Am ceva de făcut

Ai ceva de făcut?
Poate gânduri de pus în cuvânt,
Poate vise de prins în amurg,
Poate lacrimi de șters cu-n surâs,
Poate toate-s prea mult
Pentru azi și atunci,
Poate bine-i să-i dai
Inimii timp și să stai,
Liniștit să asculți,
Cum respiri.
E prea mult?

Ce aveam de făcut,
am uitat.
Am uitat să respir,
Am uitat să visez,
Am uitat să mai cred,
Am uitat să trăiesc.
Ce mai am de făcut,
chiar nu știu.
Să aștept?
Să mă rog?
Să încerc să-nțeleg?
La ce bun, nu prea știu,
Dar, adun orice zi
Ca și cum,
voi putea, când destule vor fi,
să le dau și la schimb,
să primesc înapoi,
ce-am pierdut.

inspirată de psi, mă gândesc că poate, mai am ceva de făcut.

Sănătatea publică – o prioritate națională

Astăzi, cred că a trecut neobservată pentru mulți dintre cetățenii României, o știre ce ar fi trebuit să cutremure o țară: Spitalul Județean Vaslui a pierdut ultimul medic oncolog. Și-a dat demisia. A decis să dea vieții sale un alt curs. Poate fi blamat? Nu! E drept că a depus un jurământ, acela de a-și folosi toată știința pentru binele oamenilor. A muncit, a învățat, a făcut un rezidențiat, s-a specializat, a profesat. În condițiile care au fost, care sunt în toată țara (lăsând la o parte unele excepții, dar așa cum nu se face primăvară cu o floare, nici sistemul medical nu poate fi considerat modernizat, performant și cu rezultate bune, doar pentru că ici-colo, au răsărit câteva unități medicale ce par să reprezinte secolul XXI) și la un moment dat, a obosit. Își vrea viața înapoi. Vrea să fie plătit astfel încât să poate trăi. Este acest lucru un delict? La urma, urmei când te angajezi într-o activitate nu faci jurământ că-ți vei abandona viața. Nicidecum! Ai familie, vrei să-ți crești copii, să cunoști lumea.
Știrea sunt sigură că nu a trezit foarte multe reacții printre oamenii de rând și poate nici printre cei ce au jurat să facă totul pentru această țară, căci ceea ce nu te atinge personal, nu te face să suferi și de cele mai multe ori, nu are sens pentru tine. Dar pentru bolnavii de cancer din județul Vaslui, știrea aceasta le-a răpit ultima speranță. Pentru ei ziua de mâine are mii de întrebări: eu încotro o apuc? Eu cui îi spun durerea mea? La cine mă voi duce pentru tratament? Unde este cel mai apropiat spital cu un medic oncolog? Lor, cine le răspunde?
Și nu este singura știre, rămasă până la această dată, fără răspuns. Știți câte afecțiuni au nevoie de un tratament ce cu ani în urmă, se producea în România? Vaccinuri, seruri fără de care tratamentul carcinoamelor nu se poate face se pot procura astăzi doar din Germania, Franța, Anglia, SUA sau…Bulgaria. O afecțiune tratabilă, carcinomul vezicii urinare, este tratabil în fazele incipiente. Cu o condiție: tratamentul să se facă la timp și să fie administrate acele medicamente ce stimulează sistemul imunitar. Se numește terapie biologică. Până acum 5-6 ani, Institutul Cantacuzino producea aceste medicamente. Bolnavii din România puteau beneficia de acest tratament la prețuri acceptabile și la timp. Astăzi, pentru cei mai mulți, șansa de a le procura, este zero. Se găsesc greu și costă sute de euro. Tratamentul nu este suportat de Casa de Asigurări de Sănătate. Dar la vecinii noștri bulgari, se produce încă. Este mai accesibil dar tot dificil de procurat. Să-l găsești, să te duci după el în Bulgaria și mai ales să ai banii pentru el. Nu este suficient că ești doborât de boală? Trebuie să ai norocul unei familii sănătoase, cu forță materială și cu prieteni prin lume.
La noi de ce nu se mai produce? Sănătatea românilor s-a îmbunătățit atât de mult încât nu mai este necesar?
Și nu este singura știre ce m-a înfiorat: vaccinul hexavalent contra hepatitei B, poliomielitei și tusei convulsive la copii, nu se găsește. Pentru vaccinarea noilor născuți! Ei sunt viitorul acestei țări. Cine amenință viitorul României?
S-au înmulțit cazurile de tuberculoză. Boala sărăciei. Lipsa condițiilor decente de viață, a alimentației necesare, a tratamentului în unități specializate dotate corespunzător.
În 2012 a fost lansată campania ” Stă în puterea ta să salvezi vieți! Acționează astăzi pentru o Românie fără tuberculoză!”, menită să conșientizeze și să responsabilizeze FACTORII DECIZIONALI din România. După 1989 numărul bolnavilor de tuberculoză, a crescut semnificativ, dar se pare că acest lucru nu a îngrijorat autoritățile. Dintr-o țară care făcuse eforturi mari pentru diminuarea numărului de bolnavi, în 2012 eram pe primul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește numărul de îmbolnăviri. Cumplit, nu? Care este astăzi situația? Astăzi, în 2016 a scăzut oare numărul de îmbolnăviri? Știe cineva? Ne spune cineva?
În iunie anul trecut, Guvernul a decis prin Ordonanță de Urgență că Institutul Cantacuzino este o instituţie publică de interes strategic și se va numi Institutul Național de Cercetare. Anul Trecut! Dar ce importanță avea până atunci? Nu făcea cercetare de interes național? Cine a lăsat să moară o instituție care funcționa din 1921 cu scopul de a produce seruri și vaccinuri pentru combaterea bolilor contagioase, necesare țării și pentru a face cercetare?
Este cu siguranță o mare problemă a acestei țări faptul că, sănătatea cetățenilor săi, nu a constituit în permanență, un obiectiv național!
O nepăsare cruntă, timp de 26 de ani, a făcut ca spitalele rămase neînchise, să se golească de medici și asistenți, cadre a căror pregătire durează ani de zile, cu investiții majore în formarea lor în școli medicale și universități din România. Bani publici nu? Învățământul a fost și este gratuit în România! Așa era și încă este, potrivit Constituției.
Spitale închise, dispensare sătești risipite, cadre medicale disponibilizate, prost plătite, plecate prin lume după un câștig decent. Câte localități au rămas fără un medic generalist, sau un medic stomatolog sau un medic pediatru?
Astăzi suntem liberi să ne alegem țara unde să trăim.
Suntem liberi să ne alegem țara unde să muncim.
Dar noi ne-am născut aici. În România. Nu vrem toți să plecăm, vrem însă să trăim! Astăzi, noi românii suntem cetățeni europeni dar, sănătatea noastră cum este ea astăzi?
Accesul nostru la tratamente moderne și la spații medicale corespunzătoare în care să ne tratăm bolile, sunt tot europene?
Încerc să înțeleg ce se întâmplă. Încotro trebuie să apuce un om când este nevoit să găsească leac bolii sale? Cui să se roage? În ce spital să se interneze să fie sigur că acesta are medici specializați care să-i dea speranțe că va trăi?
Am mai scris despre durerea de a fi pacient dar, înțeleg și durerea de a fi medic într-o țară în care mai sunt atâtea de făcut.
Dar durerea noastră, a celor nevoiți să ne căutăm salvarea în lumea largă, cine o înțelege? Știți cât de adâncă este și de fără leac? Cât de gravă este?
Ignorarea ei ani la rând, a dus la criza de astăzi a sănătății publice românești, rătăcită pe drumul dintre conceptul de prioritate națională și cel de atac la siguranța națională.

haiku

steaua de Crăciun –
în urma doctorului
așteptând minuni

haiku

după alegeri –
acoperind gropile
prima ninsoare

jocul cuvintelor – arta tăcerii

Peste blogul meu s-a așternut de ceva timp tăcerea. Pufoasă, absorbind cuvintele abia gândite, a acoperit orice urmă lăsată de pana inspirației. Acum, încerc timid să-mi fac curaj să intru în agora cuvintelor, să scriu din nou dar, mă simt prinsă în angoasa ce apasă lumea întreagă. Oare mi-e teamă de cuvintele ce le voi scrie sau mi-e teamă de întrebările ce vor urma?
Tăcerea nu a fost niciodată o opțiune pentru mine. Ancoră prea grea pentru pofta mea de viață, a rămas mai mereu, să ruginească sub ploaia de stele. Uneori însă tocmai pofta mea nestăvilită de cuvinte mă îneacă, ca și cum, neștiind pe care să le aleg, nevrând să renuț la niciunul, le strivesc între dinți și astfel, rănite cuvintele mor. Cuvintele pier. Adică se pierd. Se risipesc în ceața groasă a ezitărilor.
Între tăcerea de ieri și cea de azi trag o linie. Calc apăsat și cu tocul de la pantof, las din loc în loc semne doar de mine știute. Atât de asemănătoare și totuși atât de diferite, tăcerile ascund mereu dureri. Răni nevindecate. Întrebări fără răspuns.
Într-o zi, prietena ta uită brusc de ce erați nedespărțite. Nu spune nimic, acuză din priviri și cu greu poți ghici ce of, are. Tăcerea va picura printre amintiri cu stropi grei. Se va prelinge apoi îngropând fără urme în moliciunea de angora, a uitării, fapte și gânduri.
Altă zi, altă tăcere. Vorbe fără șir lăsate să zburde libere lovesc la întâmplare, pe oricine întâlnesc. Fără alegere. Vina ta că te afli la ora și locul nepotrivit. Desigur, nepotrivită este doar prezența celui care, încă se mai crede grof pe moșie. Fără discernământ, fără niciun drept, începe a-și graseia afectat drepturile. Că habar nu are de ce se scoală dimineața și de ce se întoarce seara acasă, este altă poveste. Și atunci alegi să taci. În timp, am învățat că nu există cuvinte să poată schimba oamenii ce nu vor să se schimbe. Poți doar să te aperi de ei, tăcând. Închizându-le lor drumul spre lumea ta.
Tăceri, tăceri, tăceri. Din când în când, te învăluie îndoiala, te doboară tristețea și gânduri fără răspuns îți răpesc somnul. Desigur, ar ajuta poate o Grasă de Cotnari. Sau poate, nu. Uneori deși, ai auzit tristețea cum grohăia în jurul tău, nu faci nimic. Aștepți, poate speri să nu te atingă pe tine dar, asemeni mistrețului cu colți de argint, te va lovi crunt și singur fiind, vei fi doborât. Rănit, fără să mai ai nimic de pierdut, asculți cum trec clipele și le lași să se piardă…în tăcere.

Douăsprezece cuvinte, măiestrit împletite v-așteaptă să le deslușiți rând pe rând, la Eddie.

Colectiv – o tragedie ce a îndurerat o țară întreagă

ultimul cântec –
în cutia goală strâns
doar un ghem de corzi

Colectiv – o tragedie ce a îndurerat o țară întreagă. În numărul special a revistei RO KU online, ”Suferința care trezește”, comunitatea autorilor de haiku si-a exprimat trăirile într-o suită de haiku-uri.

Vă invit să le citiți http://en.calameo.com/read/00000224629f06b7334bb

haiku

ziua de Ignat –
în sfârșit Ghiță curat
iar noi ca porcii

haiku

din nou în probe
aqua parkul din curte –
ploaie de toamnă

haiku

masa tăcerii –
vrăbiile gureșe
împărțind un corn

Ieșirea din cercul de foc

O țară întreagă a fost îngenuncheată de durere. Două sute de destine s-au frânt din dragoste pentru cântec. Două sute de tineri ne-au unit prin suferința lor. Era oare necesar sacrificiul lor? Oameni în plină putere, aflați în apogeul creativității au plătit cu viața pentru derapajele unei societăți care nu-și mai găsește drumul de douăzeci și șase de ani.
Există desigur vinovați de producerea acestei tragedii. Toată lumea cere pedepsirea celor vinovați. S-a declanșat ancheta oficială și vreau să cred că se vor stabili corect împrejurările în care s-a produs tragedia și factorii care prin acțiunea lor greșită sau, inacțiunea lor au favorizat-o.
Dar unde se află de fapt adevărații vinovații de debandada ce a cuprins această țară?
Vă aduceți aminte de sintagmele atât de folosite imediat după schimbarea de regim? ”Vidul legislativ”, ”vidul de putere” și ”tranziția” ce nu se mai sfârșește.
Am aruncat la gunoi prevederi legislative. S-a spus că erau depășite. Bun, dar ce am pus în loc? Legi, ordonanțe de urgență, ale căror norme de aplicare apar după ce prevederile legislative se modifică de un număr nedefinit de ori. Astfel, litera și spiritul legii, ce ar trebui să fie la fel înțelese și aplicate de către toți, din oricare colț al țării, rămân la latitudinea puterii de înțelegere a fiecăruia, dacă nu cumva, la bunul plac al celor ce le aplică.
Astăzi, o glumă a ajuns reper în societate: ”Legea este ca o barieră: căţeii trec pe sub ea, dulăii o sar, iar boii, intră cu coarnele în ea.” Deci, important nu este să cunoști prevederile legale pentru a le respecta ci să afli cum trebuie să fentezi legea și astfel, să treci de la categoria bou la cea de dulău.
Dar ce facem cu legile care uneori par a fi făcute spre a fi mai ușor încălcate? Ce facem cu cei care, în cei douăzeci și șase de ani de ”libertate” , de ”democrație”, au dovedit că nu iubesc această țară și nu se află în slujba ei deși, din înălțimea funcțiilor ocupate, aveau tocmai această îndatorire?
Ce facem cu cei care s-au repezit să facă parte dintr-un partid doar cu gândul la propriul câștig când vor ajunge la putere și nu cu dorința de a schimba în bine destinul acestei țari? Dar cu cei care, deși le cunoșteau putreziciunea, i-au sprijinit în continuare, propulsându-i în poziții de decizie, dându-le astfel libertatea de a-și bate joc de o țară?
Astăzi, încă o dată, printr-un cumul de abateri de la ceea ce înseamnă respectarea unor prevederi legale, am lovit în ceea ce are mai prețios o națiune: tinerii. Viitorul unei țări sunt tinerii. Ne luptăm să-i aducem acasă de pe unde au plecat să învețe și să muncească, dar, aici ce viață le oferim?
Undeva într-o prevedere legală, se pare că există sintagma ”proprie răspundere”. Tare mult mi-aș dori să-mi explice cineva ce legătura are propria răspundere cu siguranța în construcții sau siguranța în exploatare a unei construcții? Aici nu încape voința proprie. Aici se aplică prevederile stabilite de norme și standarde elaborate de specialiștii din instituțiile abilitate prin lege.
Cine a elaborat o prevedere care lasă, la latitudinea ”propriei răspunderi”, siguranța vieții oamenilor? Înainte, nici măcar o cabină de portar nu se construia dacă nu avea toate autorizațiile corespunzătoare. Astăzi, se poate construi sau modifica un imobil, pe proprie răspundere? Între simplificarea unor etape în procesul de autorizare și eludarea unor pași absolut necesari pentru a nu se produce pierderi de vieți în viitor, este drum de la pământ la cer. Este drumul pe care au pășit două sute de tineri.
Prin lipsa noastră de discernământ în alegeri, am creeat un monstru, o societate în care accesul în pozițiile de decizie numai este demult o problemă de competență și profesionalism, ci una politică.
Prin abdicarea constantă de la principiile în care ne formasem profesional și acceptarea unor așa-zise reforme legislative necesare, am permis călcarea sistematică a normelor și reglementărilor existente în toate ramurile activităților economice.
Prin luarea în batjocură a normelor de protecție a muncii și a normelor de pază contra incendiilor, prin minimalizarea importanței lor și a slabei pregătiri a celor ce au ca sarcină instruirea angajaților și urmărirea respectării lor, în scopul prevenirii accidentelor și a pierderii de vieți omenești, am permis producerea de accidente de muncă soldate cu un număr impresionat de victime.
Prin lipsa seriozității profesionale la locul de muncă, am permis unor oameni fără pregătire corespunzătoare să dea și să impună soluții, punând în pericol viața celor din jur.
Aș vrea să cred că această tragedie va fi cea din urmă dar, incidentul de la Constanța arată că deja sunt prea multe locurile în care, oricând, distracția se poate transforma în coșmar.
Poate, se vor elabora legi corecte care să nu mai fie interpretabile.
Poate, cei ce au datoria să aplice prevederile legale o vor face, fără abatere.
Poate, oamenii vor înțelege că profitul nu se face din economiile la dotări și nici din nerespectarea normelor de protecție.
Poate, întreaga societate va înțelege și accepta, că regulile, legile, trebuiesc respectate.
Poate, cei ajunși la putere vor reuși în sfârșit să înțeleagă că rostul oricărei guvernări este binele fiecărui om din această țară. Nicio lege, nicio reglementare nu trebuie să aibă alt scop decât binele și fericirea oamenilor care le-au acordat votul. Fiecare om care suferă este un eșec al guvernării lor. Fiecare viață risipită, este o crimă împotriva propriului popor.
Aș vrea să pot găsi cuvinte care să aline suferința tuturor celor care, fără voia lor, au fost prinși în cercul de foc. Copii și părinți. Știu însă că nu le voi găsi. Nimic din ceea ce aș rosti nu poate schimba ceea ce s-a întâmplat. Atunci și acolo, timpul lor s-a oprit în loc.
Astăzi, întrega societate românească trebuie să-și asume vina pentru cele întâmplate și să  încerce să facă o schimbare reală. Poate doar așa, suferința acelor tineri să capete sens.

lumina

Previous Older Entries

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 254 de alți urmăritori