Punct și de la capăt

Uneori, trăim poezia fără să știm.
Ne înconjoară de când ne naștem.
Cu fiecare răsuflare, vers după vers
ne poartă tot mai departe, printre cuvinte.
Uneori, lăsăm poezia să treacă pe lângă noi.
Fiecare adiere de vânt duce cu ea gânduri și amintiri,
și sunete tot mai stridente acoperă șoaptele nopții.
Uneori, rămânem singuri și atunci, speriați,
rătăcind printre tăceri, căutând poezia,
alergăm în cercuri concentrice,
din ce în ce mai strânse,
din ce în ce mai iute,
până când
lumea noastră,
devine un punct.

Viața la țară

”Viața la țară este simplă și frumoasă.” Nu îmi aparține cugetarea așa că am pus-o între ghilimele. Era o postare pe facebook cu like-uri cât cuprinde. Între ghilimele a fost și când Duiliu Zamfirescu a scris romanul cu titlul omonim și acolo a rămas și în secolul XXI. Poate veți dori să mă combateți, dar aveți cu ce? Să enumerăm câteva din avantajele vieții ”la țară”: aer curat, alimentație sănătoasă, mișcare în aer liber, relații sociale pline de respect și desigur, respectarea vechilor tradiții. Să le analizăm pe rând, frumos și fără patimă precum făceam pe vremuri analiza textului literar mai sus amintit.

Aer curat. Se găsește. Încă. Nu, nu este meritul Ministerului Mediului cum am fi tentați să credem și nici nu se datorează nivelului ridicat de civism al cetățenilor sau al administratorilor economici fie ei privați sau de stat din zonele rurale.  Nu că nu ar fi pe ici, pe colo și câțiva care chiar au grijă de nivelul noxelor elibrate în atmosferă dar, sunt atât de puțini că nu pot contracara efectele nepăsării sau a lipsei de educație a celor mulți.

Ce aer curat se simte când sunt incendiate câmpurile pentru a le curăța de resturi! Ce incendii de pădure se pornesc!

Ce aer curat inspiri la margine de sat, unde în lipsa amenajării unei gropi de gunoi sau a serviciilor de salubritate comunală sau datorită nesimțirii, se descompun la soare mormane de gunoaie și leșuri de animale!

Desigur, sus la munte sau pe la șesurile prin care roată de mașină nu poate călca în lipsa drumurilor este aer curat berechet! Proaspăt, purtând mireasma pământului reavăn frământat de cizmele celor ce-și duc traiul prin acele locuri, prea legați fiind de petecul de țărână sau prea bătrâni să-și ia lumea în cap.

Alimentație sănătoasă. Este. Cât costă? Cum se obține? Și cam ce se poate obține într-o gospodărie astfel încât să te declari mulțumit și fericit că stai ”la țară”? Păi să vedem: legume (de la șes la munte, scade diversitatea și cresc costurile), fructe (vezi nota anterioară), lapte, carne, ouă ( de la șes la munte, de la simplu la dublu, funcție de dotări tehnice, vârstă și terenul aflat în proprietate. Rămân ”amănuntele”: uleiul, orezul, mălaiul, sarea, zahărul și restul care nu cresc pe arac, nici nu se produc în gospodăria oricui și fără de care ”alimentația sănătoasă” rămăne cam fadă. Desigur sunt la ”liber” apa și focul de sub oală.

Relațiile sociale. Aici, trebuie să recunoașteți că este greu să repopulăm satele din care tinerii au plecat să-și caute nororcul pe alte meleaguri lăsând în urmă bătrânii și copii. Nu am văzut nicio statistică care să spună negru pe alb, câte sate mai au doar câțiva locuitori (atenție, nu familii diferența fiind enormă), câte școli s-au închis din lipsa elevilor sau a profesorilor sau în care, într-o sală de clasă învață copii aflați în două clase diferite sub îndrumarea aceluiași învățător? Pare dintr-un film din alte timpuri?

Teoria spune că ”Relațiile sociale desemnează toate tipurile de interacțiuni dintre componentele unui sistem social: persoane, grupuri, organizații, instituții, precum și dintre acestea și formele obiectivate ale activității (norme, modele, ideologii, credințe, teorii). Ele exprimă una din caracteristicile fundamentale ale ființei umane, aceea de a se forma și manifesta printr-un ansamblu de legături cu ceilalți membri ai comunității.”

Deci, conform teoriei, pentru a stabili relații sociale ai nevoie de o comunitate formată în jurul acelorași credințe și norme de viață, unanim acceptate și respectate. Ce faci însă când rând pe rând, membrii tineri, activi ai comunității pleacă și în locul lor încep să apară familii noi, cu obiceiuri noi, credințe noi. Procesul de asimilare de către noii veniți al tradițiilor locului va fi mai rapid decât cel al asimilării noilor obiceiuri aduse de aceștia, de către localnici? Cum vor influența orășenii stabiliți la sat, viața tradițională a sătenilor căliți de lupta cu natura? Trebuie să fim drepți, cel mai greu la sat este să smulgi pământului bunătățile de pus pe masă, tradiționale, despre care ni s-a dus buhul. Viața eco, fără artificii nesănătoase, înseamnă artizanat, sculat la 5 dimineața, rânit la grajd, hrănit animalele, după care te duci la muncă, oriunde ar fi locul desfășurării activității căci de, viața la țară are nevoie de fonduri fără de care nimic nu crește, nimic nu se înmulțește. Țăranii noștri, dragii de ei, oricât de îndrăgostiți ar fi de natură și tradiții, s-au cam săturat de artizanatul de zi cu zi, vor și ei mijloace prin care să traverseze mai repede secolul lumină care îi desparte de restul lumii.

Tradiții. Aici stăm bine. Încă mai întânim meseriași, cunoscători ai meșteșugurilor care altădată asigurau toate cele necesare gospodăriilor. Unii mai norocoși au și ucenici alții, ultimii din bresla lor, vor duce cu ei în uitare, tehnici de lucru necuprinse în manualele de școală și care se vor pierde. Tâmplari, fierari, olari, cojocari, curelari, cizmari, dogari, pietrari, fântânari, făuritori de instrumente muzicale sau de măști ritualice, țesătoare în război, pictori de icoane pe sticlă sau cusătoresele cu mâini dibace, luptă cu sistemul, cu lipsa prevederilor legislative pentru păstrarea în nomenclatorul de meserii a acestei moștenirii culturale. Dar este greu, foarte greu să readuci la viață, să păstrezi nealterat și să reintegrezi totuși în cotidian acele componente ale vieții de zi cu zi de acum un secol, fără de care nicio gospodărie nu putea să se lipsească. Linguri de lemn sau de silicon? Vase de pământ arse în cuptor sau de inox? Cojocel de lână toarsă sau canadiană? Covor de lână țesut sau mochetă colorată? Ce dilemă! Își găsesc toate aceste lucruri loc în viața de zi cu zi sau rămân doar repere în programul turistic al celor dornici de visare și recreere?

”Viața la țară este simplă și frumoasă.” Nu! Viața la țară este complicată și grea chiar și astăzi. Lipsa drumurilor, lipsa școlilor, a spitalelor, a curentului electric (oricât ar părea de greu de crezut sunt încă destule așezări fără acest ingredient al vieții civilizate), lipsa veniturilor stabile fac tot mai greu de sustinut comunitatea rurală. Ici-colo sunt doar oaze în care înflorește câte un cactus adică, uneori cu mari eforturi se ridică câte o gospodărie în care tradiția se împletește cu prezentul și viața de zi cu zi cu antreprenoriatul atât de frumos, că pare ireal. Însă, povestea fiecărui succes, a fiecărui om pentru care satul, comuna este singurul loc de pe Pământ unde ar locui, încă este povestea unei bătălii în care nu puține sunt înfrângerile pline de lacrimi.

 

 

 

Cum m-am apucat de citit

Iată o întrebare la care pot să răpund imediat: habar nu am! Citesc de când mă știu. Într-o postare mai veche am scris că mama îmi povestea cã în prima zi de şcoalã, în drum spre casã, m-am oprit şi aşezatã pe iarbã, plinã de curiozitate, am rãsfoit manualele primite. Nu am avut rãbdare sã ajung acasã, trebuia sã vãd ce se ascunde între coperţile frumos colorate. Nu ştiam sã citesc, dar curiozitatea care mã stãpâneşte şi astãzi, nu-mi dãdea pace. Cred cã cititul a fost pentru mine, mereu, modalitatea cea mai plãcutã de petrecere a timpului. Câtã vreme am cãrţi de citit, niciodatã nu mã simt singurã şi nu am mã plâng cã nu am ce face.
Citeam la masă spre disperarea mamei care nu suporta faptul că între farfuria de mâncare și cana de apă, trona cartea mea. Citeam în pat, în orele în care mama ne impunea somnul de după-amiază și astfel pentru mine timpul trecea repede. Citeam pe drum spre școală, citeam oriunde aveam momentele mele de liniște, de singurătate. În preajma mea, acasă sau la școală, la o lungime de braț se afla mereu o carte. La terminarea școlii generale, puține au fost cărțile din biblioteca școlii pe care să nu le fi răsfoit măcar. Știți că în recreația mare, mereu erau elevi care așteptau la ușa bibliotecii să împrumute cărți? Trecea recreația, suna de intrare la ore, dar pentru noi nu conta decât că vom avea cărți noi de citi. Era minunat!
Și apoi cum puteam să nu citesc când mereu primeam în dar cărți de ziua mea sau de Moș Gerilă? Să le fi pus în bibliotecă și să le las uitării? Cărți de beletristică sau albume de pictură, Istoria Românilor sau Atlasul botanic? Toate acele cărți noi, frumos tipãrite şi frumos copertate, a cãror simplã vedere te fac sã ţi le doreşti au deschis și vor deschide mereu, nenumărate porți către cunoaștere. Cred că cititul a fost și va rămâne mereu parte din viața mea căci doar astfel pot cunoaște lumea, oamenii. Povestea fără sfârșit a devenirii umane este însăși povestea cuvântului scris. În piatră sau metal, pe papirusuri sau piele de vițel, pe hârtie sau mătase, cuvântul scris a unit generație după generație.
Cum m-am apucat de citit nu mai are nicio importanță pentru mine. Important este și va fi, faptul că citesc. În fiecare zi. Proză, poezie, cărți de istorie, de călătorie sau cărți de povești pentru copii. Literatură clasică sau contemporană. Cărți recomandate de prieteni sau primite în dar, cumpărate din librărie sau din anticariat, sunt și vor fi mereu porți larg deschise către o lume veșnic în schimbare. O lume plină de culoare și înțelesuri spre care am pășit la îndemnul părinților mei, al profesorilor care mi-au spus mereu că trebuie să citesc, să îndrăznesc să visez și astfel să-mi croiesc propriul destin într-o lume ce a fost și va fi mereu a celor instruiți ce pot și care luptă să reușească.

„Articol ce răspunde provocării Libris, cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov”.

haiku

promisiune –
o bancă liberă
așteptând varaimg_3667

Jocul de-a denunțul

Literatura română este plină de scrieri frumoase, de personaje ale căror povești sunt fascinante. Clasică sau contemporană, vastitatea ei poate oferi generațiilor de profesori și elevi, milioane de subiecte de studiu. Viața de zi cu zi, poate oferi la rândul ei profesorilor, alte milioane de subiecte prin care să testeze dacă, pe parcursul studiilor, elevii au dobândit capacitatea nu numai de învățare mecanică ci și de analiză și sinteză și mai ales, de adaptare a celor învățate la solicitările societății în care trăiesc.
Cu greu însă pot înțelege cum ”denunțul” a devenit un subiect de studiu și analiză la limba română. Dacă acest subiect, se regăsea pe biletul de examen al unor studenți din ultimul an la istorie, aș fi înțeles că se dorea să se afle dacă aceștia au cercetat și au înțeles corect modul în care în decursul istoriei, acest demers a influențat viața societății umane din lumea întreagă și implicit și de la noi. Dar nu, subiectul trebuia să fie tratat de niște copii pentru care, Moromeții sunt, doar personaje de poveste. Despre realitatea din spatele subiectelor de roman or fi învățat acești copii la școală, la orele de istorie? Profesorul Cioroianu afirmă, obsesiv aș spune eu, ”istoria este cea mai frumoasă poveste” dar, cine oare să-l asculte?
„Imaginează-ţi că te numeşti Luca Străjescu şi eşti personajul care colectează cotele ţăranilor pentru stat din fragmentul extras din romanul „Moromeţii” de Marin Preda. Redactează un referat (raport scris) adresat conducerii de partid, prin care să denunţi calitatea de element duşmănos a lui Ilie Moromete, pe care ai constatat-o când ai fost să colectezi de la el cota. Nimic altceva decât un subiect de Olimpiadă de română (jud. Prahova), etapa judeţeană, cls. XII, anul 2017”
Elevi străluciți, de 18-19 ani, participanți la olimpiada de limba română în anul de grație 2017, trebuie să facă ”doar un exercițiu de imaginație” pentru a-și dovedi capacitatea de analiză și sinteză. Însă, pentru cei ce au trăit anii de groază dintre cele două războaie, războiul în toată grozăvia, naționalizarea, colectivizarea forțată și mai apoi, anii de înaintare spre societatea multilateral dezvoltată, cu trădările, delațiunile, condamnările în baza unor denunțuri despre atitudinea dușmănoasă, denunțul este mult mai mult. Oare ce ar avea de spus bunicii acestor copii, martori și participanți deopotrivă la evenimentele ce au marcat istoria ultimilor 70 de ani, despre subiectul ales de cei puși să vegheze educația nepoților lor?
Mi-ar plăcea ca prof. Cioroianu să facă o emisiune specială, despre cum a fost denunțul folosit de-a lungul istoriei pentru acapararea puterii. Cine au fost denunțătorii. Cine pe cine denunța. Cine ce a avut de câștigat în urma denunțurilor. Istoria nu este o poveste. Istoria este o gigantică paradă a milioane de destine, o luptă pentru supraviețuire. Nu este nici frumoasă, nici glorioasă. Fiecare victorie, a frânt vieți.
Nu știu de câtă imaginație au dat dovadă elevii tratând acest subiect, mă întreb însă cum vor puncta profesorii răspunsurile lor? Cel mai bun ”denunțător” va lua 30 de puncte la acest subiect, dar asta numai dacă profesorul s-a documentat temeinic cu privire la ce înseamnă un denunț bun, bine argumentat. Departajarea va fi dificilă deci, căci nu numai imaginația omului (ce poate oferi atâtea răspunsuri unei singure cerințe) ridică probleme dar și nivelul cunoștiințelor profesorului evaluaror asupra teoriei denunțului. Dincolo de ironie, rămâne amărăciunea constatării că subiectele olimpiadelor de limba română, nu solicită creativitatea elevului ci îl obligă să nu uite că, mereu vor exista ”elemente dușmănoase” împotriva cărora este bine să ști cum să iei atitudine.
Am totuși o întrebare, oare ce vor scrie participanții la olimpiada de limba română, când vor avea următorul subiect: „Imaginează-ţi că te numeşti OM şi eşti personajul din Lumea de AZI care nu cunoaște durere. Redactează un raport conducerii din țara ta prin care să anunți calitatea de element prietenos a primului marțian sosit pe Terra, pe care ai constatat-o când ai fost să-l întâmpini.” NIMIC ALTCEVA DECÂT UN SUBIECT DE OLIMPIADĂ DE ROMÂNĂ, UNDEVA, CÂNDVA, ANUL….” FICȚIUNE sau REALITATE?

sursa

sursa

#REZIST

Da, REZIST! Din 2010! M-am încăpățânat ani de zile să trăiesc cu ceea ce mi-a rămas din salariu după ce guvernul Boc a hotărât că trebuie să ne fie impusă această curbă de sacrificiu pentru a salva țara. Eu și familia mea și ca mine, sute de mii de oameni.
Legea în baza căruia s-a luat hotărârea avea ca temei articolul 53 din Constituție care spune că se pot restrânge temporar exercițiul unor drepturi pentru ”apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.”
Am protestat, am făcut grevă, ne-am revoltat. Unii. Destui de puțini căci nu am realizat nimic. Salariile, pensiile s-au tăiat căci, desigur trebuia salvat statul care gâfâia sub greutatea lor. Așa spunea fostul președinte descriind situația țarii: ”Statul arată ca un om foarte gras care s-a cățărat în spatele cuiva subțirel, iar asta este economia.” Am salvat statul dar pe noi, cine ne-a salvat?
Salariile și pensiile tăiate atunci, reprezentau resursele din care trăiau milioane de cetățeni ai României. Nu, nu erau milioane de bugetari, doar sute de mii, dar ei aveau familii ce se bazau pe acele venituri. Speranțele lor, siguranța lor a dispărut odată cu veniturile tăiate.
Au tăiat 25% din salariu. Scurt. S-au gândit poate că acei 25% erau banii pentru coafat, manichiură și blănuri și deci, noi bugetarii ne puteam lipsi de ei fără mari probleme existențiale. Dar vezi, socoteala din târg cu cea de acasă, nu se potrivește. Bugetarii aveau copii la școală, aveau rate la bănci, aveau probleme de sănătate, aveau multe alte probleme dar cine a stat să îi asculte? Educația a milioane de copii a avut de suferit căci din acei bani cumpăram cărți. Nu citesc copii noștri? părea să nu știe cât costă cărțile cerute de școală, caietele suplimentare și încălțările și îmbrăcămintea și mâncarea și drumul!
Nici sănătatea familiilor bugetarilor nu a părut să le pună probleme. Sistemul mergea ca uns și nu era nevoie decât să spunem că ne doare ceva și se rezolva imediat. Poate de aceea domnul Lăzărescu a ales să moară între spitale, să nu păteze cu ceva imaculata lor situație.
Îmi spune și mie cineva unde se cheltuiseră banii? Douăzeci de ani guvernele s-au perindat și noi eram unde eram. Ce se plătise, că de construit nu au construit nimic? Investițiile mari, de stat, erau ZERO! Licitații și contracte neonorate, lucrări începute și neterminate. Și fără lucrări și cu banii luați! Astăzi aflăm că s-au onorat contracte oneroase și s-au plătit despăgubirii uriașe unora care nu aveau niciun drept. Visteria țării s-a golit și statuGuvernul l intra în incapacitate de plată. Păi o goliserăm noi, bugetarii? Profesorii, funcționarii, medicii, polițiștii și mai știu cine?
A fost necesară sacrificarea bugetarilor și a familiilor lor? Legal a fost justificată decizia cu aliniat și paragraf. Era periclitată soarta țării, era necesar un împrumut culmea, pentru plata salariilor și pensiilor căci visteria era goală, FMI-ul a pus condiții și tot așa….
Unde ați fost atunci, voi toți cei care astăzi ați ieșit pe stradă? Atunci, noi cei direct vizați, salariați și pensionari, am ieșit la demonstrații, abia câteva zeci de mii. Poate ceva mai mult în toată țara. Puțini, foarte puțini. Am fost înfrânți și ne-am dus crucea care cum a putut. Pe soarta fiecăruia dintre cei afectați de acele măsuri, stă scris de atunci #REZIST.
Poate că nu am ieșit în stradă în aceste zile. Poate că nu voi mai ieși niciodată în stradă, pentru nimic căci, eu am ieșit de fiecare dată la VOT.
Mi-am spus voința și astăzi aștept de la cei ajunși în Parlament și Guvern să-și asume responsabilitățile înscrise în fișele de post. Au jurat să facă totul pentru binele cetățenilor care i-au votat. Desigur, sunt membrii de partid și respectă politica partidului din care fac parte dar, odată ajunși în funcțiile pentru care au candidat sau au fost desemnați, fiecare dintre ei au depus un jurământ față de ȚARĂ: ”Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a Poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!” Țării, mie, cetățeanului acestei țări, trebuie să dea socoteală de acum înainte. Acum, ei trebuie să discearnă cu propria conștiință, ce este corect și ce este abuz de putere. Este o aroganță să iei decizii când și cum vrei doar pe principiul că ”am câștigat alegerile, suntem legitimi și știm ce este bine și nu dăm socoteală!”. Dacă vrei să te urmeze țara, coboară-te la înțelegerea celui mai umil cetățean, așa cum un bun pedagog predă la clasă la nivelul înțelegerii celui mai slab copil din clasă, explică-i ce se va întâmpla de acum încolo cu viața lui și dă-i posibilitatea să înțeleagă și să accepte deciziile luate.
Cei care ar fi trebuit să vegheze să nu se ajungă aici par însă să nu fi înțeles acest lucru. La două luni de la alegeri, oamenii ies în stradă. Asta ne așteaptă de aici înainte? Cheltuieli și agitație cu alegerile, apoi contestații în piața mare în urma unor decizii greșite, remanieri guvernamentale și din nou alegeri și tot așa, la nesfârșit? Acesta să fie viitorul României? Veșnic în stradă?
Optsprezece milioane de alegători. Șapte-opt milioane de votanți. Și nesfârșite demonstrații. Încerc să REZIST. Trebuie să REZIST!

haiku

zbor anulat –

cu aripi înghețate

fluturi de noapte

img_3510

Despre iarnă numai de bine..

Despre cum ne surprind pe noi zăpezile din timpul iernii și nu numai, am scris pe republica.ro.

Poveste de iarnă

”Istoria este cea mai frumoasă poveste” spune atât de frumos și convingător profesorul Cioroianu în emisiunea sa. Și cum iarna are cele mai frumoase povești, atentă la tot și la toate cum spunea poetul, nu puteam lăsa să treacă luna decembrie fără a mai consemna una în cartea de aur a istoriei.
Credeam că le-am auzit pe toate. Fanfaronade, amenințări și false amabilități, strecurate printre dinții încleștați în beregata oponenților prinși cu umerii la ulucă. Românie, mare trebuie să-ți fie răbdarea ca să poți înțelege tot ce ți se întâmplă! Că nu avem toate informațiile la nivelul nostru de cetățeni modești, știu. Că nu toți cei care clamează că tot ce fac este în interesul țării și deci al meu, umil cetățean, sunt onești, știu cu siguranță cum știu și faptul că mai devreme sau mai târziu, apele se aleg. Dar timpul trece și duce cu el puțin câte puțin din entuziasmul multora.
Dar nu! La conferința de presă susținută de alianța majoritară cu prilejul anunțării desemnării Primului-Ministru, am auzit ceva ce a reușit să-mi pună la grea încercare înțelegerea: „doar eu știu tot programul de guvernare al partidului din scoarță în scoarță.” Mă rog, am reprodus mai mult sau mai puțin, textual. Am fost atât de surprinsă de ce aud, încât pentru o clipă am crezut că am schimbat canalul și afirmația aparține altcuiva.
Nu, priveam în continuare conferința de presă și cel ce spune acest lucru era dl. Dragnea. Deci doar dumnealui știe programul de guvernare al partidului din scoarță în scoarță? Nimeni, nimeni altcineva? Mai spunea ceva despre faptul că ar mai fi trei-patru membrii de partid care au lucrat la program alături de el, dar niciunul nu știe tot. Mai ceva ca în structurarea informațiilor din serviciile speciale. Fiecare știe câte ceva și doar șeful suprem cunoaște totul. Cel puțin așa se prezintă treburile prin filmele de aventuri. Mă îngrozesc! Măcar domnul viitor Prim-Ministru să-l fi știut! Dacă pățește ceva dl. Dragnea, se îmbolnăvește, Doamne ferește, cine le va sufla miniștrilor ce au de făcut? Cum adică, nici măcar membrii cu ștate vechi ai partidului, nu știu tot-tot-tot? Păi cum Doamne iartă-mă, au susținut în campanie programul partidului dacă nu-l cunoșteau din ”scoarță în scoarță”? Cum poți să vorbești convingător despre un lucru dacă nu îți este clar, dacă nu te identifici cu fiecare cuvânt, cu fiecare frază? Asta înseamnă cunoaștere și înțelegere la nivelul fiecărui individ, abia apoi poți lumina și convinge pe alții. Cel puțin așa cred eu. Rectific, așa credeam, acum am ceva îndoieli și ceva mai multe temeri.
Eu nu am avut curaj niciodată să fac ceva dacă nu știam buchea cărții. Citeam și pe față și pe dungă până înțelegeam fie că pot duce la bun sfârșit treaba, fie că nu este de mine. Dar să fac ceva ce-mi spune altul fie el și șeful meu, pe principiul știe el de ce îmi cere să fac acel lucru, niciodată!
Deci, partidul ieșit câștigător în alegeri are desemnat viitorul Prim-Ministru. Acesta a solicitat sprijinul partidului și a fost asigurat că-l va avea. Domnul Tăriceanu ne-a explicat cu condescență și răbdare cum este cu respectarea obligațiilor ce decurg din statutul demnitarului numit în funcție și cu relația Parlament – Guvern – Partid. Nu că era foarte necesar căci nu eram chiar neștiutoare, dar este bine de fixat cunoștințele. Măcar acum voi știi la ce să fiu atentă. Că guvernul va fi politic e clar cum și mai clare îmi sunt acum versurile învățate la școală: ”partidul e-n toate/ e-n cele ce sunt și-n cele ce mâine vor râde la soare.” Partidele vin și trec, noi rămânem să le scriem istoria. A lor și a noastră. De râs, rămâne de văzut cine și cum va râde.
Voi citi din nou programul de guvernare la punct și virgulă, (așa cum preciza domnul Dragnea că va fi respectat) îl voi pune pe peretele sufrageriei ca să nu uit să-l urmăresc și voi bifa fiecare punct realizat sau ratat. Măcar astfel voi avea lecțiile făcute pentru alegerile viitoare. Niciodată nu este prea târziu să înveți. Și voi mai face ceva: voi urmări fiecare ministru să văd cât și cum a înțeles ce are de făcut. De, programul este ambițios, structurat riguros și sper ca printre activitățile curente ce trebuie să le desfășoare fiecare dintre ei pentru a-l pune în practică, să aibă timp să-l învețe înainte de terminarea mandatului. Tot-tot- tot sau mai bine zis, din scoarță-n scoarță.

Maastricht

dscf7240Când am plecat din Bruxelles spre Maastricht, nu m-am gândit că drumul mă va conduce spre cea mai surprinzătoare librărie din câte am văzut. Eram însă pregătită să pășesc într-o nouă comunitate, să surprind cotidianul, încercând să mă pierd pe străzile orașului ca și cum le știam de o viață.
Maastricht-ul, capitala provinciei Limburg din Olanda, m-a întâmpinat cu o ploaie măruntă, rece de noiembrie. Stropii ce cădeau păreau însă să nu sperie pe nimeni, nici pe comesenii așezați la mesele localurilor din jur și nici pe locuitorii așezării, ce și-au continuat nestingheriți cursele pe biciclete.
Sute, mii de biciclete de toate tipurile și toate mărimile. Modele noi și modele vechi, străbat cu frenezie, străzile bătrânului oraș. Priveam fascinată bicicliștii de toate vârstele, băieți și fete, în ținute sport și ținute elegante, femei trecute de prima tinerețe cu coșurile pline de sacoșe, tineri și bătrâni deopotrivă, pedalau fără grabă, fiecare pe drumul său.
Cum dădusem GPS-lui ca punct final de oprire centrul orașului, iată-ne ajunși în Piața Vrijthof, în imediata apropiere a Catedralei Sf.Servatius ce adăpostește moaștele sfântului Servatius, primul episcop din Maastricht. La ieșirea din marea parcare de sub piață, suntem întâmpinați de un comitet insolit de primire plin de culoare și entuziaști, ne pozăm alături de ei marcâd astfel, punctul zero al călătoriei noastre la Maastricht.
Dar, cum timpul zboară, alegem să pornim la întâmplare pe prima stradă ce iese din piață, nu foarte largă și străjuită de magazine cochete și localuri în fața cărora în ciuda vremii nu tocmai prietenoase, clienții stoici își savurează băuturile. De altfel, cam toate străduțele sunt la fel, înguste, accesibile pietonilor și desigur, bicicliștilor.
Că iubesc cărțile tipărite nu mai este demult un secret. Dar care era șansa mea, ca în cele câteva ore pe care le puteam petrece la Maastricht, fără să știu nimc despre acest oraș în afara faptului că aici se semnase Tratatul de la Maastricht, să descopăr una din cele mai uimitoare librării – Selexyz Dominicanen? Aproape, zero! Și totuși, iat-o în fața mea!
Fostă abație dominicană timp de 500 ani, biserica construită în 1294 a suferit în decursul timpului mai multe trasformări, fiind folosită pe rând ca depozit, arhivă sau parcare de biciclete.
Transformarea monumentalei construcții în librărie, poate fi considerată – cred eu – doar ca o trecere de la o formă la alta, în timp, a sacralității spirituale. Liniștea serviciului divin este înlocuită astăzi de murmurul potolit al iubitorilor de carte tipărită. Trebuie să mărturisesc că dacă, de obicei plec la drum cu ”lecțiile făcute”, adică cu o documentare serioasă privind itinerariul și obiectivele ce m-ar putea interesa pe parcursul excursiei, de această dată a fost ca un salt cu parașuta, în necunoscut și astfel, am început să explorez locurile, pas cu pas.
Când nu te raportezi la alte impresii de călătorie, fiecare stradă, fiecare casă sau fiecare monument mai vechi sau mai nou de arhitectură, devine o provocare pentru propriile trăiri. Astfel, bătrâna biserică dominicană, a cărei intrare neconvențională nu mi-a lăsat posibilitatea să ghicesc unde calc, m-a lăsat la propriu, fără grai. Am privit stupefiată furnicarul colorat, m-am uitat în jurul meu după ceva ce mi-ar fi putut risipi rapid mirarea și… am ieșit, uitându-mă încă o dată la fațadă, intrare și ceva indicii că nu am greșit clădirea.
Am ridicat privirea urmărind contraforții masivi ce susțineau fațada și atingând cerul odată cu turla, am conchis că totuși mă aflam în fața unei biserici. Apoi, mi-am făcut curaj și am pășit din nou în ceea ce părea totuși a fi un templu al cărții în care, zeci de pelerini își dăduseră întâlnire. Pășeam pe podeaua tocită de vreme și, cu sfiala celui învățat să nu calce în picioare trecutul, ocoleam dalele bogat ornamentate ce acoperiseră odată, criptele adăpostite în bătrâna biserică.
Transformarea este fabuloasă și chiar dacă, sentimentul de profanare a sacrului, nu îți dă pace, nu poți să nu accepți că, dacă a fost să fie făcută o schimbare a locului, nu i se putea da un rost mai bun. Cărți. Mii și mii de cărți, din toată lumea, în toate limbile, de toate mărimile, pentru mici și mari, pentru specialiști și pentru cei dornici de curiozități, cum ar fi acel volum uriaș, de artă pe care, l-am răsfoit timid, cu mănuși albe.
Dar nu sunt numai cărți, se găsesc și casete audio, jocuri de tot felul și pentru cei dornici de un moment de relaxare, un insolit spațiu în care se poate bea un ceai, o cafea sau se poate lua o mică gustare. Este o experiență unică ce ar fi păcat să o ratați, la trecerea prin Maastricht.
Cum timpul trece uluitor de repede printre rafturile de cărți, nu am avut altceva de făcut decât să parcurg rapid și celelalte străduțe din jurul pieței Vrijthof admirând printre picăturile de ploaie, siluetele masive ale bisericii Sint-Janskerk și ale librării – Selexyz Dominicanen.
Mi-am acordat un ultim răgaz la o ceașcă de cafea pentru a admira vechiul și noul într-o alăturare plină de naturalețe și culoare în Piața Vrijthof. Peste zidurile bătrâne ale bazilicei se lăsa înserarea dar viața continua trepidant în rostogolirea parcă fără sfârșit, a roților de biciclete. Zeci, sute, de toate culorile și mărimile. Risipite peste tot, stăpânesc orașul. Au parcările lor, pistele lor, semafoarelor lor, ce mai au orașul la picioare..mă rog, la roți. Le-am privit lunecarea tăcută și am invidiat fiecare biciclist ce-și vedea nestingherit de drumul său într-un oraș în care, mașini, oameni și biciclete împărțeau fără nicio problemă, spațiul public.
Maastricht, un oraș rămas în conștiința Europei ca locul unde, în 1992, a fost semnat tratatul prin care s-au pus bazele Uniunii Europene așa cum o știm astăzi, este un oraș cosmopolit în care flamanda, engleza, franceza și italiana, răsună la tot pasul. Recunosc că după experiența din partea flamandă a Belgiei unde nu mi s-a răspuns la întrebările puse în franceză și engleză, m-am temut că voi avea și aici probleme de comunicare dar, peste tot în oraș, am întâlnit vorbitori de limba engleză și astfel, scurta vizită la Maastricht a fost o experiență plăcută.
Imagini din Maastricht puteți vedea aici.https://www.facebook.com/pg/Calator-prin-tara-mea-210251609119849/photos/?tab=album&album_id=971734816304854

Previous Older Entries