele, gândurile. Știți vorba acea, ai grijă ce-ți dorești că poate, se îndeplinește, dar cum sunt destul de pragmatică când vine vorba de coincidențe, trec la analiza pe text, a evenimentelor petrecute în ultimele zile și cele în curs de derulare și brusc, am o revelație: vinerea trecută, zor-nevoie, s-au curățat malurile râului în zona podului. De doi ani de zile, veni primăvara, trecu vara, trecu și toamna și apoi veni și iarna când bălăriile dispărură de bună-voie, fără să miște nimeni nici o lopată, nicio greblă, căci așa se fac economiile la buget.
Luni dimineață, malurile lună, jardinierele cum vă spuneam, pline de gunoaie. Știu sigur, căci le admir de două ori pe zi, de voie și fără voie, în drumul meu spre slujbă. De fapt eu urmăresc rățuștele dar, pot să ignor mâzgălelile ce umplu balustrada podului și jardinierele? NU!
Astăzi de dimineață, nicio schimbare dar, nu aduce anul ce poate aduce… Centenarul! Mai bine spus, apa. Fântâni. Inaugurare. Evrika, strigai fericită când în sfârșit, am înțeles cărui fapt datorez nesperată îndeplinire a dorinței mele de a vedea flori în jardinierele de pe Podul Izvor. M-am pozat iute cu panseluțele nevinovate, cu frica-n sân să mi se ia darul, deși eu sunt atât de fericită de parcă fuseseră plantate în grădina mea.
Poate nu aș fi fost atât de pornită pe delăsarea celor ce în ultimii ani, nu au considerat potrivit să înfrumusețeze acest pod, dacă cu ceva timp în urmă nu aș fi admirat doi pictori la lucru. Am comparat mental, imaginile din călătoriile mele pe meleaguri mai îndepărtate și recunosc că mi-a dat cu minus. Pictori erau pe Podul Izvor, priveliște frumoasă aveau dar, cu gunoaiele la nas, oricât de boem ai vrea să te consideri, rămâi cu tristețea pădurilor ce puteau să fie, așa cum spunea Ileana Vulpescu. Uneori, lucrurile mărunte, de care aparent ne putem lipsi, fac diferența între bine și rău, între frumos și sordid. Astăzi delicatele panseluțe, apărute peste zi, în jardinierele părăsite de ani, au făcut diferența. Nu înseamnă mare lucru gândindu-mă la momentul apariției lor, căci altfel aș fi privit apariția lor dacă acest lucru s-ar fi întâmplat cum ar fi fost normal, în primăvară, bucurându-ne privirile în tot acest timp. Dar cum panseluțele nu au nicio vină, iubiți-le și admirați-le cu speranța, că le vom revedea la primăvară.

Povestea în imagini42326714_384821785390108_2690741227908759552_n

Reclame

Pe drumuri de munte

 din ciclul, unde evadăm din oraș pentru câteva ore

             Orice călătorie începe cu un pas. Dar încotro să pornim, este întrebarea care ne frământă ori de câte ori ne dă sufletul ghes la o plimbare. Când măsurăm timpul în zile de vacanță, decizia este mai ușor de luat dar, când avem la dspoziție doar câtva ore, ce-i de făcut? Cum decidem încotro o vom apuca? Eu am o metodă sigură de ani de zile: deschid harta și analizând traseele parcurse până acum și cele lăsate mereu pentru mai târziu, decid rapid direcția. Mare? Munte? Ridic privire spre cer, o cobor alene spre ceas și decizia este gata, căci de este soare dar, timp puțin, marea a rămăs cam…departe. Și Valea Prahovei, tot atât de departe. Dar muntele nu înseamnă numai Sinaia, Predeal sau Brașov. Așa încât apucând vitejește DN1, facem la stânga la Breaza și cap-compas, unde ne va duce drumul!

            Breaza, este pentru mine una din localitățile pe care le pot vizita de nenumărate ori cu aceeași plăcere căci, drumul bun, casele frumoase și lipsa aglomerației face posibilă relaxarea. Deci, iată-ne la drum prin Breaza, hotărâți să traversăm munții, spre Pucioasa, pe un traseu aparent banal, ce avea să ne poarte pe drumul județean 710, prin câteva localități despre care nu aveam prea multe informații. Adeseori, cele mai frumoase clipe de relaxare le-am petrecut nu în localități a căror faimă turistică este deja bine stabilită, ci în mici sate risipite printre munți, înconjurate de poieni de vis, de păduri ale căror poteci sunt arareori călcate de străinii de loc și străbătute de drumuri pe care seara, se întorc agale de la pășune, cirezile de vaci. Oprite în loc, mașinile se lasă depășite de animalele obosite și însetate, ce-și anunță venirea, cu mugete scurte. Din loc în loc, porțile se deschid și ciurda se răsfiră în căutarea adăpostului. Ultimul act al unui spectacol ce se repetă zi după zi, an după an, fără anulări, fără modificări de scenariu, doar cu mereu alți actori, legați între ei de dragostea de pământ, de lupta pentru viață.

            Ziua de astăzi m-a făcut să apreciez încă o dată spontaneitatea soțului meu în luarea deciziilor, căci văzând coada de mașini ce se făcuse înainte de Comarnic, a decis schimbarea de plan. Breaza – Adunați – Bezdead – Miculești – Pucioasa. Un drum ce străbate două județe Prahova și Dâmbovița, în mare parte bun, doar cu câteva porțiuni (între  Adunați și Bedzead) afectate de recentele ploi ce adunaseră pe carosabil grohotișul adus de pe versanți. Deși lucrările de asfaltare și amenajare a șanțurilor de scurgere a apelor, sunt încă în desfășurare, se vede clar că sunt necesare și lucrări de sprijinire a versanților, de realizare a unor subtraversări pentru drenarea apelor de pe versanți. Dar pentru realizarea unor lucrări care să reziste în timp este nevoie de bani. Mulți. De studii și proiecte bine realizate, într-un timp scurt, de profesioniști care să cunoască specificul lucrărilor din zonele de munte. De prea mult timp se fac în țara asta doar cârpeli, menite să țină de la un an la altul, fără nicio răspundere. Prea multe pagube materiale, prea multe vieți puse în pericol de lipsa de implicare a unor factori de răspundere. Ce rost au asfaltările pe drumurile lipsite de sprijiniri de maluri, de lucrări de drenuri și podețe? La primele ploi – și nu ne putem plânge de ploi în țara noastră – drumul este rupt, legăturile dintre localități sunt întrerupte, așezările rămân izolate și totul este ca la început. Alte proiecte, alte licitații, o spirală fără sfârșit a nepăsării și chelturii banului public, fără nicio finalitate pentru oameni. Oare nu mai sunt specialiști care să-și spună cuvântul? Oricine merge drumurile realizate înainte de 1989, fie la câmpie, fie la munte, nu cred să nu se observe modul în care au fost realizate. Nu ar fi rezistat atâția ani, dacă nu s-ar fi făcut ziduri masive de sprijin, șanțuri betonate, podețe și subtraversări acolo unde sunt pâraie sau unde se formează torenți la ploi sau din topirea zăpezilor, ce ar fi afectat grav drumul. Și lucrări periodice de întreținere. Nu doar atunci când pleacă drumul la vale! Lucrările sunt complexe, scumpe și cer deopotrivă specialiști proiectanți dar și echipe de lucrători cu experiență pentru execuție. Dar, dacă nu vom pune capăt odată superficialității în luarea deciziilor privind aprobarea studiilor, proiectelor și selectarea executanților, nimic nu se va schimba. Și este mare păcat căci, dacă nu este cu intenție – ceea ce uneori mie așa îmi pare – atunci este nepăsare față de interesul oamenilor lăsați izolați, departe de orice posibilitate de dezvoltare economică a localităților în care locuiesc, fără acces la educație și sănătate.

            Avem o țară frumoasă, cu locuri minunate, cu o varietate a reliefului, florei și faunei, cu care nu se pot lăuda multe țări și pentru asta nu este nevoie să ne povestească specialiști din alte țări, este suficient să bați țara în lung și în lat, atent la tot și la toate. Nu or fi poienile noastre tunse și frezate ca în Elveția, dar au milioane de flori și gâze și miros divin! Și izvoare! Milioane de izvoare, pârâuri, râuri și lacuri, o bogăție imensă! Izvoare cu ape minerle și lacuri cu puteri tămăduitoare! Nu avem noi vârfuri ca Mont-Blanc sau Everest, dar stâncile lor golașe se pot oare, măsura în frumusețe, cu munții noștrii atât de bogat înveșmântați în verdele brazilor până aproape de vârfuri? Pe sub poala pădurii, pe cărări umbrite, urcușul este ca o poveste căci la tot pasul, privirea se agață de fiecare floare, pasul se spijină de fiecare rădăcină, adevărată scară adânc înfiptă în spinarea muntelui, urcând parcă, spre cerul abia zărit printre crengile arborilor.

            Drumul prin pădurile noastre, oricare ar fi, în orice loc al țării, este unic!  Dar, ca să ajungi în aceste locuri, avem nevoie de drumuri! Drumuri adaptate fiecărui timp de relief, de trafic, fără de care, nu se poate vorbi nici de dezvoltare economică a zonelor, nici de turism. Am avut ocazia în 2014, să merg pe unul din puținele drumuri realizate după părerea mea, bine, ce face legătura între Reșița și Slatina-Timiș și care, dădea posibilitatea atât, vizitării zonei cât și susținerii economiei locale. Drumul județean 582, leagă DN58, de drumul E70, traversând Parcul Național Semenic – Cheile Carașului. Și ca un exemplu de drum realizat bine într-o zonă protejată dar în același timp, zonă în care oamenii trăiesc de sute de ani, este drumul din Rezervația Mulinologică Eftimie Murgu-Cheile Rudăriei. Morile de Apă din comuna Eftimie Murgu, sunt doar o parte a vieții comunității din aceste locuri, drumul era o necesitate nu doar pentru turism, ci mai ales pentru ca oamenii să poată în continuare, să macine la morile de apă așa cum o fac de atât timp.

            Desigur, exemple de drumuri bine realizate cred că se mai pot da, dar raportat la scara întregii țări, situația este dezastruoasă. Dar despre drumuri, voi vorbi altădată, acum mă voi întoarce la poienile înflorite dintre Adunați și Bezdead. Locuri minunate de popas pentru cei care doresc să petreacă câteva ore în natură, fără grătar și muzică dată la maxim. Nu cred că ieșirea la iarbă-verde cum spuneam altădată, unde să respirăm aer curat, este atât de anostă, fără fumul de grătar. Acum ieșirea este ”la grătar”, adică din start știm că urmează câteva ore de inhalat fum de cărbuni, care oricât ar fi stimulativ pentru simțuri, tot face rău și de muzică dată la maxim! Pentru asta nu este nevoie să străbatem zeci de kilometri, să stăm ore în trafic, putem merge la un restaurant sau la o terasă din orașul în care locuim. Nu poluăm natura, nu distrugem flora și ne păstrăm și propria sănătate dar și pe a familiei noastre.

            Și pentru ca ziua să fie completă, pe drumul spre casă, am făcut și piața. Asta a fost bonusul zilei căci, de dimineață, decizia era clară: ori la plimbare, ori la piața. Cum am ales plimbarea, piața rămânea pe a doua zi, dar, dacă drumul trece prin așezări de oameni gospodari cu tarabele pline la porți, puteam rămâne nepăsători? Am făcut cumpărături pe alese și fără grabă și iată-ne ajunși acasă, înainte de apus, odihniți și încântați de locurile descoperite.

 

POVESTEA MĂLINULUI

Cu drag pentru Cristina-Maria

A fost o dată ca niciodată, departe la marginea lumii, o cetate despre care se dusese vestea în lumea toată despre frumusețea grădinilor sale. Vezi dar, Împăratul și Împărăteasa sa, iubeau tare mult florile și aveau grădinari pricepuți care aduseseră de peste tot, cele mai frumoase și mai rare flori și cei mai impunători și nemaivăzuți arbori, plini de flori și fructe rare.

Dar, se mai mândreau cei doi voievozi și cu o altă comoară a sufletului lor: cu frumoasa lor fiică, Mălina. Domnița, cu ochii ca albastrul cerului și părul ca spicul de grâu, cât era ziulica de mare, alerga prin grădina fermecată, vorbind cu florile, lăudând hărnicia pomilor cu ramuri grele de fructe și mulțumind fiecărui slujitor pentru truda sa, fără de care, nu ar fi existat atâta frumusețe.

Când era vremea potrivnică, norii negrii vârsându-și lacrimile peste grădina în floare, domnița pornea plină de curiozitate să cutreiere palatul, căci era așa de mare încât, mereu mai erau câteva încăperi de vizitat. Într-o astfel de zi vântoasă, prințesa porni prin palat și deschizând ușă după ușă, se trezi dintr-o dată, într-o încăpere de un alb strălucitor. Totul era alb: pereții, covoarele, perdelele tot, tot sclipea în lumină, încât Prințesa închise brusc ochii. Când îi deschise, rămase fără grai căci, abia atunci a realizat de unde venea lumina albă, ce umplea camera. În mijlocul camerei, plutind parcă, se găsea o rochie de o frumusețe fără pereche: cu corsajul și fusta pline de buchete de flori albe, părea o imensă, albă,floare. Prințesa nu o mai văzuse până atunci și plină de uimire, alergă la mama sa, Împărăteasa:

– Mamă, mamă ce rochie frumoasă este în camera albă! Spune-mi povestea ei? De ce nu o porți? Este atât de frumoasă! Așa răsuna glasul Prințesei prin tot palatul, dorind să afle o secundă mai devreme, povestea rochiei plină de flori.

Împărăteasa, apucă mâna Prințesei și strângând-o la piept, îi spuse:

– Draga mea, când vei fi la vârsta măritișului, un Prinț frumos și viteaz va veni să te ducă cu el într-o țară frumoasă. La fel ca străbunica ta, ca bunica ta și ca mine, mama ta, atunci vei îmbrăca rochia albă, plină de flori. Câtă vreme, dragostea și buna orânduială va domni în viața și în împărăția voastră, rochia va rămâne mereu albă și florile de pe ea, vor fi mereu înflorite. Asta va fi mereu grija și datoria ta, ca rochia să rămână mereu albă până când fiica ta, vă fi pețită și va pleca la rândul ei alături de alesul inimii sale!

Prințesa ascultă tăcută spusele mamei sale și apoi ieși din cameră fără să spună un cuvânt. De atunci, ori de câte ori afară era vreme rea și nu putea se putea plimba prin grădină, prințesa stătea ore întregi în camera albă, admirând rochia, visând la fapte încă neîntâmplate.

Dar într-o zi, alergând prin grădină la vremea când toți pomii erau plini de flori, într-un colț mai retras a descoperit un pomișor plăpând, cu frunze rare și fără nici o floare. Mult s-a mirat prințesa căci de mică, văzuse doar pomi înfloriți în grădina tatului său și nu știa ce să creadă. A așteptat câteva zile sperând să vadă cum se deschid florile pe ramurile plăpânde, dar în zadar. Privea pomișorul și parcă i se rupea inima de tristețea lui, când un gând năstrușnic își făcu loc în mintea ei. Fără să stea pe gânduri, porni în fugă spre camera albă și dând ocol rochiei de vis, rupse iute, două buchețele de flori albe.

– Sunt atât de multe și stau aici închise fără să le vadă nimeni – își spuse Mălina. Și pomișorul este atât de trist cu ramurile sale goale, printre cununile înflorite din jur! Sunt sigură că nimeni nu va observa că lipsesc câteva flori!

Ascunzând în pumnul micuț, florile albe prințesa alergă la pomișor și îi prinse printre ramuri cele două buchețele albe de flori. Imediat, parcă toata grădina s-a luminat, ori doar i s-a părut prințesei, dar vedele frunzelor sclipea ca niciodată!

Anii au trecut și prințesa văzând că pomișorul tot nu înflorea, ca să nu-l mai vadă trist, dădea o fugă în camera albă – parcă era un pic mai întunecată acum, dar cine putea spune cu siguranță de ce – și rupea mereu din buchetele de flori albe. Mai întâi a rămas corsajul gol, dar mătasea albă era atât de frumoasă, încât nici nu se observa lipsa florilor. Apoi s-au golit poalele rochiei, de flori. Dar erau așa bogate, căzând în falduri grele, mătăsoase, încât nici acum nu i-a scăzut frumusețea. Doar strălucirea albă era mai ștearsă, mai plăpândă dar, Prințesei nu-i păsa.

Lasă mai este mult până când un Prinț va veni să o ducă departe!

Poate chiar nu o va găsi și atunci ea v-a rămâne mereu alături de părinții săi, bucurându-se de grădina fermecată!

Dar, timpul nu stă în loc și iată că a venit și ziua când un Prinț frumos și viteaz a cerut mâna Prințesei și plini de bucurie, Împăratul și Împărăteasa, au chemat-o pe Prințesă spunându-i să se pregătească de nuntă. Zarvă mare s-a pornit în palat, căci a două zi, Prințesa urma să îmbrace frumoasa rochie albă. Împărăteasa a poruncit să-i fie adusă frumoasa rochie, dar a încremenit văzând-o văduvită de albele flori.

– Să fie chemată Mălina! – porunci tristă Împărăteasa, neînțelegând ce s-a întâmplat. Cum a fost posibil? Unde-i sunt albele flori?

– Dragă mamă, iartă-mă, nu am vrut să te superi, dar pomișorul era atât de trist! Nu am știut ce să fac! Printre lacrimi și rugăminți de iertare, Mălina spuse mamei sale, întreaga poveste a dispariției florilor albe de pe rochia de nuntă.

Zâmbind, Împărăteasa ascultă tăcută mărturisirea Prințesei și înduioșată, i-a spus:

– Draga mea, sufletul tău bun, te-a îndemnat să faci o astfel de faptă, dar mâine, tu tot vei îmbrăca rochia albă, chiar dacă nu va fi la fel de frumoasă precum a fost la nunta mea. Știu că vei fi mâhnită, dar știai că așa va fi și totuși ai ales să împodobești cu florile de pe rochie, crengile golașe ale pomișorului!

– Așa voi face, mamă, grăi Mălina cu glasul stins, dar am o rugăminte: mâine, înainte de a părăsi palatul, lasa-mă rogu-te, să mai văd o dată pomișorul!

Împărăteasa, își strânse la piept copila, și sărutând-o pe frunte, îi promise că îi va împlini dorința.

A doua zi, Mălina îmbrăcă rochia albă și așa cum i-a fost dorința, înainte de a părăsi palatul, urmată de alaiul curtenilor porni spre grădina fermecată, spre a-și lua rămas bun de la pomișorul fără flori pentru fericirea căruia, jertfise frumusețea rochiei de mireasă. Pe măsură ce se apropiau de colțul grădinii unde micul pomișor creștea, spre a lor mirare, vedeau cum grădina se lumina tot mai tare. Marea le-a fost uimirea când, în locul pomișorului plin de frunze, le răsări înainte, un copac mândru, cu coroana strălucind de frumusețea florilor albe răspândind o mireasmă îmbătătoare!

Mălina privea cu ochii măriți de uimire, frumosul copăcel, neînțelegând ce s-a întâmplat. Unde dispăruse tristețea micului copăcel? De unde răsăriseră atâtea flori minunate? Câte întrebări îi răsunau în minte, câte întrebări nu-și aflau răspunsul!

Cu lacrimi în ochi, Prințesa îngenunche și cuprinse în brațe trunchiul copăcelului, spijinându-și fruntea de el. Atunci, spre surprinderea întregului alai, copăcelul își plecă ramurile încărcate de flori, acoperind aproape, rochia Mălinei. Când, rămurile s-au ridicat, sub privirile înmărmurite ale tuturor, o ploaie de flori căzură peste rochia prințesei. Unde cădeau, acolo se prindeau, ca și când acolo fuseseră din totdeauna și astfel rochia Mălinei, era mai frumoasă ca niciodată, strălucirea ei întrecând, strălucirea Soarelui.

Fericită, Împărăteasa, își strânse în brațe copila, a cărei bunătate fusese astfel răsplătită de mândrul copăcel și spuse:

– De azi înainte, pentru ca nimeni să nu uite vreodată cum este răsplătită bunătatea, copacul Prințesei, cum era cunoscut până astăzi, se va numi Mălin. Și astfel, an de an, miile de buchete de flori albe ce îi împodobesc crengile, parfumează  văzduhul amintind tuturor, de generozitatea Mălinei.

Și departe, peste mări și țări, Prințesa Mălina și Prințul său, au trăit ani mulți fericiți, ducând mai departe povestea rochiei fermecate, a cărei frumusețe nu piere niciodată.

P.S. Mălinul – este un arbust decorativ, cu flori albe mirositoare și cu fructe mici, negre, din a cărui scoarță amară se prepară un medicament astringent.

 

Am ceva de făcut

calatorprintaramea

Ai ceva de făcut?
Poate gânduri de pus în cuvânt,
Poate vise de prins în amurg,
Poate lacrimi de șters cu-n surâs,
Poate toate-s prea mult
Pentru azi și atunci,
Poate bine-i să-i dai
Inimii timp și să stai,
Liniștit să asculți,
Cum respiri.
E prea mult?

Ce aveam de făcut,
am uitat.
Am uitat să respir,
Am uitat să visez,
Am uitat să mai cred,
Am uitat să trăiesc.
Ce mai am de făcut,
chiar nu știu.
Să aștept?
Să mă rog?
Să încerc să-nțeleg?
La ce bun, nu prea știu,
Dar, adun orice zi
Ca și cum,
voi putea, când destule vor fi,
să le dau și la schimb,
să primesc înapoi,
ce-am pierdut.

inspirată de psi, mă gândesc că poate, mai am ceva de făcut.

Vezi articolul original

regata iernii –
odihnind aripile
doar pescarusii

Ziua Internaţională a Îmbrăţişărilor 21.01.1986 – 21.01.2013

calatorprintaramea

ImbratisareaLume, lume! Aş vrea sã te pot lua întregã în braţe cã poate aşa te-aş putea face sã-ţi simţi mai aproape toţi copii care, deşi sunt diferiţi, deşi se roagã în toate limbile pãmântului şi nu seamãnã unul cu altul, rãmân cu toţii egali în faţa timpului dar mai ales, în faţa nevoii de afecţiune. Oricare le-ar fi culoarea pielii, oricare le-ar fi limba în care spun Mamã, oricare ar fi locul în care îşi duc viaţa, cu toţii au nevoie iubire şi de gesturi tandre.

Vorbeam cu ceva timp în urmã într-o postare de acestã nevoie ce ne încearcã pe fiecare, indiferent de vârstã, indiferent de educaţie. Vrem sau nu sã recunoaştem, purtãm mereu în gând fãrã ca mãcar sã conştientizãm, amintirea clipelor în care, copii find ne gãseam alinare în braţele pãrinţilor sau ale bunicilor. Timpul trece, devenim adulţi dar vom fi mereu în cãutarea acelor braţe a…

Vezi articolul original 298 de cuvinte mai mult

haiku

doar un cărăbuș
abia zărit printre flori –
numărâd pașii

după cărăbuși-
în casa bunicilor
doar un insectar

Poveste din țara moților – 2. Drumul spre casă

Orașul Câmpeni, capitala Țării Moților, este o așezare atestată documentar încă din anul 1584 sau 1587-1589 după alte surse istorice. Încă din anul 1618, Câmpeniul s-a aflat mereu în centrul mișcărilor țărănești, ce au pus pe jar curtea apuseană de la Viena. Totul a culminat cu revolta condusă de Horea, Cloșca și Crișan, ce au făcut cunoscute curții de la Viena, nemulțumirile tăranilor din ”domeniul montan” așa cum era cunoscut după 1649 Câmpeniul cu satele Bistra, Albac și Vidra, plătind cu viața într-unul dintre cele mai crude moduri, cunoscute în istorie: trasul pe roată. Mai târziu, Avram Iancu, Crăișorul Munților, se va alătura luptei revoluționarilor pașoptiși, aflânduse mereu în fruntea locuitorilor din Câmpeni revoltați de obligațiile tot mai apăsătoare impuse de curtea imperială.
Câmpeniul, așa cum l-am cunoscut eu, era un oraș liniștit, cu oameni ce-și duceau viața respectând obiceiurile locului și sărbătorile din bătrâni. Biserica era locul în care se întâlneau cu toții duminica și la sărbători, bătrâni, tineri, copii și unde preotul făcea toate anunțurile ce ținea de comunitate
Ajunse în oraș, am luat vitejește la picior cărarea ce ducea spre casă căci, după cum îmi spune prietena mea, nu va fi nici prea greu, nici plictisitor. Nici nu vă închipuiți ce dreptate avea! La început urcușul a fost relativ ușor, apoi deși așa cum îmi spusese nu-mi luasem un bagaj voluminos, am început să resimt oboseala și disperată o întreb unde-i casa? Calmă, îmi arată vârful uni deal și-mi spune că o voi vedea dacă privesc cu atenție spre cei doi pomi înalți. Mă uit, parcă văd ceva – cred că mai mult doream să văd – și consimt să o luăm din nou la picior. Și urcăm și dintr-o dată, casa dispare cu pomi cu tot și iar încep să mă vait. Tocmai pășim pe sub ceea ce pare să fie o instalație de telescaun și prietena mea fericită îmi spune povestea instalației, acum înțepenită. Ascult cuminte și tot ce-mi doresc este să pornească și să mă ducă și pe mine fix până în pragul casei sale. Dar stâlpii rămân liniștiții ca și până atunci, iar eu cu bagajul în spate pășesc tot mai obosită la drum.
După un timp, disperată caut din priviri o casă, un bordei, orice care să-mi arate că există foc și mâncare și constat că, precum mirajul din deșert, tot așa și casa mult dorită a fugit peste încă un deal de parcă nu ar vrea să mă primească! Patru ore am urcat până să ajungem în pragul casei, desigur aceasta a fost performanța mea personală de care aveau să râdă toți cei care ne așteptau, întrebându-se dacă nu ar fi fost mai bine să trimită pe cineva cu un măgar să mă adune de pe drum.
Dar, plină de răbdare, tot drumul, prietena mea mi-a ”povestit” orașul ce cu fiecare pas se făcea tot mai mic la picioarele noastre, arătându-mi pe rând fabrica de mobilă, liceul, Primăria, biserica. Dar nimic nu se va compara cu priveliștea ce se va deschide de sus, de lângă casă. Noaptea luminile ce se aprindeau pe drumul ce șerpuia printre așezări, ferestrele luminate ale caselor risipite pe coasta muntelui, erau un adevărat basm. În aerul înghețat al nopții totul apărea atât de clar încât părea că poți întinde mână să atingi stelele!
Tot greul drumului l-am uitat când am pășit în casă unde ne așteptau părinții și cinci perechi de ochi curioși și amuzați de ”domnuța” sosită de la București ce-și cucerise cu greu dreptul la odihnă.

3. Rânduiala cea de toate zilele

Poveste din țara moților – 1. Chemarea munților

1. Chemarea munților

A fost odată, ca niciodată o familie cu patru fete. La vremea de atunci nu era ceva neobișnuit să întâlnești familii cu patru-cinci, poate chiar șase-șapte copii, la oraș. Nici la București. Au mers toate patru la aceeași școală de cartier, cu profesori care ieșeau la pensie din același centru de învățământ și care rând pe rând, le-au avut eleve. Mai cu laude, mai cu reproșuri că vezi, mai tot timpul comparate între ele, surorile erau parcă tot timpul într-o întrecere, terminară școala generală și plecară la liceu. Trei dintre ele, tot la același liceu. Și acolo tot așa: sora ta….Veți crede poate că acest lucru le-a fost potrivnic? Da de unde! Să vrei și nu puteai trece neobservată, că de pe unde trecuse sora mai mare, pârtie făcuse!
Dar cum nimeni nu a contestat faptul că fiecare dintre ele era unică, fiecare și-a urmat propriul drum. Dacă ne-a deranjat vreodată că eram patru copii la părinți? Vă spun clar, nu! Spuneam tuturor că suntem patru copii, fără nicio rușine, fără nicio reținere.
La facultate însă, lucrurile s-au prezentat altfel. Tineri din toată țara, mai săraci, mai cu stare, mai reținuți sau mai dezinhibați, obligați să-și petreacă patru ani din viață împreună, ofereau un spectacol interesant celui dornic de studiu. Ce te faci însă că trebuia să legi cunoștințe, cum să-ți alegi prietenii? Ce criterii să-ți fixezi? Să fie din oraș cu tine? Din același județ? De aceeași vârstă? Greu tare! Luni de zile în care saluți, mai schimbi câte o vorbă, mai împrumuți un caiet și cam atât. Stai în pauză și privești în jurul tău, analizezi atitudini, vorbe care-ți trec pe la urechi și începi să sapi după informații despre unul sau altul. Așa trece primul semestru și începi să ai simpatii. Legi prietenii fragile și hotărăști să te ferești de cei câțiva care-ți par că fac notă discordantă cu întregul. Nu sunt nici șchiopi, nici surzi, nici mai urâți, nici din cale-afară de frumoși, sunt doar altfel decât tine.
Atunci, eu care niciodată nu am fost complexată de a avea încă trei surori, am legat o frumoasă prietenie cu o colegă din Câmpeni. Nu foarte vorbăreață, iute la mânie și care ”vedea” o matematică de mă lăsa mută de admirație! Lua parțialele din scris și ieșea zâmbitoare de parcă nu scrisese timp de două ore demonstrații de câte cinci pagini, la care eu leșinam întrebându-mă ce era între ”fie dat…” și ”ceea ce era de demonstrat”!
Despre ea aflasem că erau tot patru frați. Așa spusese. Crescuse acolo, în inima Apusenilor, în orașul Câmpeni despre care vorbeau documente încă de la 1584. O moață mândră tare și cu mintea deschisă. În timp am invitat-o la mine acasă unde, între cele patru fete care eram, se integra perfect și căpăta un chef de vorbă, mamă-mamă! Cu timpul a început să ne povestească despre locul din care venea și oamenii între care crescuse. O lume total diferită de a mea căci, între caldarâmul orașului și viața trăită în munții Apuseni, era cum aveam să descopăr în cele două vacanțe petrecute alături de familia sa, un drum de la Pământ la Lună. Un drum pe care aveam să pășesc fără să am măcar habar de ceea ce aveam să descopăr. A fost poate prima experiență trăită de mine, care mă va face să înțeleg că lumea satului despre care citisem mai ales în cărțile de literatură nu era ficțiune, era o realitate pe care nimic nu o schimbase, nici măcar mărețele transformări revoluționare ale anilor de după război. Cea de-a doua experiență ce m-a făcut să recitesc Ion și Răscoala de Rebreanu, a fost aplicarea legii fondului funciar. O lecție despre cum este să trăiești o viață doar cu gândul că într-o zi, îți vei lua pământul înapoi. Da, au existat oameni care au trăit, au îmbătrânit și parcă au refuzat să moară, așteptând clipa când pământul le va fi înapoiat. Erau bătrâni, nu mai aveau puterea de a-l munci dar erau din nou în rândul lumii. Aveau pământ! Dar despre asta vorbim altădată.
Acolo, în inima Apusenilor, erau zone în care cooperativizarea nu se făcuse. Pământul aparținea încă celor ce îl munceau și nu era deloc ușor. Fiecare din gospodăriile risipite pe câte o coastă de munte își producea singură cele necesare traiului. Creșteau animale, semănau, mergeau la coasă, fete și băieți roboteau pe lângă casă, fiecare având rostul său la treburile zilnice, mergeau la școală, la muncă și astfel viața curgea înainte. Și totuși comunitatea era unită, trăia o viață în care fiecare familie era parte a unui întreg. Dacă era greu? Era greu tare! Dar să o iau cu începutul.
Primul drum la Câmpeni l-am făcut în 1981 sau 1982, când prietena mea m-a invitat să-mi petrec vacanța de iarnă la părinții săi. Am sărit în sus de fericire căci nu fusesem niciodată în acele locuri și cum eram un călător prin țara mea de mică, știam că va fi o excursie memorabilă deși nicio clipă nu am anticipat tot ceea ce voi descoperi. Cum știam că voi merge de Crăciun într-o familie cu încă trei copii am întrebat ce daruri ar fi potrivit să duc. Pe drum însă, când ne apropiam de Câmpeni, prietena mea a început să se agite și să-mi spună că înainte să ajungem, trebuie să-mi mărturisească ceva. Am început să pun întrebări, nedumerită de starea ei de agitație. Poate nu le-a spus părinților că vin cu ea? Ba da! Poate nu mi-a spus că este de fapt căsătorită? Nici vorbă de așa ceva! Poate are un copil despre care nu a spus nimănui și acum voi afla adevărul? Nici despre așa ceva nu era vorba. Atunci ce este? Răspunsul ei m-a descumpănit: nu suntem patru copii cum am spus, ci zece! A mărturisit că la început, i-a fost rușine să spună tuturor la facultate că sunt zece copii la părinți ca să nu o ironizeze cineva dar, după ce mi-a cunoscut familia și a văzut că ce înseamnă pentru noi o familie numeroasă, nu a știut cum să-și îndrepte greșeala și astfel, invitându-mă la ea acasă aveam să o înțeleg. Am rămas așa de surprinsă încât am întrebat în gura mare în autobuzul cu care mergeam de la Alba-Iulia la Câmpeni ”câți?”, de s-au uitat toți la noi. Ea, cu fața ascunsă în palme răspundea cu glas pierit: ”zece”! Doamne, mă gândeam: nu am cadouri pentru toți, ce mă fac? Câte întrebări îmi veneau în minte: câți voi întâlni acasă, ce vârste au, ce sunt fete sau băieți? Ea, abia prididea cu răspunsurile, noroc că aveam ceva drum de făcut și timp de povestit!
Nici nu bănuiam însă că nu avea să fie cea din urmă surpriză și că tot ceea ce voi trăi în acele zile la Câmpeni va fi ca o poartă deschisă către alte locuri și alte timpuri, ca o viață trăită într-un univers paralel cu cel în care trăisem eu până atunci. Din păcate, nu am putut niciodată să le spun părinților săi ce a însemnat pentru mine timpul petrecut în familia lor și să le mulțumesc, căci până astăzi nu m-am reîntors în Câmpeni. Dacă regret ceva din tot sufletul, este că nu am avut un aparat de fotografiat la mine, să pot imortaliza acele locuri așa cum le-am găsit eu în acei ani și pe acei oameni, așa cum i-am cunoscut și toate întâmplările trăite despre care astăzi, pot doar să povestesc. Despre o lume în altă lume, așa cum am descoperit-o eu, cea crescută pe caldarâmul orașului.
Dar să o luăm cu începutul când, ajunsă la Câmpeni, am pornit spre casa unde eram așteptate. Ehe, se spune că primul pas este mai greu, apoi restul se aștern ușor, unul după altul și tot așa. Asta în alte povești căci, în povestea mea aveam să fac patru ore pe un drum pe care, cei de-ai casei făceau la dus un cam sfert de oră și l-a întors trei sferturi de oră. Adică, la coborât și la urcat căci, de fapt, când spui: sunt din Câmpeni, trebuie să mai precizezi și de unde, căci multe din case sunt risipite sus pe munte de unde ți se așterne la picioare, vatra orașului. Eu pot spune că am cucerit de-a dreptul orașul de pe munte, căci până sus unde era casa, drumul a fost o adevărată poveste spusă pas cu pas, de prietena mea.

2. Drumul spre casă

ce sunt orașele pentru oameni?

Zilele acestea mi-a căzut în mână cu totul întâmplător, o carte care mi-a schimbat radical percepția asupra orașelor. A oricărui oraș, a oricărei localități nu numai a Bucureștiului, orașul emblemă a țării și cu totul întâmplător, orașul în care m-am născut.
Am afirmat adeseori că îmi iubesc orașul cu toate neajunsurile sale, căci poartă urma pașilor mei de copil fără probleme, de adolescentă îndrăgostită și mai apoi, urma pașilor copiilor mei. Amintiri fără grai, doar străzi, case, arome de tei înfloriți sau zumzetul mulțimilor.
Vine totuși un timp în care începi să-ți dorești altceva, când simți că dincolo de zidurile cunoscute, există o altă lume. Cu reguli noi, cu posibilități noi, o lume diferită în care tu, omul, ești cel care contează.
Ani de zile am asistat pasiv, la dezvoltarea orașului fără prea mari bătăi de cap căci, lăsam celor pe care-i consideram responsabili, obligația de a-l schimba. Au apărut cartiere noi, străzi noi, s-au modificat traseele vechilor străzi care defineau și delimitau orașul, au dispărut piețe și scuaruri publice, au răsărit peste tot restricții de circulație pentru pietoni sau mașini, s-au impus sensuri unice de circulație și s-au amenajat noi grădini. Privit în ansamblu orașul meu și asemeni lui, toate orașele și-au schimbat aspectul și implicit, funcționalitatea. Dacă este mai bine pentru locuitorii săi rămâne însă de văzut căci, ceea ce era funcționabil acum 40 de ani, astăzi este depășit. A crescut numărul de mașini din oraș, a crescut numărul de locuitori și desigur, numărul de imobile a cunoscut o creștere explozivă. A ținut pasul cu aceste schimbări, planul general de urbanism? A găsit soluții corecte și acceptabile pentru locuitorii săi? Este orașul nostru, al oricăruia dintre voi, un oraș pentru oameni? V-ați întrebat vreodată ce-i lipsește orașului în care trăiți, cartierului, ca să fie cu adevărat un oraș sau un cartier, dedicat oamenilor?
Fără să fiu un profesionist în domeniul arhitecturii, citind cartea ”Cum se studiază viața urbană” de Jan Gehl și Brigitte Svarre, am înțeles totuși că dacă tot mi se cere uneori părerea asupra unor direcții de dezvoltare a orașului prin consultarea publică asupra unor proiecte, ar fi bine să știu cum vreau să fie viața în orașul în care trăiesc și pentru asta, trebuie să fiu informată. Fiecare dintre noi, vede zi de zi ce anume ar trebui schimbat, care sunt măsurile luate ce nu au adus nimic bun în viața noastră a cetățenilor sau dimpotriva care au fost lucrurile bune realizate și care ar trebui continuate.
Toți vrem să locuim în orașe frumoase, curate în care să avem o viață sănătoasă, sigură unde să nu trăim sub asaltul mașinilor care par să acapareze fiecare loc rămas liber pe trotuare, lângă gardurile caselor, sub balcoanele blocurilor, sau pe spațiile verzi amenajate. Cu toții am vrea să trăim într-un oraș care să ne permită să ne bucurăm de viață, să ne dea posibilitatea să ne întâlni unii cu alții și să ne petrecem timpul liber într-un mod plăcut. Un oraș dezvoltat de oameni pentru oameni, cu spații publice în care oamenii să aibă o viață publică activă, reală.
Nu sunt arhitect deci desigur nu pot argumenta profesionist care ar fi soluțiile pentru a reconstrui orașul secular astfel încât să devină cu adevărat locuibil, dându-se o mai mare atenție spațiului public și implicit, tuturor activităților umane ce se desfășoară între clădiri, esențiale desfășurării normale a vieții. Un oraș construit în jurul unui nucleu istoric se dezvoltă treptat în etape succesive potrivit normelor stabilite în fiecare perioadă și reprezintă în prezent, o provocare pentru orice administrație care trebuie să adapteze timpurilor moștenirea arhitecturală și structura stradală. Este evident însă faptul că orașele se adaptează greu schimbărilor apărute în viața socială a oamenilor, creșterii alarmante a mașinilor pe o rețea stradală subdimensionată și neadaptată noilor cerințe, a migrării oamenilor spre periferia orașelor unde au apărut noi cartiere fără o gândire unitară în ceea ce privește dotarea acestora cu spații publice în care să se dezvolte cu adevărat viața publică și mai ales, neconectate la celelalte zone construite. Distanțele mari față de centrul orașului, față de parcuri sau școală și de ce nu, față de spațiile dedicate activităților culturale au crescut nepermis de mult, astfel încât, oamenii se deplasează exclusiv cu mașina, petrecând adesea ore pe drum în detrimentul altor activități. Mersul pe jos atât de necesar păstrării stării de sănătate a oamenilor este imposibil, parte din cauza drumurilor proaste, neasfaltate, multe cu caracter particular adesea fiind închise cu bariere, a existenței câinilor vagabonzi agresivi, parte din cauza distanțelor ce depășesc 1 km și deci greu de făcut de copii, femei cu cărucioare de copii, bătrâni sau de cei care se întorc de la cumpărături cu greutăți în mână.
Tot mai mult se pune problema adaptării orașelor la numărul crescut de mașini, a modificării trotuarelor a spațiilor dintre clădiri pentru a se construi mai multe locuri de parcare cât mai aproape de reședință. Greu de realizat fără a se aduce atingere calității vieții publice, definită ca un complex format din toate acele activități pe care le desfășurăm între clădiri în drumul nostru spre și de la școală, serviciu, piață, când ne oprim să schimbăm o vorbă cu cineva cunoscut sau ne așezăm pe o bancă să citim un ziar așteptând autobuzul. Tot ceea ce se întâmplă afară în spațiul public, pe stradă, în scuaruri, în piațete. În ultimul timp, acesta s-a tot redus și oamenii își croiesc tot mai greu drum spre casă, rămân tot mai puțin în spațiul public, socializând tot mai rar în afara zonei lor de confort.
Dacă până acum consideram că sunt instituții, departamente care au atribuțiuni în a urmări aceste modificări în structura orașelor și a găsi cele mai bune soluții pentru dezvoltarea lor, astăzi consider că este necesar ca toți locuitorii unei așezări să se implice în dezvoltarea acesteia, astfel încât în timp, acestea să rămână cu adevărat funcționale, dedicate oamenilor. Este orașul nostru, al fiecăruia dintre noi, și trebuie să ne implicăm.
M-am hotărât să străbat orașul în căutarea orașului locuibil, a spațiului public în care viața publică există cu adevărat și unde oamenii își doresc să locuiască, datorită calității vieții.
Credeți că orașul în care locuiți este un oraș locuibil? Cum v-ar plăcea să arate orașul vostru? Ce credeți că ar trebui schimbat? Întrebări care trebuie să ne preocupe pe toți căci orașele trebuie să rămână atractive pentru oameni, să nu fie în continuare împărțite în zone rezidențiale, de agrement sau comerciale, cu străzi nefuncționale cu bariere și garduri de cetate.

 

Previous Older Entries