#REZIST

Da, REZIST! Din 2010! M-am încăpățânat ani de zile să trăiesc cu ceea ce mi-a rămas din salariu după ce guvernul Boc a hotărât că trebuie să ne fie impusă această curbă de sacrificiu pentru a salva țara. Eu și familia mea și ca mine, sute de mii de oameni.
Legea în baza căruia s-a luat hotărârea avea ca temei articolul 53 din Constituție care spune că se pot restrânge temporar exercițiul unor drepturi pentru ”apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.”
Am protestat, am făcut grevă, ne-am revoltat. Unii. Destui de puțini căci nu am realizat nimic. Salariile, pensiile s-au tăiat căci, desigur trebuia salvat statul care gâfâia sub greutatea lor. Așa spunea fostul președinte descriind situația țarii: ”Statul arată ca un om foarte gras care s-a cățărat în spatele cuiva subțirel, iar asta este economia.” Am salvat statul dar pe noi, cine ne-a salvat?
Salariile și pensiile tăiate atunci, reprezentau resursele din care trăiau milioane de cetățeni ai României. Nu, nu erau milioane de bugetari, doar sute de mii, dar ei aveau familii ce se bazau pe acele venituri. Speranțele lor, siguranța lor a dispărut odată cu veniturile tăiate.
Au tăiat 25% din salariu. Scurt. S-au gândit poate că acei 25% erau banii pentru coafat, manichiură și blănuri și deci, noi bugetarii ne puteam lipsi de ei fără mari probleme existențiale. Dar vezi, socoteala din târg cu cea de acasă, nu se potrivește. Bugetarii aveau copii la școală, aveau rate la bănci, aveau probleme de sănătate, aveau multe alte probleme dar cine a stat să îi asculte? Educația a milioane de copii a avut de suferit căci din acei bani cumpăram cărți. Nu citesc copii noștri? părea să nu știe cât costă cărțile cerute de școală, caietele suplimentare și încălțările și îmbrăcămintea și mâncarea și drumul!
Nici sănătatea familiilor bugetarilor nu a părut să le pună probleme. Sistemul mergea ca uns și nu era nevoie decât să spunem că ne doare ceva și se rezolva imediat. Poate de aceea domnul Lăzărescu a ales să moară între spitale, să nu păteze cu ceva imaculata lor situație.
Îmi spune și mie cineva unde se cheltuiseră banii? Douăzeci de ani guvernele s-au perindat și noi eram unde eram. Ce se plătise, că de construit nu au construit nimic? Investițiile mari, de stat, erau ZERO! Licitații și contracte neonorate, lucrări începute și neterminate. Și fără lucrări și cu banii luați! Astăzi aflăm că s-au onorat contracte oneroase și s-au plătit despăgubirii uriașe unora care nu aveau niciun drept. Visteria țării s-a golit și statuGuvernul l intra în incapacitate de plată. Păi o goliserăm noi, bugetarii? Profesorii, funcționarii, medicii, polițiștii și mai știu cine?
A fost necesară sacrificarea bugetarilor și a familiilor lor? Legal a fost justificată decizia cu aliniat și paragraf. Era periclitată soarta țării, era necesar un împrumut culmea, pentru plata salariilor și pensiilor căci visteria era goală, FMI-ul a pus condiții și tot așa….
Unde ați fost atunci, voi toți cei care astăzi ați ieșit pe stradă? Atunci, noi cei direct vizați, salariați și pensionari, am ieșit la demonstrații, abia câteva zeci de mii. Poate ceva mai mult în toată țara. Puțini, foarte puțini. Am fost înfrânți și ne-am dus crucea care cum a putut. Pe soarta fiecăruia dintre cei afectați de acele măsuri, stă scris de atunci #REZIST.
Poate că nu am ieșit în stradă în aceste zile. Poate că nu voi mai ieși niciodată în stradă, pentru nimic căci, eu am ieșit de fiecare dată la VOT.
Mi-am spus voința și astăzi aștept de la cei ajunși în Parlament și Guvern să-și asume responsabilitățile înscrise în fișele de post. Au jurat să facă totul pentru binele cetățenilor care i-au votat. Desigur, sunt membrii de partid și respectă politica partidului din care fac parte dar, odată ajunși în funcțiile pentru care au candidat sau au fost desemnați, fiecare dintre ei au depus un jurământ față de ȚARĂ: ”Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a Poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!” Țării, mie, cetățeanului acestei țări, trebuie să dea socoteală de acum înainte. Acum, ei trebuie să discearnă cu propria conștiință, ce este corect și ce este abuz de putere. Este o aroganță să iei decizii când și cum vrei doar pe principiul că ”am câștigat alegerile, suntem legitimi și știm ce este bine și nu dăm socoteală!”. Dacă vrei să te urmeze țara, coboară-te la înțelegerea celui mai umil cetățean, așa cum un bun pedagog predă la clasă la nivelul înțelegerii celui mai slab copil din clasă, explică-i ce se va întâmpla de acum încolo cu viața lui și dă-i posibilitatea să înțeleagă și să accepte deciziile luate.
Cei care ar fi trebuit să vegheze să nu se ajungă aici par însă să nu fi înțeles acest lucru. La două luni de la alegeri, oamenii ies în stradă. Asta ne așteaptă de aici înainte? Cheltuieli și agitație cu alegerile, apoi contestații în piața mare în urma unor decizii greșite, remanieri guvernamentale și din nou alegeri și tot așa, la nesfârșit? Acesta să fie viitorul României? Veșnic în stradă?
Optsprezece milioane de alegători. Șapte-opt milioane de votanți. Și nesfârșite demonstrații. Încerc să REZIST. Trebuie să REZIST!

haiku

zbor anulat –

cu aripi înghețate

fluturi de noapte

img_3510

Despre iarnă numai de bine..

Despre cum ne surprind pe noi zăpezile din timpul iernii și nu numai, am scris pe republica.ro.

Poveste de iarnă

”Istoria este cea mai frumoasă poveste” spune atât de frumos și convingător profesorul Cioroianu în emisiunea sa. Și cum iarna are cele mai frumoase povești, atentă la tot și la toate cum spunea poetul, nu puteam lăsa să treacă luna decembrie fără a mai consemna una în cartea de aur a istoriei.
Credeam că le-am auzit pe toate. Fanfaronade, amenințări și false amabilități, strecurate printre dinții încleștați în beregata oponenților prinși cu umerii la ulucă. Românie, mare trebuie să-ți fie răbdarea ca să poți înțelege tot ce ți se întâmplă! Că nu avem toate informațiile la nivelul nostru de cetățeni modești, știu. Că nu toți cei care clamează că tot ce fac este în interesul țării și deci al meu, umil cetățean, sunt onești, știu cu siguranță cum știu și faptul că mai devreme sau mai târziu, apele se aleg. Dar timpul trece și duce cu el puțin câte puțin din entuziasmul multora.
Dar nu! La conferința de presă susținută de alianța majoritară cu prilejul anunțării desemnării Primului-Ministru, am auzit ceva ce a reușit să-mi pună la grea încercare înțelegerea: „doar eu știu tot programul de guvernare al partidului din scoarță în scoarță.” Mă rog, am reprodus mai mult sau mai puțin, textual. Am fost atât de surprinsă de ce aud, încât pentru o clipă am crezut că am schimbat canalul și afirmația aparține altcuiva.
Nu, priveam în continuare conferința de presă și cel ce spune acest lucru era dl. Dragnea. Deci doar dumnealui știe programul de guvernare al partidului din scoarță în scoarță? Nimeni, nimeni altcineva? Mai spunea ceva despre faptul că ar mai fi trei-patru membrii de partid care au lucrat la program alături de el, dar niciunul nu știe tot. Mai ceva ca în structurarea informațiilor din serviciile speciale. Fiecare știe câte ceva și doar șeful suprem cunoaște totul. Cel puțin așa se prezintă treburile prin filmele de aventuri. Mă îngrozesc! Măcar domnul viitor Prim-Ministru să-l fi știut! Dacă pățește ceva dl. Dragnea, se îmbolnăvește, Doamne ferește, cine le va sufla miniștrilor ce au de făcut? Cum adică, nici măcar membrii cu ștate vechi ai partidului, nu știu tot-tot-tot? Păi cum Doamne iartă-mă, au susținut în campanie programul partidului dacă nu-l cunoșteau din ”scoarță în scoarță”? Cum poți să vorbești convingător despre un lucru dacă nu îți este clar, dacă nu te identifici cu fiecare cuvânt, cu fiecare frază? Asta înseamnă cunoaștere și înțelegere la nivelul fiecărui individ, abia apoi poți lumina și convinge pe alții. Cel puțin așa cred eu. Rectific, așa credeam, acum am ceva îndoieli și ceva mai multe temeri.
Eu nu am avut curaj niciodată să fac ceva dacă nu știam buchea cărții. Citeam și pe față și pe dungă până înțelegeam fie că pot duce la bun sfârșit treaba, fie că nu este de mine. Dar să fac ceva ce-mi spune altul fie el și șeful meu, pe principiul știe el de ce îmi cere să fac acel lucru, niciodată!
Deci, partidul ieșit câștigător în alegeri are desemnat viitorul Prim-Ministru. Acesta a solicitat sprijinul partidului și a fost asigurat că-l va avea. Domnul Tăriceanu ne-a explicat cu condescență și răbdare cum este cu respectarea obligațiilor ce decurg din statutul demnitarului numit în funcție și cu relația Parlament – Guvern – Partid. Nu că era foarte necesar căci nu eram chiar neștiutoare, dar este bine de fixat cunoștințele. Măcar acum voi știi la ce să fiu atentă. Că guvernul va fi politic e clar cum și mai clare îmi sunt acum versurile învățate la școală: ”partidul e-n toate/ e-n cele ce sunt și-n cele ce mâine vor râde la soare.” Partidele vin și trec, noi rămânem să le scriem istoria. A lor și a noastră. De râs, rămâne de văzut cine și cum va râde.
Voi citi din nou programul de guvernare la punct și virgulă, (așa cum preciza domnul Dragnea că va fi respectat) îl voi pune pe peretele sufrageriei ca să nu uit să-l urmăresc și voi bifa fiecare punct realizat sau ratat. Măcar astfel voi avea lecțiile făcute pentru alegerile viitoare. Niciodată nu este prea târziu să înveți. Și voi mai face ceva: voi urmări fiecare ministru să văd cât și cum a înțeles ce are de făcut. De, programul este ambițios, structurat riguros și sper ca printre activitățile curente ce trebuie să le desfășoare fiecare dintre ei pentru a-l pune în practică, să aibă timp să-l învețe înainte de terminarea mandatului. Tot-tot- tot sau mai bine zis, din scoarță-n scoarță.

Maastricht

dscf7240Când am plecat din Bruxelles spre Maastricht, nu m-am gândit că drumul mă va conduce spre cea mai surprinzătoare librărie din câte am văzut. Eram însă pregătită să pășesc într-o nouă comunitate, să surprind cotidianul, încercând să mă pierd pe străzile orașului ca și cum le știam de o viață.
Maastricht-ul, capitala provinciei Limburg din Olanda, m-a întâmpinat cu o ploaie măruntă, rece de noiembrie. Stropii ce cădeau păreau însă să nu sperie pe nimeni, nici pe comesenii așezați la mesele localurilor din jur și nici pe locuitorii așezării, ce și-au continuat nestingheriți cursele pe biciclete.
Sute, mii de biciclete de toate tipurile și toate mărimile. Modele noi și modele vechi, străbat cu frenezie, străzile bătrânului oraș. Priveam fascinată bicicliștii de toate vârstele, băieți și fete, în ținute sport și ținute elegante, femei trecute de prima tinerețe cu coșurile pline de sacoșe, tineri și bătrâni deopotrivă, pedalau fără grabă, fiecare pe drumul său.
Cum dădusem GPS-lui ca punct final de oprire centrul orașului, iată-ne ajunși în Piața Vrijthof, în imediata apropiere a Catedralei Sf.Servatius ce adăpostește moaștele sfântului Servatius, primul episcop din Maastricht. La ieșirea din marea parcare de sub piață, suntem întâmpinați de un comitet insolit de primire plin de culoare și entuziaști, ne pozăm alături de ei marcâd astfel, punctul zero al călătoriei noastre la Maastricht.
Dar, cum timpul zboară, alegem să pornim la întâmplare pe prima stradă ce iese din piață, nu foarte largă și străjuită de magazine cochete și localuri în fața cărora în ciuda vremii nu tocmai prietenoase, clienții stoici își savurează băuturile. De altfel, cam toate străduțele sunt la fel, înguste, accesibile pietonilor și desigur, bicicliștilor.
Că iubesc cărțile tipărite nu mai este demult un secret. Dar care era șansa mea, ca în cele câteva ore pe care le puteam petrece la Maastricht, fără să știu nimc despre acest oraș în afara faptului că aici se semnase Tratatul de la Maastricht, să descopăr una din cele mai uimitoare librării – Selexyz Dominicanen? Aproape, zero! Și totuși, iat-o în fața mea!
Fostă abație dominicană timp de 500 ani, biserica construită în 1294 a suferit în decursul timpului mai multe trasformări, fiind folosită pe rând ca depozit, arhivă sau parcare de biciclete.
Transformarea monumentalei construcții în librărie, poate fi considerată – cred eu – doar ca o trecere de la o formă la alta, în timp, a sacralității spirituale. Liniștea serviciului divin este înlocuită astăzi de murmurul potolit al iubitorilor de carte tipărită. Trebuie să mărturisesc că dacă, de obicei plec la drum cu ”lecțiile făcute”, adică cu o documentare serioasă privind itinerariul și obiectivele ce m-ar putea interesa pe parcursul excursiei, de această dată a fost ca un salt cu parașuta, în necunoscut și astfel, am început să explorez locurile, pas cu pas.
Când nu te raportezi la alte impresii de călătorie, fiecare stradă, fiecare casă sau fiecare monument mai vechi sau mai nou de arhitectură, devine o provocare pentru propriile trăiri. Astfel, bătrâna biserică dominicană, a cărei intrare neconvențională nu mi-a lăsat posibilitatea să ghicesc unde calc, m-a lăsat la propriu, fără grai. Am privit stupefiată furnicarul colorat, m-am uitat în jurul meu după ceva ce mi-ar fi putut risipi rapid mirarea și… am ieșit, uitându-mă încă o dată la fațadă, intrare și ceva indicii că nu am greșit clădirea.
Am ridicat privirea urmărind contraforții masivi ce susțineau fațada și atingând cerul odată cu turla, am conchis că totuși mă aflam în fața unei biserici. Apoi, mi-am făcut curaj și am pășit din nou în ceea ce părea totuși a fi un templu al cărții în care, zeci de pelerini își dăduseră întâlnire. Pășeam pe podeaua tocită de vreme și, cu sfiala celui învățat să nu calce în picioare trecutul, ocoleam dalele bogat ornamentate ce acoperiseră odată, criptele adăpostite în bătrâna biserică.
Transformarea este fabuloasă și chiar dacă, sentimentul de profanare a sacrului, nu îți dă pace, nu poți să nu accepți că, dacă a fost să fie făcută o schimbare a locului, nu i se putea da un rost mai bun. Cărți. Mii și mii de cărți, din toată lumea, în toate limbile, de toate mărimile, pentru mici și mari, pentru specialiști și pentru cei dornici de curiozități, cum ar fi acel volum uriaș, de artă pe care, l-am răsfoit timid, cu mănuși albe.
Dar nu sunt numai cărți, se găsesc și casete audio, jocuri de tot felul și pentru cei dornici de un moment de relaxare, un insolit spațiu în care se poate bea un ceai, o cafea sau se poate lua o mică gustare. Este o experiență unică ce ar fi păcat să o ratați, la trecerea prin Maastricht.
Cum timpul trece uluitor de repede printre rafturile de cărți, nu am avut altceva de făcut decât să parcurg rapid și celelalte străduțe din jurul pieței Vrijthof admirând printre picăturile de ploaie, siluetele masive ale bisericii Sint-Janskerk și ale librării – Selexyz Dominicanen.
Mi-am acordat un ultim răgaz la o ceașcă de cafea pentru a admira vechiul și noul într-o alăturare plină de naturalețe și culoare în Piața Vrijthof. Peste zidurile bătrâne ale bazilicei se lăsa înserarea dar viața continua trepidant în rostogolirea parcă fără sfârșit, a roților de biciclete. Zeci, sute, de toate culorile și mărimile. Risipite peste tot, stăpânesc orașul. Au parcările lor, pistele lor, semafoarelor lor, ce mai au orașul la picioare..mă rog, la roți. Le-am privit lunecarea tăcută și am invidiat fiecare biciclist ce-și vedea nestingherit de drumul său într-un oraș în care, mașini, oameni și biciclete împărțeau fără nicio problemă, spațiul public.
Maastricht, un oraș rămas în conștiința Europei ca locul unde, în 1992, a fost semnat tratatul prin care s-au pus bazele Uniunii Europene așa cum o știm astăzi, este un oraș cosmopolit în care flamanda, engleza, franceza și italiana, răsună la tot pasul. Recunosc că după experiența din partea flamandă a Belgiei unde nu mi s-a răspuns la întrebările puse în franceză și engleză, m-am temut că voi avea și aici probleme de comunicare dar, peste tot în oraș, am întâlnit vorbitori de limba engleză și astfel, scurta vizită la Maastricht a fost o experiență plăcută.
Imagini din Maastricht puteți vedea aici.https://www.facebook.com/pg/Calator-prin-tara-mea-210251609119849/photos/?tab=album&album_id=971734816304854

Memoria străzii

Străzi și oameni. Locuri și întâmplări. Un uriaș furnicar uman niciodată adormit, niciodată tăcut. Acesta este orașul. Zi de zi, an după an, fiecare dintre noi scriem istoria orașelor noastre, cu pași din ce în ce mai grăbiți. Aproape alergând. Cu privirea în pământ, cu căștile pe urechi, striviți de curgerea timpului, din ce în ce mai mici printre blocurile de beton din ce în ce mai înalte. Încet, încet, perspectiva se îngustează, orizontul dispare și totul devine amintire.
V-ați gândit vreodată cât timp petreceți pe stradă? Câți ani vă ia să străbateți drumul dintre casă și serviciu? Sau câți ani v-ați petrecut așteptând autobuzul? Strada, e locul unde mereu se întâmplă ceva, trebuie doar să-i dai atenție și vei descoperi lucruri interesante.
De câțiva ani, în drumul meu spre serviciu se înalță un zid. O pânză imensă, peste care din când în când, trecea doar penelul ploii. Ce risipă!
De câteva zile, drumul meu spre serviciu a devenit un inedit atelier în care, urmăresc fascinată cum prinde viață o idee. Și cum nu știu care este gândul celor ce pictează, m-am gândit la un joc. Urmăresc fiecare detaliu nou din compoziție și privind apoi ansamblul încerc să-i dau un nume care să-l definească. La sfârșit voi vedea cât de aproape am fost de ideea celor ce pictează.
Astăzi m-am gândit să-i spun Memoria străzii.

Schimbarea la față

Din când în când simțim nevoia să schimbăm ceva în viața noastră. Serviciul, locuința, prietenii, orașul și chiar țara. Veți spune desigur că schimbările pot fi mult mai multe dar cum nu mi-am propus să fac o listă foarte exactă, voi lasă în seama fiecăruia dintre voi să vă treceți în revistă propriile dorințe de schimbare. Eu aș vrea să schimb orașul. Mi-ar plăcea să fie mai curat, mai ordonat, cu fațade îngrijite și grădini frumoase care să nu se mai ascundă după garduri de cetate. Și ar mai fi de spus câte ceva și despre spațiile verzi de lângă blocuri. Ici-colo, sunt zone din oraș în care privind spațiile vezi, îți vine să crezi că te afli în altă țară dar, în cele mai multe cazuri, spațiile verzi ascunse în spatele unor garduri, sub încurcătura de crengi a pomilor crescuți ca în pădurile virgine, nu sunt decât pârloage pământii, fără fir de iarbă. Nicio bancă pe care să te așezi la umbră, niciun loc în care s-ar putea juca un copil. Cine vrea plimbare în aer liber să treacă pe trotuar, printre mașinile parcate sau să o ia la picior spre cel mai apropiat parc. Spațiul verde de lângă bloc este prizonier. Nu se predă și nu se lasă cucerit! Cui folosește? Mie, nu! Vouă? Știe cineva de ce este orașul plin de garduri?
Dar să lăsăm spațiul verde și să trecem la pomi. Cei mai mulți sunt cel puțin de o vârstă cu mine. Adică destul de …maturi. Unii se țin bine.. de alți pomi, de fațadele blocurilor și de firele ce împânzesc orașul. Cum au fost lăsați să crească fără să-și dea nimeni cu părerea, că de specialiști om fi avut noi la Spații verzi dar, cum tot ce am știut să facem zeci de ani, a fost să decretăm că sunt prea mulți, cu prea mulți bani plătiți de la buget, s-au dus care încotro, dar vezi, pomii, bine înrădăcinați, au rămas. Și au crescut haotic și rămuroși și unii găunoși și când ne este lumea mai dragă, mor. Se usucă și cad. Cad peste mașini, peste case și peste oameni. Și atunci ne apucă un zor de nu știm pe cine să scoatem vinovat de moartea subită a codrilor din mijlocul orașului. Vă invit să priviți cu ochi critici pomii din acest oraș. Orice om gospodar care are pomi în curte, face sistematic lucrări de întreținere: aranjează coroana, îndepărtează crengile uscate, stropește pomii contra dăunătorilor și când consideră necesar, dacă dau semne de boală sau se observă că se usucă, îi taie înainte să-i doboare furtuna și plantează alții în locul lor.
La noi însă, tot ce s-a putut face a fost să-i numere, să-i declare de neatins și din când în când, să-i scurteze de coroane precum odată, Ștefan cel Mare scurta de cap solii turci când îi cereau să plătească bir Înaltei Porți. Treci pe bulevard și privind bieții pomi ciuntiți ți se face frică. Zău așa, nu visează urât ”frizerii” de la Spații verzi? Pomii din grădina lor tot așa i-or toaleta? Atunci de ce îi sluțesc pe cei din oraș? În ciuntesc, îi schilodesc! Ar trebui reclamați pentru rele tratamente aplicate pomilor! Dacă s-ar fi ocupat cu adevărat de acești pomi nu ar fi atâția arbori strâmbi, cu coroanele vraiște, cu crengi uscate ce cad la fiecare ploaie și rămân atârnate, prinse de firele ce împânzesc orașul sau, precum în poeziile lui Eminescu, bat în geamurile caselor călăuzind vara omizile și păianjenii dornici de un adăpost răcoros.
Luați la pas străzile iubitului nostru oraș și veți observa că pomii pe marginile străzilor sunt în marea lor majoritate un pericol pentru oameni. Prea masivi, prea deși uneori, neîngrijiți, cu ramuri groase crescute orizontal peste toată lățimea trotuarului și peste carosabil, cu lăstari în jurul trunchiului crescuți în voie ocupând trotuarul, numai benefici nu sunt pentru locuitorii orașului.
Aspectul îngrijit al orașului este dat de amănunte ce par fără legătură unul cu altul dar, alăturându-le dai alt chip unei așezări. Străzi asfaltate (nu pline de gropi), mărginite de spații verzi îngrijite (nu pârloage pline de ciulini) și cu pomi cărora li se dă atenție de la sădire până la sfârșit (nu lăsați să se transforme în arbori seculari de zici că pe fiecare stradă este o rezervație naturală), proprietăți ai căror proprietari nu-și lasă gardurile să cadă și nici nu ridică ziduri de cetate (ceva prevederi prin certificatul de urbanism ce ar trebui respectate), coșuri de gunoi care sunt golite sistematic, înseamnă o administrație responsabilă. Și o comunitate ce înțelege că trebuie să participe la administrarea orașului respectând ceea ce se face.
Cred că fiecare dintre noi are ocazia străbătând orașul spre serviciu, spre casă, la diverse treburi să observe diferențele enorme uneori, dintre cartierele Bucureștiului. De la aspectul străzilor, amenajările locurilor de parcare, a parcurilor, a locurilor de joacă pentru copii dintre blocuri sau a spațiilor special amenajate pentru animale. Nu pot să nu mă întreb cum reușesc unii primari de sector să rezolve din problemele urbei lor și alții, ani la rândul, unul după altul, nu reușesc nici măcar să pietruiască toate străzile din sector!
Ori fi găsit ei răspunsuri și nu vor să le împărtășească și celorlați primari? Eu propun să se revină la rotația cadrelor sau măcar să fie organizat un schimb de experiență că poate așa reușim să construim un oraș și nu enclave disfuncționale. Șase primari a șase orășele dau zilnic bătălie după bătălie cu sistemul, părând că nu vor în veci să recunoască că sunt doar părți dintr-un singur organism, fiecare depinzând de celălalt, fiecare fiind dator să țină cont de realizările și nerealizările celorlalți, niciunul dintre cei șase neputând să considere că sectorul pe care îl conduce, este autonom. Și toți șase trebuind să dea socoteală celui de-al șaptelea. Mare balamuc!
P.S. Recentele incidente din oraș petrecute în urma unei singure zi cu vânt puternic arată cât de multe sunt problemele generate de proasta abordare a problemei spațiilor verzi și implicit a îngrijirii pomilor. Una este să lași codrul în pace și alta este să ai grijă zi de zi de siguranța oamenilor din oraș. Vorba aceea: când vreau să mă plimb pe sub poala pădurii mă duc la munte, dar în oraș nu mai vreau să-mi fie teamă la orice ploaie, orice pală de vânt, că-mi pică în cap o creangă în timp ce aștept autobuzul sau merg spre casă.

Prinși în cercul de foc

Acum un an în Clubul Colectiv, 64 de tineri și-au pierdut viața și alți 147 au suferit arsuri grave care le-au afectat pentru totdeauna viața. Un lung șir de abateri de la prevederile legale au dus la producerea unei tragedii. Viața unor oameni a căror singură vină a fost că au crezut în seriozitatea celor care i-au invitat să le treacă pragul, a fost astfel curmată.
Chiar așa, v-ați gândit vreodată, atunci când sunteți gazde, în propriile case, dacă ați făcut totul pentru a asigura viața invitaților voștrii? Veți spune că nu are ce să li se întâmple într-o casă particulară sau un aparatament. Oare?
Un aragaz defect, un grătar prost amplasat prea aproape de stiva de lemne sau de niște poliester rămas de la reparațiile casei, țigările aprinse uitate pe oriunde căci suntem acasă și fumăm unde vrem, pot fi oricând sursele unui incendiu. Ce veți face? Are cineva în propria casă un stingător? A exersat cineva pentru propria siguranță, utilizarea acestuia?
Mă tem că la toate întrebările mele răspunsul este NU! Nu este nevoie să mergem într-un club sau la teatru, oricând se poate întâmpla o tragedie și atunci fiecare dintre noi vom fi răspunzători pentru soarta celor care se aflau în casa noastră.
Realitatea zilelor noastre arată că deși se vorbește mult pe această temă, prea puține sunt lucrurile concrete care s-au făcut. Pot spune că înainte de 1989 se făceau mai multe exerciții de alertare contra incendiilor la locul de muncă și erau mult mai mulți oameni instruiți să intervină în astfel de situații.
Din când în când, o tragedie ne arată cât suntem de vulnerabili. Pentru scurt timp, spaima ne unește. Din păcate, nu este suficient pentru a schimba comportamente și a ne face să luăm decizii corecte, de la modul în care privim propria responsabilitate față de societate, față de fiecare om cu care interacționăm, cunoscut sau nu și până la disciplina în ceea ce privește seriozitatea cu care sunt stabilite prevederile ce trebuiesc urmate în procesul de autorizare a unor activități și urmărirea respectării acestora.
Durerea nu se va șterge, este înscrisă cu litere de foc în destinul unor oameni pentru care ziua de 30 octombrie 2015 părea să fie o zi ca oricare alta. Poate doar ceva mai plină de muzică. ”Ziua în care vom muri” Goodbye to Gravity.

selfie la concert –
prins în eternitate
ultimul zâmbet

haiku

în drum spre școală
repetând împărțirea –
primele prune

haiku

în zori de zi
printre flori de cicoare –
șuierul coasei

Previous Older Entries