Kat-itudine – Dincolo de tăcere

Uneori nu este bine să știi prea multe. Poate părea mișto să ai răspuns la orice intrebare dar, ce te faci cand vrând să te ții de vrăjeală cu niscai prieteni, vezi că incep a se oftica. Par dintr-o dată puși pe crăpelniță de parcă, postiseră luna toată! La pârnaie să fi fost și tot nu erau așa fomiști. Niște găinari!
Dar Babacul mi-a spus mereu să fiu cumite. Nu este frumos să te dai baștan dacă a nu te țin curelele! Dar parcă te citește cineva dupa meclă! Poate doar vreun gabor rătăcit și atunci, doar dacă îți zboară gândul la vreo încercare de a şuti visele altui rătăcit. Drept care, iute-iute, strângi pumnul și oprești fuga lor strivind cuvintele de buzele prea dornice de hlizeală. Așa le trebuie! Tăcerea este legea lor. Dincolo de tăcere rămâne doar teama.

Texte cu douăsprezece cuvinte.

haiku

la hora din sat
cu cercei dulci la urechi –
așteptând vara

haiku

variațiuni –
acordând pianul vechi
în sunetul ploii

Cum să dai lecții

”Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă –
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.”
Scrisoarea a III-a Mihai Eminescu

Astăzi am vizitat stațiunea Căciulata situată în superba Vale a Oltului. Minunată idee! Drumul europeam E81 este bun, timpul strălucitor și o așezare plină de viață. Ori am nimerit această mini vacanță în care oameni de toate vârstele luaseră cu asalt stațiunea, ori s-au mișcat lucrurile în direcția cea bună și stațiune a prins iar viață. Cert este că mi-a plăcut grozav! Dar nu de aceea m-am așezat la scris deși am lăsat ceva timp să treacă de la ultima postare. Am privit casele, oamenii răsăriți pe drum, cerul și câmpurile și mi-am spus – oare pentru a câta oară – că tare frumoase sunt locurile noastre și oamenii, ce frumos știu ei să dea viață pământului! Case bătrânești, pitite sub trandarifi înfloriți, cerdacuri de lemn, lustruite de mâini de mult trecute în neființă, trepte de piatră, urcând spre uși în spatele cărora, generații după generații, au dus viața mai departe.
Cu bune și rele, cu ușor și cu greu, cu lacrimi și zâmbete, viața a mers mai departe. Poate mai încet decât am fi vrut, poate cu mai multe renunțări decât au visat dar, nu s-a oprit. Și știința, de viață și de carte, puțină sau multă, câtă a adunat acest neam, nu ne-a ținut pe loc nici când vrerea ne-a fost înfrântă, nici când liberi am fost să ne-nălțăm. Și atunci mă întreb, de când avem noi nevoie de învățătură despre cum să trăim ”ecologic”? Noi nu știm? Ce am mai avea noi de învațat despre arta de a supraviețui cu puțin?
Trebuie să clarific supărarea mea: la televizor tocmai ce am prins o știre grozavă. Două englezoaice, îndrăgostite de țara noastră, s-au stabilit aici și sunt gata să ne dea lecții despre cum să construim ecologic. Nu este prima știre care mă informează despre lecțiile pe care le-aș avea de învățat de la cei veniți de departe pe aceste meleaguri. Nu am nimic cu învățătura, dar, cred că sunt lecții pe care noi le știm mai bine decât ei.
Să construim ecologic. Ce nu știe românul sărac despre casele din chirpici? Sau poate despre tehnica mai dezvoltată a ”paiantei la grădele” pe tălpici de lemn? Ce nu știu ai noștrii despre cum se lipesc pereții caselor cu balegar amestecat cu paie? Dar ei știu la fel de bine cum îi poate lasa inundațiile fără munca de o viață și atunci tare își doresc o casă de piatră, cu acoperiș rezistent la grindină și garduri să țină piept vânturilor.
Ce spunea reportajul? Vorbea cu căldură despre soba construită tradițional. Nu spunea totuși nimic despre lupta dusă să procuri lemnele, să le tai, să le adăpostești și apoi să le duci cu brațul trei-patru luni pe an, cât ține iarna, în casă, să aprinzi focul. Să te întorci de la muncă într-o cameră bocnă.
Acum la pensie vrei să trăiești tradițional și să dai lecții despre acest mod de viață. De ce nu vin să încerce acest mod de viață cînd sunt tineri, în putere cu copii mici, fără curent, fără mașini automate de spălat, fără oale de fiert sub presiune. De ce? Pentru că toate acestea înseamnă timp. Timp în care nu mai faci nimic. Muncă, copii, servici, muncă, copii, servici. Timp care nouă celor de aici, ne-a fost furat. De zeci de ani, rânim la vaci și ducem bălegarul iarna pe loc. Ecologic, nu?
Timpul lor s-a scurs altfel, mai alert. Timpul lor nu a fost rupt cu de-a sila de toate corvezile zilnice. Ei au îmbătrânit când au vrut, noi am îmbătrânit cu fiecare zi în care timpul a stat în loc.
Arăm primăvara, discuim, prășim și toamna, cu mic cu mare, încă mergem la țară la strânsul porumbului. Îl ducem cu căruțele în curte, facem o clacă, depănușăm și apoi îl urcăm cu târnele în pătul. Ecologic, nu?
Femeile pun cloști, așteaptă să iasă puii și îi cresc apoi cu aceeași grijă ca pe copii. Păsările aleargă libere în poiată, scurmă pământul, ciugule boabele de porumb și de grâu sau uruiala, făcută din gânele din pătul, la moara din sat. Sunt crescute ecologic, nu? Oare cine ne-o fi învățat?
Și sacii de grâu și de boabe de porumb anume alese să se prefacă în făină pentru pâinea cea de toate zilele sau pentru mămăliga noastră, oare cine ne-a învățat să-i umplem?
Ei au venit și au rămas. Le-a plăcut desigur altfel, se duceau fără să se uite înapoi. Dar, să-mi dea ei mie lecții despre viața la țară, greu de acceptat. Să-și poftească în vizită concetățenii de pe meleagurile lor. Să le arate ce-au învățat, să-i școlească și să pornească să schimbe ei, lumea din care au venit. Noi aici, nu avem de gând să renunțăm la ceea ce am trăit dar vrem și noi, timp. TIMP, CU LITERE MARI. Timp de citit, de mers la spectacole, de cutreierat lumea. Vrem și noi drumuri fără noroaie și electricitate în toate cătunele până în vârful munților. Nu știința vieții ecologice ne lipsește ci, banii. Casele se fac cu bani, culturile bune se fac cu sămânță de calitate și se lucrează cu utilaje. Pentru toate este nevoie de bani. De locuri de muncă. Turismul ca să aducă bani, trebuie să ofere calitate. Partea cu venitul la pensiune să mulgi vaca în concediu este anecdotă căci, tot turistul vrea să doarmă în așternuturi din pânză țesută în casă (mai scumpe decât satinul), să șadă la masă pe scaune din lemn scluptat de vreun meșter popular și să facă excursii în împrejurimi pe cai dresați. Vise de vacanță, viața la țară în țara noastră, rămâne în continuare, grea. Pentru mulți. Încă prea mulți.
Deci, când străbateți drumurile țării, căutați cu privirea viața adevărată, viața dusă de cei mulți și încercați să vă puneți în locul lor. Voi ați reuși mai bine ca ei? Nu vă amăgiți spunându-vă că nu muncesc cât ar trebui sau că sunt risipitori. Nici vorbă. Muncesc, cresc copii, ridică case, îngroapă părinți și-și duc mai departe crucea. Dar sunt sigură că așteaptă mai mult de la viață. Pentru ei și pentru copii lor. Mulți si-au învățat lecția atât de bine că au plecat departe, de tot și de toate. Ecologice și neecologice.

haiku

IMG_20140502_133633

peisaj selenar

la Vulcanii noroioși –

doar noi și un urs

haiku

în parcul central
nicio bancă liberă –
merii în floare

primele cireșe –
din vechea poză zâmbesc
bunici și nepoți

moșii de vară –
pe ulița satului
din poartă-n poartă

haiku

merii în floare –

o albină tulbură

liniștea sălii

ROUMANIAN KUKAI mai 2015

Cum am descoperit body painting-ul

Astăzi toată lumea a aflat despre body painting. Această formă se exprimare artistică a cucerit definitiv lumea. Că nu este prea nouă, știm. Că, acum multe sute de ani (un studiu pare să arate că până și omul de Neanderthal se folosea de această artă, ceea ce ne duce mult mai mult în trecut), fețele și trupurile erau acoperite cu desene ale căror semnificație ne străduim și astăzi, să o descifrăm în toată înțelepciunea sa, iarăși este cunoscut. Ceea ce știm mai puțin este că, uneori drumul spre această formă de exprimare poate începe cu o poveste. Mereu am susținut lectura și când dragostea de carte se întâlnești cu talentul la pictură, nu poate rezulta decât body painting. Mă rog la vremea aceea nu prea se auzise nici prin lume de această artă, iar pe la noi, singura formă de body painting se întâlnea doar pe ulițe, după vreo ploaie, când erau adunați cu joarda copiii, în case. Cu joarda, că altfel cine se dădea intrat în casă?
Să revenim, la cestiune, stimabililor! Deci, eu eram cu cititul și sora mea mai mare, Carmen, era talentul coloristic. Picta frumos, mânuia culorile minunat și aveam la îndemână, câte culori doream. Nici nu bănuia tatăl nostru ce urmări poate avea, întâlnirea celor două talente, sigure acasă într-o după-amiază liniștită cu rezerva sa de culori.
Vă veți întreba ce poate fi așa de grav? Păi să recapitulăm: două puștoaice cam de 8 ani și de 12 ani puse de fapte mari, un apartament cu două camere și o singură baie și ora la care tata se întorce de la serviciu, cu o dorință desigur, legitimă de a intra în baie. Singura baie.
El ar fi vrut să intre dar, cum am fi putut ieși noi? Dar să o luăm cu începutul. Winnetou. Cine nu îl cunoaște? Cine nu s-a vopsit alături de el în culorile războiului? Imaginar desigur, dar eu și sora mea, am trecut la fapte. Cu tempera. În cada albă, pe tot corpul și când ne admiram noi încântate de rezultat, auzim cheia în ușă și ne dăm seama brusc că, timpul a trecut mult prea repede. Ce să te mai speli? Ce să mai speli cada? Spaimă și disperare și la ușă tata care ne implora să ieșim din motive clare: era omul presat de nevoie și noi nu ne dădeam ieșite:
– Ce faceți dragă, amândouă în baie?
– Baie!!!
– Ce baie la ora 16? Ieșiți imediat!
– Imediat, tată! Stai să spălăm cada! Am fi vrut noi să o spălăm dar, cada nu se dădea curățată, neam! Cum să scoți frumusețe de tempera, cu buretele de baie și săpun de față? A încercat cineva? Noi da și nu prea am reușit. Și alunecam și ne împiedicam una de alta, o minune!
După un timp, negocierile dintre noi și tata au reînceput:
– Ieșiți imediat, că mă supăr! Vreau să intru în baie să mă spăl! Delicat dragul de el, nu?
– Ieșim imediat, tată! Și dăi și freacă-te pe corp, pe față, freacă faianța de pe pereții pe care-i pictasem tot alunecând și ținându-ne de ei, freacă cada și chiuveta, cu atâta sârg cum nu cred că am mai avut vreodată în viață. Doar ne motiva bătuta care ne aștepta la ieșirea din ”atelierul” ad-hoc, de la care nu prea vedeam ce anume ne-ar scăpa.
Când în sfârșit, după minute nesfârșite, am deschis ușa băii, tata s-a uitat năuc la noi și la baie, mulțumind cred cerului că ieșisem înainte să plece prin vecini, cerând voie la baie.
Cât despre adevărul șederii noastre în baie nu prea a fost nevoie să povestim căci, peste tot rămăseseră imagini nemuritoare, cu tempera de calitate și nici noi nu prea aveam culoarea regulamentară
Nu prea îmi mai amintesc reacția mamei la relatarea tatălui despre isprava noastră, dar cred că nu a fost prea dură, căci tot împreună ne-am apucat să facem cort în sufragerie fixându-l cu cuie în pereții proaspăt zugrăviți.

Alte povești ne spun astăzi psi, Adriana, Dana

Poate ați văzut pe internet isprava celor doi copii ce s-au jucat cu vopseaua și vă veți fi întrebat cum a fost posibil? Răspunsul vi l-am dat astăzi. Copii sunt inventivi, curioși și când își pun ceva în minte, reușesc să realizeze oricât de mult ar fi supravegheați de adulți. 

haiku

merii în floare –
uneori așteptarea
dulce ca mierea

 

 

Să ne iubim –

Să ne iubim e simplu,
Zgâindu-ne la stele
și vântului șoptindu-i
ce tare ne dorim.
Să ne iubim cu vorbe,
Cu flori purtate-n plete
și îmbătați de roua
ce cade lin în zori,
e doar o amăgire
și amândoi o știm.
Iubirea, ce dulce primăvară
ce nu se mai sfârșește
pe buze alergând,
otravă-i fără voie,
ce sufletul omoară
în chinuri povestite
pe strune de chitară.
Dar astăzi, stăm pe gânduri
și cugetăm zadarnic
la câte definiții iubirii i s-a dat
de este oare una anume,
pentru jocul perfid al despărțirii,
ce inima oprește,
și Soarele și Luna și cerul înstelat,
dispar și-n loc rămân doar gânduri
și poate, fără voie, amarnic dar, fierbinte
sărutul ce mi-ai dat!

 

Previous Older Entries

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 238 other followers