Memoria străzii

Străzi și oameni. Locuri și întâmplări. Un uriaș furnicar uman niciodată adormit, niciodată tăcut. Acesta este orașul. Zi de zi, an după an, fiecare dintre noi scriem istoria orașelor noastre, cu pași din ce în ce mai grăbiți. Aproape alergând. Cu privirea în pământ, cu căștile pe urechi, striviți de curgerea timpului, din ce în ce mai mici printre blocurile de beton din ce în ce mai înalte. Încet, încet, perspectiva se îngustează, orizontul dispare și totul devine amintire.
V-ați gândit vreodată cât timp petreceți pe stradă? Câți ani vă ia să străbateți drumul dintre casă și serviciu? Sau câți ani v-ați petrecut așteptând autobuzul? Strada, e locul unde mereu se întâmplă ceva, trebuie doar să-i dai atenție și vei descoperi lucruri interesante.
De câțiva ani, în drumul meu spre serviciu se înalță un zid. O pânză imensă, peste care din când în când, trecea doar penelul ploii. Ce risipă!
De câteva zile, drumul meu spre serviciu a devenit un inedit atelier în care, urmăresc fascinată cum prinde viață o idee. Și cum nu știu care este gândul celor ce pictează, m-am gândit la un joc. Urmăresc fiecare detaliu nou din compoziție și privind apoi ansamblul încerc să-i dau un nume care să-l definească. La sfârșit voi vedea cât de aproape am fost de ideea celor ce pictează.
Astăzi m-am gândit să-i spun Memoria străzii.

Schimbarea la față

Din când în când simțim nevoia să schimbăm ceva în viața noastră. Serviciul, locuința, prietenii, orașul și chiar țara. Veți spune desigur că schimbările pot fi mult mai multe dar cum nu mi-am propus să fac o listă foarte exactă, voi lasă în seama fiecăruia dintre voi să vă treceți în revistă propriile dorințe de schimbare. Eu aș vrea să schimb orașul. Mi-ar plăcea să fie mai curat, mai ordonat, cu fațade îngrijite și grădini frumoase care să nu se mai ascundă după garduri de cetate. Și ar mai fi de spus câte ceva și despre spațiile verzi de lângă blocuri. Ici-colo, sunt zone din oraș în care privind spațiile vezi, îți vine să crezi că te afli în altă țară dar, în cele mai multe cazuri, spațiile verzi ascunse în spatele unor garduri, sub încurcătura de crengi a pomilor crescuți ca în pădurile virgine, nu sunt decât pârloage pământii, fără fir de iarbă. Nicio bancă pe care să te așezi la umbră, niciun loc în care s-ar putea juca un copil. Cine vrea plimbare în aer liber să treacă pe trotuar, printre mașinile parcate sau să o ia la picior spre cel mai apropiat parc. Spațiul verde de lângă bloc este prizonier. Nu se predă și nu se lasă cucerit! Cui folosește? Mie, nu! Vouă? Știe cineva de ce este orașul plin de garduri?
Dar să lăsăm spațiul verde și să trecem la pomi. Cei mai mulți sunt cel puțin de o vârstă cu mine. Adică destul de …maturi. Unii se țin bine.. de alți pomi, de fațadele blocurilor și de firele ce împânzesc orașul. Cum au fost lăsați să crească fără să-și dea nimeni cu părerea, că de specialiști om fi avut noi la Spații verzi dar, cum tot ce am știut să facem zeci de ani, a fost să decretăm că sunt prea mulți, cu prea mulți bani plătiți de la buget, s-au dus care încotro, dar vezi, pomii, bine înrădăcinați, au rămas. Și au crescut haotic și rămuroși și unii găunoși și când ne este lumea mai dragă, mor. Se usucă și cad. Cad peste mașini, peste case și peste oameni. Și atunci ne apucă un zor de nu știm pe cine să scoatem vinovat de moartea subită a codrilor din mijlocul orașului. Vă invit să priviți cu ochi critici pomii din acest oraș. Orice om gospodar care are pomi în curte, face sistematic lucrări de întreținere: aranjează coroana, îndepărtează crengile uscate, stropește pomii contra dăunătorilor și când consideră necesar, dacă dau semne de boală sau se observă că se usucă, îi taie înainte să-i doboare furtuna și plantează alții în locul lor.
La noi însă, tot ce s-a putut face a fost să-i numere, să-i declare de neatins și din când în când, să-i scurteze de coroane precum odată, Ștefan cel Mare scurta de cap solii turci când îi cereau să plătească bir Înaltei Porți. Treci pe bulevard și privind bieții pomi ciuntiți ți se face frică. Zău așa, nu visează urât ”frizerii” de la Spații verzi? Pomii din grădina lor tot așa i-or toaleta? Atunci de ce îi sluțesc pe cei din oraș? În ciuntesc, îi schilodesc! Ar trebui reclamați pentru rele tratamente aplicate pomilor! Dacă s-ar fi ocupat cu adevărat de acești pomi nu ar fi atâția arbori strâmbi, cu coroanele vraiște, cu crengi uscate ce cad la fiecare ploaie și rămân atârnate, prinse de firele ce împânzesc orașul sau, precum în poeziile lui Eminescu, bat în geamurile caselor călăuzind vara omizile și păianjenii dornici de un adăpost răcoros.
Luați la pas străzile iubitului nostru oraș și veți observa că pomii pe marginile străzilor sunt în marea lor majoritate un pericol pentru oameni. Prea masivi, prea deși uneori, neîngrijiți, cu ramuri groase crescute orizontal peste toată lățimea trotuarului și peste carosabil, cu lăstari în jurul trunchiului crescuți în voie ocupând trotuarul, numai benefici nu sunt pentru locuitorii orașului.
Aspectul îngrijit al orașului este dat de amănunte ce par fără legătură unul cu altul dar, alăturându-le dai alt chip unei așezări. Străzi asfaltate (nu pline de gropi), mărginite de spații verzi îngrijite (nu pârloage pline de ciulini) și cu pomi cărora li se dă atenție de la sădire până la sfârșit (nu lăsați să se transforme în arbori seculari de zici că pe fiecare stradă este o rezervație naturală), proprietăți ai căror proprietari nu-și lasă gardurile să cadă și nici nu ridică ziduri de cetate (ceva prevederi prin certificatul de urbanism ce ar trebui respectate), coșuri de gunoi care sunt golite sistematic, înseamnă o administrație responsabilă. Și o comunitate ce înțelege că trebuie să participe la administrarea orașului respectând ceea ce se face.
Cred că fiecare dintre noi are ocazia străbătând orașul spre serviciu, spre casă, la diverse treburi să observe diferențele enorme uneori, dintre cartierele Bucureștiului. De la aspectul străzilor, amenajările locurilor de parcare, a parcurilor, a locurilor de joacă pentru copii dintre blocuri sau a spațiilor special amenajate pentru animale. Nu pot să nu mă întreb cum reușesc unii primari de sector să rezolve din problemele urbei lor și alții, ani la rândul, unul după altul, nu reușesc nici măcar să pietruiască toate străzile din sector!
Ori fi găsit ei răspunsuri și nu vor să le împărtășească și celorlați primari? Eu propun să se revină la rotația cadrelor sau măcar să fie organizat un schimb de experiență că poate așa reușim să construim un oraș și nu enclave disfuncționale. Șase primari a șase orășele dau zilnic bătălie după bătălie cu sistemul, părând că nu vor în veci să recunoască că sunt doar părți dintr-un singur organism, fiecare depinzând de celălalt, fiecare fiind dator să țină cont de realizările și nerealizările celorlalți, niciunul dintre cei șase neputând să considere că sectorul pe care îl conduce, este autonom. Și toți șase trebuind să dea socoteală celui de-al șaptelea. Mare balamuc!
P.S. Recentele incidente din oraș petrecute în urma unei singure zi cu vânt puternic arată cât de multe sunt problemele generate de proasta abordare a problemei spațiilor verzi și implicit a îngrijirii pomilor. Una este să lași codrul în pace și alta este să ai grijă zi de zi de siguranța oamenilor din oraș. Vorba aceea: când vreau să mă plimb pe sub poala pădurii mă duc la munte, dar în oraș nu mai vreau să-mi fie teamă la orice ploaie, orice pală de vânt, că-mi pică în cap o creangă în timp ce aștept autobuzul sau merg spre casă.

Prinși în cercul de foc

Acum un an în Clubul Colectiv, 64 de tineri și-au pierdut viața și alți 147 au suferit arsuri grave care le-au afectat pentru totdeauna viața. Un lung șir de abateri de la prevederile legale au dus la producerea unei tragedii. Viața unor oameni a căror singură vină a fost că au crezut în seriozitatea celor care i-au invitat să le treacă pragul, a fost astfel curmată.
Chiar așa, v-ați gândit vreodată, atunci când sunteți gazde, în propriile case, dacă ați făcut totul pentru a asigura viața invitaților voștrii? Veți spune că nu are ce să li se întâmple într-o casă particulară sau un aparatament. Oare?
Un aragaz defect, un grătar prost amplasat prea aproape de stiva de lemne sau de niște poliester rămas de la reparațiile casei, țigările aprinse uitate pe oriunde căci suntem acasă și fumăm unde vrem, pot fi oricând sursele unui incendiu. Ce veți face? Are cineva în propria casă un stingător? A exersat cineva pentru propria siguranță, utilizarea acestuia?
Mă tem că la toate întrebările mele răspunsul este NU! Nu este nevoie să mergem într-un club sau la teatru, oricând se poate întâmpla o tragedie și atunci fiecare dintre noi vom fi răspunzători pentru soarta celor care se aflau în casa noastră.
Realitatea zilelor noastre arată că deși se vorbește mult pe această temă, prea puține sunt lucrurile concrete care s-au făcut. Pot spune că înainte de 1989 se făceau mai multe exerciții de alertare contra incendiilor la locul de muncă și erau mult mai mulți oameni instruiți să intervină în astfel de situații.
Din când în când, o tragedie ne arată cât suntem de vulnerabili. Pentru scurt timp, spaima ne unește. Din păcate, nu este suficient pentru a schimba comportamente și a ne face să luăm decizii corecte, de la modul în care privim propria responsabilitate față de societate, față de fiecare om cu care interacționăm, cunoscut sau nu și până la disciplina în ceea ce privește seriozitatea cu care sunt stabilite prevederile ce trebuiesc urmate în procesul de autorizare a unor activități și urmărirea respectării acestora.
Durerea nu se va șterge, este înscrisă cu litere de foc în destinul unor oameni pentru care ziua de 30 octombrie 2015 părea să fie o zi ca oricare alta. Poate doar ceva mai plină de muzică. ”Ziua în care vom muri” Goodbye to Gravity.

selfie la concert –
prins în eternitate
ultimul zâmbet

haiku

în drum spre școală
repetând împărțirea –
primele prune

haiku

în zori de zi
printre flori de cicoare –
șuierul coasei

haiku

primul tatuaj –
câteva dude coapte
colorând palmele

când prostia și ura se întâlnesc

    Femei urâte, femei frumoase! Bărbați frumoși, bărbați, urâți! Cine decide acest lucru? Se spune că „frumsețea stă ascunsă în ochii privitorului”. Deci, ar trebui să judeci un om cu sufletul curat și astfel să-i poți vedea frumusețea.
Cineva a decis cândva că 90-60-90 sunt dimensiunile perfecțiunii dar nu a explicat că acestea nu asigură și frumusețea spiritului și nici deșteptăciune. Nici a nu decis că cele din categoria „premium” vor rămâne toată viața zâne trase prin inel. Totul se poate schimba definitiv fără să poți face nimic. Ce vor face toate aceste frumuseți care își exprimă atât de dur opiniile? Se vor sinucide? Nu! Vor afirma că formele lor sunt acum ”apetisante”, ”sexi” sau vor inventa motive care mai de care mai dramatice pentru a explica cum de li s-au dus pe apa sâmbetei, siluetele de vis!
Băieților li se spune că trebuie să fi doar un pic mai frumoși decât dracu, deci pentru ei frumusețea nu este obligatorie, dar din păcate nu li se repetă destul de des că, dacă urâțenia li se iartă, acest lucru nu este valabil și în cazul prostiei. Și prostia, atât la bărbați și la femei, este mult mai periculoasă, căci fiind o trăsătură lipsită de durere, nu îți atrage atenția. O duci cu tine, o hrănești zi de zi cu infatuarea celui ce se crede coborât cu hârzobul din cer și astfel, în curând ești copleșit de greutate sa. Este o cocoașă ce crește continuu, nu la vedere din păcate, căci astfel cei din jur ar înțelege repede cu cine au de a face, ci în interiorul ființei tale. Va deveni oglida deformată în care se vor oglindi viețile tuturor oamenilor din viața ta și care, din nefericire, vor trebui să se confrunte cu urâțenia din sufletul și mintea ta, de om de nimic.
Grași și slabi, scunzi sau înalți, oamenii vor fi mereu frumoși tocmai pentru că sunt și rămân DIFERIȚI! Mult mai important decât aspectul fizic strict, este pentru oameni, aspectul propriei conștiințe. O conștiință care să-ți dicteze mereu acele cuvinte, care să nu rănească alți oameni, care să te determine să faci mereu acele gesturi ce pot aduce fericire și nu durere, altor oameni.
De-alungul istoriei au existat mereu indivizi care au călcat în picioare demnitatea unor oameni, au omorât alți oameni doar pentru motivul că sunt altfel decât au decis ei că este ”corect” și ei aveau nevoie de ”spațiu vital” în care să se desfășoare. Știți cum au sfârșit? Îngropați de istorie în propria mizerie. Tot așa, fără scăpare, sfârșesc toți cei care, lipsiți de propria valoare, încearcă să iasă din anonimat, ”agățându-se” de viața altor oameni, ca niște căpușe.
Știu durează un timp până când, oamenii din jur realizează că aceste acțiuni ce par astăzi că afectează pe alții, de fapt, în scurt timp, le vor afecta lor viața și, din martori tăcuți și lași, se vor transforma rapid în victime!
”Insulta este declarația înfrângerii” a spus Nicolae Iorga, un om a cărui valoare nu a putut fi contestată nici de cei mai înverșunați dușmani. Și totuși, pentru că alți oameni deși ar fi putut să se opună, au tăcut, copleșiți de propria lașitate, neschițând nici un gest prin care să oprească violența pornită împotriva sa, a plătit cu viața.
Astăzi o lume întreagă este sfâșiată de violență verbală și fizică în numele unor adevăruri propovăduite de unii și de alți, care își arogă dreptul de a deține adevărul suprem. Cred că totuși a venit timpul să nu mai tăcem. Victima de mâine poți fi TU!
TU, cel care taci, ascuzându-te în spatele tăcerii pornite din frică și din neștiință.
TU, cel care astăzi asiști pasiv la jignirea unui coleg.
TU, cel care te lași atras în jocul murdar al denigrării unui om, pe care nu îl cunoști și cu care nu ai interacționat niciodată, dar ți se pare că ai ceva de spus așa, la modul general, că de libertate de exprimare este garantată de Consituție!
Tu, cel care, trecut prin școală și prin viață, ai înțeles deja că nimic nu rămâne neplătit în această viață dar, speri prostește, că nu va trebui să dai scoteală pentru lașitatea ta.
Astăzi un ”jurnalist” necunoscut atacă orbește și prostește, un om pe care nu îl cunoaște. Alte persoane, bărbați și femei, alte ”ilustre” nulități sub scutul anonimatului, se raliază la demersul său, jignind un om doar pentru că, consideră că oricine are dreptul la o opinie și în țara asta nu există delictul de opinie. Oare?
Astăzi, motivul este unul banal, tu ești grasă! Mâine, motivul va fi, tu ești creștin sau musulman! Tu ești negru sau alb. Și LUI, EI, atotștiutorilor, ființelor perfecte, nu le place! Nu te mai vor în preajma lor, în orașul lor, în țara lor! Ce vei face atunci, tu ființa perfectă, care până mai ieri te credeai mai presus de orice amenințare ? Ai vreun răspuns sau speri să nu trăiești acele clipe când tu vei fi trecut din rândul ”învingătorilor” în rândul, victimelor?

…..și restul a fost doar tăcere!

Mulți, Doamne! Prea mulți!

Și a mai trecut o confruntare și îl iubesc tot mai mult pe Caragiale!

Dă-mi Doamne răbdare! Infinită, de izvor și dă-mi putere să-mi înfrâng dorința de a  sfărâma televizorul ascultându-i pe candidații ce se visează Primar General! Am dat bani pe el și îmi trebuie să aflu cine va ieși victorios până la urmă.

Multă răbdare trebuie să ai, dacă vrei să prinzi sfârșitul confruntării de idei a candidaților, să nu fugi îngrozit de cele ce-ți aud urechile!

Ascult, ascult și mă întreb dacă acești candidați chiar au înțeles la ce vor să se înhame. Care le vor fi îndatoririle și dacă știu cu cine vor trebuie să le ducă al bun sfârșit?

Bat cu grație câmpii prezentând fiecare ce vor face și vor drege, dacă vor pune mâna pe putere.

Unul spune că va rezolva problema centurii Bucureștiului, dar cam uitase că aceasta se află la CNADNR. Ce poate face Primarul Bucureștiului în afară de a solicita corelarea lucrărilor la centura cu executarea de pasaje denivelate la ieșirile din București peste calea ferată și să se ocupe de lărgirea străzilor de ieșire din oraș? Astea sunt problemele pe care ar trebuie să se concentreze Primarul General, dar nu părea să știe.

Cum să facem Bucureștiul, o Capitală culturală tot timpul anului, era o altă întrebare pentru un alt candidat. Răspunsul, magnific! Vom face ce vom face cu clădirile vechi, minunate, dar dărăpănate.

O capitală culturală tot anul? Adică așa, să o ținem într-un festival cu muzică și dans, pe străzi și în piețe de parcă ultimul lucru rămas de făcut în acest oraș era distracția cetățeanului și a turistului venit să ne descopere. Chiar așa de rău stăm la acest capitol, de a simțit nevoia dragul de candidat, să afle ce va face contracandidatul?

Aștept să văd ce le mai trece prin cap candidaților căci nesfârșită pare să fie imaginația acestora, ce urmăresc mai degrabă să se denigreze cât mai mult unii pe alții sau să-și scoată în evidență meritele personale (despre modestie unii nu par să știe prea mult), decât să le afle alegătorul gândurile mărețe pentru oraș.

Aparatura psihotronică ce ne afectează sănătatea! Doamne, mare ți-e puterea! Ce întrebare mai este și asta? Cum vor fi păstrate tinerele speranțe – adică tineretul mă lumină candidatul – în aparatul Primăriei? Respondentul, îmi povesti despre fiica sa de 16 de ani și bilețele sale minunate! Respondentule, vezi că era vorba despre angajații din sistem. Sper eu. Vine fiica ta să se angajeze în administrația publică? Nimeni nu-i întreabă pe acești candidați unde le sunt copii? La ce școli învață? În țară sau în străinătate? Unde s-au angajat copii lor după finalizarea studiilor? S-au întors în țară și s-au angajat în sistemul bugetar? Se luptă cu sistemul? Pentru ei ce gânduri au acești candidați?

În sfârșit un candidat a remarcat că emisiunea se dorea a fi un instrument de informare a alegătorului despre programele candidaților. Hai că nu stau chiar degeaba la dezbatere, mi-am spus eu dar, deși hotărârea sa a fost bună, aceea de a lasă pe fiecare din cei doi candidați extrași din urnă să-și expună o propunere pe care o consideră bună pentru bucureșteni, răspunsul unuia a fost monumental: cardul bucureșteanului. Acumulare de puncte de credit dacă îmi fac cumpărăturile la magazinele din proximitate. Punctele acumulate ar folosi la impozite, servicii medicale, transport. Nu am înțeles eu mecanismul dar, mai mare aiureală nu am auzit! Adică mă obligi să fac vânzare unor magazine?

Confruntarea s-a terminat, eu mai turmentată ca niciodată, ascult declarațiile finale și fără voie, iau notițe pentru mai târziu și gândul mă poartă la perlele culese de prin teze:

Nu are importanță cine va fi primar. Atunci de ce candidezi, omule?

Prioritatea primarului este să orienteze bucureșteanul spre câștigarea victoriei. Dar să știți, victoria nu poate fi a noastră (este bine că ești realist), ci a concetățenilor noștri. Păi, ei candidează sau tu?

Alegeți noii veniți în politică care și-au lăsat afacerile mănoase pentru voi! Eu însă vreau să aleg pe cel care nu regretă ce a lăsat în urmă, ca să-mi scoată apoi tot timpul ochii cu sacrificiul său, ci pe cel care chiar simte că va putea schimba orașul.

Dragi bucureșteni, desigur, unii ați adormit fiind ora târzie, dar rugămintea mea este să transmiteți și celorlalți mesajul meu! Păi cum dragă, dacă dorm? Cui și de ce mai vorbești, dacă presupui deja că eu dorm în loc să te ascult?

Am lucrat în televiziune unde sunt multe vorbe și nu fapte! În politică sunt fapte și vreau să nu mai dârdâiți! Vreau să dărui timp, lege și ordine! Primarul nu ne face nouă cetățenilor, daruri. Primarul răspunde de buna funcționare a administrației publice. Eu alegătorul plătesc taxe. Adică și cu banii luați și cu ochii scoși că primim daruri?

Importante sunt spațiile verzi dar și civilizația. Urbanitate și respect. Eu candidatul, aștept să mă civilizați deși, nu prea m-ai convins că știi cum.

Trecem un pic și prin trecut, Codex și proteste. Nu-i mai lăsați! Votați ce vreți! Parcă dacă nu-mi spuneai tu, votam ce doreai tu!

Și o luăm iar cu plus-valoarea. Reducem factura la curent și căldură. Pedepsiții! Pe ei, pe mincinoșii de până acum, desigur. Fiți a arma letală, apărați-vă copii. Comisarul cu mâinile curate, voi fi! Lege și Ordine! Doamne, dor îmi este de Comisarul Moldovan, dar eu credeam că voi alege un Primar nou, nu un nou Comisar!

În sfârșit și cineva care știe ce vreau eu de la viitorul primar. București, Capitală europeană! Cu tot respectul, ne-a scos cineva din Europa vreodată? Știu, ai vrut să spui că vom trăi într-un oraș în care vom simți că viața are calitate. Nu traiul, alt nivel. Dar, întreb eu, toate capitalele europene au rezolvat problemele legate de transport, curățenie, încălzire, sărăcie, educație și sănătate? Nu! Desigur serviciile sunt mai bune, dar probleme au și ei. Știți domnilor candidați ce ne desparte totuși de ei? Mentalitatea privind responsabilitatea fiecărui cetățean față de comunitate și responsabilitatea statului față de cetățean,  dar mai sunt și altele. Vă voi spune însă, cam ce cred eu:

– Au străzile asfaltate sau măcar pietruite. TOATE! Asta să vă fie prima grijă! Așteptam să-mi spuneți când se va întâmpla asta dar, nu a fost să fie nici de data asta.

– Spațiile verzi sunt amenajate și la dispoziția cetățeanului. Vreau picnic, îmi iau coșul și mănânc la iarbă verde. Nu sar garduri, gărdulețe, mai ceva ca la maraton, nu mă aleargă niciun câine și nici nu mă umplu de căpușe!

– Clădirile au fațade îngrijite. Or avea ceva reduceri, subvenții sau poate reguli mai clare pentru proprietari? Dacă tot este casa de patrimoniu și mă obligi să o păstrez, poate capăt și vreun ajutor de la stat, cât de mic?

– Abaterile de la reguli sunt imediat sancționate. Ce parcare fără ceas, unde care cum poate! Vine și controlează și lasă amenda. Nu discută! Dar au și reguli stabilite: intervale orare clare de parcare, 1-2 ore, maxim! Nu lași mașina și o iei după două săptămâni. Parcare gratuită între orele 20-08, după care parcarea se plătește. Dimineața nu mai vezi o mașină în parcarea de la stradă. E drept că au și parcări subterane.

– Stăpâni de căței care nu strâng murdăria de pe stradă și să nu fie imediat sancționați? Să o credeți voi! Câte amenzi au dat polițiștii locali în astfel de situații?

– Nu avem săli de spectacole care să găzduiască spectacole de anvergură? Se poate, dar mai întâi aș vrea să avem săli de clasă care să ofere condiții bune de învățat tuturor copiilor de vârstă școlară din toate cartierele. Mai ales în cele din cartierele sărace. Acolo este nevoie de educație, de asistență medicală prin unități de stat, de curățenie.

– serviciul de salubritate serios și stabil. Colectarea selectivă a deșeurilor și de la instituții și de la particulari și acest lucru să se reflecte în nivelul de plată a serviciilor. Cine nu colectează selectiv să plătescă mai mult, iar cei care se străduiesc să facă acest lucru corect, să aibă reduceri.

– lucrări cu termen clar de terminare, nu lăsate în seama generațiilor viitoare de primari, doar-doar nu vor fi uitați cei ieșiți la pensie!

Mai sunt multe alte probleme de rezolvat, nu le înșir pe toate, poate nici nu le cunosc pe toate în profunzime, sunt un simplu cetățean, dar cert este un lucru: unii candidați știu ce vor, alții nu cred că au înțeles care este menirea unui primar. Unii vor să plătească polițe, alții vor să se afirme. Oricum, dacă i-ați urmărit, sunt sigură că deja că au rămas mult mai puțini, la linia de start.

Totuși o întrebare nu-mi dă pace, e drept nu pentru mult timp căci ce înseamnă o săptămână în curgerea timpului, vorba iubitului nostru Caragiale, eu alegătorul anului 2016, cu cine să votez?

Voi v-ați lămurit?

 

Pe rând, domnilor!

           De mult nu am mai butonat cu atâta frenezie telecomanda în căutarea unor emisiuni, ca în aceste zile de campanie. Cum se face ora 21, încerc să dau de urma candidaților, dornică să nu ratez o nouă confruntare sau măcar niște contraziceri. Dacă sunt perseverentă, am șanse mari să aflu ce mi se pregătește de către ei, candidații.

            Deci, astă seară am aflat ceea ce știam: ambuteiaje matinale și pe înserat condimentează ieșirile din Capitală din și spre noile așezări-dormitoare, numite și cartiere rezidențiale. Sau, din și spre centrele de afaceri, moderne, strălucitoare dar, prinse de câte o stradă, ca puricii pe lujerul firav al florilor. Ea, strada, șoseaua, bulevardul, oricât ar fi de modernizată, reabilitată, trebuie să se declare învinsă de hoarda dezlănțuită a miilor de autoturisme pornite să o strivească sub roți. De, ea șoseaua insuficientă se dovedește, iar ei, năvălitorii cu roți, sunt mulți și grăbiți, că de, time is money și ei trebuie să câștige, nu să piardă. Asta cred ei, că barierele fac ce vor ele. Vorba poetului ”oameni răi din lumea rea, ne tot închid cărarea.” Așa că pleci cu graba și la barieră te întâlnești cu zăbava. La toate barierele orașului: pe Petricani, pe Prelungirea Ghencea unde cozile se întind pe kilometri și minutele trec și motorina se consumă și gazele ne otrăvesc.

            Asta știam, dar ce facem să nu mai fie? Am aflat că centura Bucureștiului nu a reprezentat o prioritate pentru forurile înalte, alte centuri prin țară s-au dovedit mai importante. Or fi fost cu ținte sau or fi strâns mijlocele-orășele, mai cochete.

        Recunosc sunt invidioasă! Pe Cluj, pe Arad, pe Pitești și până și pe draga mea Craiovă! Parafrazând pe Caragiale: Clujul, Aradul, Piteștiul, Craiova au fiecare centura lor, Bucureștiul meu, de ce nu are centura lui? Ce îi lipsește?

            Capitală este? Este!

            Îl traversează drumurile europene? În cruciș și în curmeziș!

            Trafic are? Are! Se cam împiedică el, traficul, în prioritățile de la intrările în oraș dar, se descurcă până-ntr-un sfârșit.

            Deci, vreau să fi trecută la PRIORITĂȚI! Se aude, candidatule?

            Nu am înțeles prea bine cum este cu desființarea sectoarelor și decuparea pe cartiere. Aici mai am de săpat până voi ajunge la înțelegerea deplină a propunerii. Ideea pare corectă, adică noi cei din Cartierul X nu avem aceleași dureri cu cei din Cartierul Y. Dar, oare așa să fie?

            Adică, cei din X au nevoie de asfaltarea de străzi, de o școală nouă și de câteva parcări.

         Cei din Y, au nevoie de modernizarea unei piețe, de un parc nou și de câteva blocuri reabilitate.

            Dezvoltăm enclave cu specific propriu? Un fel de autonomie a cartierelor? Oricum fiecare cartier are un specific al său, păstrat în ciuda tuturor schimbărilor impuse forțat orașului, de sistematizările de după război. Mai lucrez la acest concept nou pentru mine.

            Totuși am câteva întrebări:

            – Știți câte cartiere are Bucureștiul? Eu întrebând pe dl Știe-Tot, am aflat că ar fi cam 50.  Deci, din șase sectoare, șase orășele cam de mărimea Devei, vor rezulta 50 de unități administrative – cartiere ?

            – numirea administratorilor cartierelor, subordonați direct Primarului General, cum se va face? Prin alegeri și deci noi cheltuieli din bugetul local sau prin numire directă și deci, posibile parti-pris-uri?

            Deocamdată, mă opresc. Am la ce să mă gândesc până mâine și deci, cu simțul datoriei împlinite mă pot odihni. Așa cum ți-am promis, eu alegătorul, te-am urmărit și în această seară, ți-am ascultat discursul și am încercat să te înțeleg. Pe tine, candidatul anului 2016 la alegerile locale.

                 O ultimă întrebare : tu, candidatul anului 2016, ești sigur că ce gândești acum, pentru București, va transforma în bine orașul în viitor?

Închei cu speranța unui răspuns și cu aceeași considerație,

Eu, alegătorul anului 2016.

Cronica unei confruntări anunțate

         Ai și uitat ce ți-am promis dragul meu candidat? Ce ți-am spus că te voi urmări cu ochi de soacră, vânându-ți toate greșelile și căutându-ți nod în papură? Nu ne-a fost vorba că până la alegeri îți voi purica toate afirmațiile și îți voi studia la punct și virgulă, programul de guvernare?

            Pentru început trebuie să-ți spun că sunt dezamăgită. Confruntările dintre voi mi-au plăcut la început, dar încet-încet, au devenit un fel de bătaie școlărească din pauza mare, când cu pumni și lovituri la țurloaie se reglau conturile.

            – Tu nu știi câte foi sunt în plăcinta RADET-ului! Poc!

            – Ba tu nu știi câți surugii din vecini, umblă liberi pe ulița urbei! Plici!

             Drept să-ți spun dragă candidatule, pe mine alegătorul nu mă interesează numărul exact de centrale termice sau de taxiuri din oraș. Este treaba ta să le numeri. Pe mine mă interesează însă să aflu dacă tu chiar ai capacitatea să identifici problemele și dacă ești capabil să găsești soluții și să stabilești prioritățile. Și aș mai vrea să mă convingi de ceva: că te vei concentra pe rezolvarea problemelor și că nu vei duce un veșnic război de gherilă cu contracandidații de astăzi.

          Până acum s-au spus prea puține despre rolul Primăriei Generale în armonizarea programelor de guvernare ale Primăriilor de sectoare. Sectoarele, state autonome în marele stat al Capitalei. Unele, au mers victorios înainte, altele parcă trag mereu lozul necâștigător. Știu, vei spune că asta a fost voința mea, a alegătorului și trebuie să trăiesc cu decizia pe care am luat-o. Dar tu candidatule, să nu uiți că un sector este o parte a Capitalei. Așa cum un organism nu poate funcționa normal când unul sau mai multe organe se îmbolnăvesc, tot așa nici Capitala nu cred că poate să se dezvolte și să progreseze dacă, unul sau mai multe sectoare nu sunt administrate corect.

          Are Primăria Capitalei un cuvânt de spus când Primăria de sector, nu se achită de atribuții? Dacă da, până acum de ce nu a intervenit? Dacă nu, care ar fi propunerile pentru viitor astfel încât să se evite decalajele de dezvoltare?

           Ce poate face cetățeanul dintr-un sector când, pe marile bulevarde se tot fac reparații an de an, ba după ploi, ba după ninsoare, iar strada lui, rămâne tot o fâșie mocirloasă din care își extrage cu greu picioarele după ploaie?

            Dacă tot vă plac cifrele, eu alegătorul anului 2016 vreau să-mi spuneți dacă știți câte străzi de pământ are astăzi Bucureștiul? 725! Cum vi se pare această cifră? Pe mine mă îngrozește. În câți ani v-ați propus să le asfaltați? Ați calculat de ce buget ar fi nevoie ca să se termine într-un timp cât mai scurt asfaltarea tuturor străzilor? Un București cu toate străzile asfaltate sau măcar pietruite. Un vis! Poți să-mi promiți tu, candidatul anului 2016, că îmi vei împlini acest vis?

          Până la următoare confruntare tu, candidatul anului 2016, caută să afli răspunsurile corecte, pentru că, eu alegătorul anului 2016, le aștept. Mai puțin răbdător ca altădată, mai puțin încrezător că totul este posibil și mult mai sigur, că pentru tine, candidatule, care nu te vei ține de promisiuni, asta va fi cea din urmă cameră!

           Cu deplină considerație, același alegător al anului 2016.

Previous Older Entries