haiku

merii în floare –
uneori așteptarea
dulce ca mierea

 

 

Să ne iubim –

Să ne iubim e simplu,
Zgâindu-ne la stele
și vântului șoptindu-i
ce tare ne dorim.
Să ne iubim cu vorbe,
Cu flori purtate-n plete
și îmbătați de roua
ce cade lin în zori,
e doar o amăgire
și amândoi o știm.
Iubirea, ce dulce primăvară
ce nu se mai sfârșește
pe buze alergând,
otravă-i fără voie,
ce sufletul omoară
în chinuri povestite
pe strune de chitară.
Dar astăzi, stăm pe gânduri
și cugetăm zadarnic
la câte definiții iubirii i s-a dat
de este oare una anume,
pentru jocul perfid al despărțirii,
ce inima oprește,
și Soarele și Luna și cerul înstelat,
dispar și-n loc rămân doar gânduri
și poate, fără voie, amarnic dar, fierbinte
sărutul ce mi-ai dat!

 

Colorând visele

sursa foto

Uneori visele sunt colorate. De ce? M-am întrebat mereu fără să găsesc un răspuns. Să fie de vină Luna? Sau poate pijamaua? Oricare ar fi motivul, regret doar că sunt prea puține. Prea rar gândurile de noapte capătă culoare și atunci m-am hotărât să le păcălesc. Pe ele, visele mele șterse și lipsite de personalitate. Pe cele alb-negre. Sau gri.
Dar a apărut o problemă: ce culoare mi-ar conveni mai mult?
Visele galbene ar străluci frumos în noapte dar cred că m-ar trezi din somnul dulce dându-mi iluzia răsăritului. Și mie îmi place să dorm.
Visele roz mă tentează, dar mi-ar cădea greu la stomac dându-mi iluzia unor munți de macarons pe care trebuie să-i devorez. Toată noapte mestecând. Mai bine, nu!
Visele albastre. Ei da, multe vise albastre ca apa mării, ca cerul. Ce senzație de libertate, de scufundare în limpezimi răcoroase! Poate prea răcoroase și cam prea adânci! Ce zbatere să-mi iau zborul, ce luptă să-mi mențin traiectoria pe cer! Prea obositoare visele albastre, mai bine căutăm altceva, mai liniștit, mai …intelectual!
Visele verzi! Iarba verde de acasă. Din grădină. Din grădina mea în care, numărând fiecare fir de iarbă să nu lipsească vreunul să dea urât în peisaj, mai am puțin și rămân cocoșată. Dar ce pomi frumosi! Ce coroane bogate și verzi, verzi dar până le aranjezi, până le ciufulești corespunzător, îmbătrânești cu foarfeca în mână. Cu astfel de vise verzi, dimineața ori mă dor genunchii de atâta târât prin iarbă după firele neregulamentare, ori sunt numai zgârieturi pe față de la crengile care s-au opus cum au putut frezatului. Le tai de pe listă și pe ele și caut să văd ce culori mai sunt prin curcubeu.
Visele roșii. Bun. Iată o adevărată provocare: roșu Valentino. Să visezi că defilez pe podium la Milano, în cea mai elegantă rochie. Sau de ce nu, că tocmai primesc în dar un Ferrari cum altfel dacă nu roșu? Să dormi și să visezi …până sună deșteptătorul. El a sunat, el să se ducă la muncă. Eu rămân să visez.
Cred că se va termina noaptea până mă hotărăsc eu cum să-mi colorez visele. Mai bine le las alb-negru. Așa îmi va fi mai ușor să le trăiesc. Rânduri, rânduri precum cuvintele așternute frumos pe pagina cărții, se vor perinda fără grabă pe retina adormită a ochilor mei lăsându-mi doar grija neuitării. Prea grea și aceasta și atunci, las condeiul nevăzut să-și picure visele agățate în trecerea lui prin inima mea, până când, contopindu-se, devin realitate.

Au mai colorat Sonia, psi și Vladen .

sursa foto:Fb.

Poarta

 

Părăsită, poarta plânge.
Lacrimi grele se preling
printre șipcile bătrâne,
și săpându-și drum în carnea
cuielor ce-abia o țin
în țâțâni azi ruginite,
lasă vântului drum liber
să cutreiere grădina.
Poate, agățat de ramuri
Vântu-și șuieră povestea
Florilor ce parfumară
Nopți de patimă nebună.
Poate, soarele-ncălzește
O șopârlă rătăcită
Pe poteca ce odată
Se oprea lângă fântână.
Poate stele îmbracă
bolta ce de sus veghează,
argintând cu praf de Lună
unda lacului, secată.
Poate parcul în tăcere
speră să-ți audă pașii.
Poate ploaia să mai știe
șoaptele de altădată.
Iar eu stau pierdut și cuget
dacă toate sunt aivea,
dacă liniștea din juru-mi
leac îmi este sau durere,
dacă timpul ce pierdut-am
alergând după himere,
scris pe frunte-mi va rămâne
sau în suflet se va strânge?
Poarta singură se vaită,
Când stârnit adie vântul,
Cere parcă îndurare,
timpului ce n-o ascultă,
cere mâinii s-o mângâie
pipăindu-i lemnul moale,
dar, prin cariile albe,
ochiuri de dantelă ruptă,
doar paiangu-și țese-n grabă
giulgiul visurilor mute.

haiku

o pală de vânt –
cu ochii închiși ascult
concertul serii

Stele

 

Câte stele ard în noapte
Toate sunt mult prea departe,
Deși vreau să le ating,
Ele-n zori, pălesc, se sting.
Stau tăcută și aștept
Alte stele să culeg,
Mici sau mari, oricum or fi,
Albe, roz sau albăstrii,
Le voi strânge în cutii,
Le voi pune sub obroc
Să nu fugă la soroc,
Când la revărsat de zori
Noaptea va păli ușor.
Știu că stelele se-ascund,
Câte una, rând pe rând,
Ziua toată, nu le vezi,
Nici o rază nu ghicești,
Cerul mut, îmi ține-ascunse
Stele ce stau supuse.
Doar Luceafărul tiptil,
Arătându-se subtil,
Se revoltă și lucind
Cheamă Luna chicotind,
Pân-ce Soarele-n amurg,
Le va spune tuturor:
Noapte bună, somn ușor!

haiku

sfadă-ntre vecini
răzorul cu narcise –
mereu fără soț
102_4064

haiku

apus de soare –
în siajul bărcilor
doar pescărușii

Apus de soare pe Dunare la Rasova

Apus de soare pe Dunare la Rasova

haiku

jocul de șah
la ultima mutare –
singur pe bancă

haiku

grădina japoneză –
în urma greblei foșnesc
frunze de nisip

Previous Older Entries

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 236 other followers