haiku

vizită la mall –
castanii mai înfloresc
doar în amintiri

haiku

singurătate –
doar bătrânul corcoduș
luminând valea

haiku

aceeași ramă –
an de an tot mai mică
imaginea mamei

La mulți ani, mamă!

sursa

sursa

haiku

în cornul lunii
stă agățat muntele –
în cui ghetele

Nu, regula nu este un moment

Greu cu reclamele astea! Că nu om fi noi toți receptivi la noile tendințe în advertising (adică activitatea aceea prin care noi muritorii de rând suntem invitați să apreciem câte-n lună și în stele) o fi o realitate dar, nici reclamele astea nu prea știu ce susțin!
Dicționarul ne spune că, ”regula” reprezintă o normă pe baza căreia se desfășoară o activitate. Este modul în care se rezolvă o serie de probleme.
Regulile nu sunt momente. Sunt principii în baza cărora funcționează societatea. Să exemplific:
Reguli de bună purtare.
Cum se numesc cei ce încalcă aceste reguli? Needucați. Asta ca să fiu indulgentă, altfel le spuneam, nesimțiți.
Ce fac cei care încalcă regulile de bună purtare? De exemplu, îi sfidează pe ceilalți oameni alături de care își duc traiul: bat cuie la ora 12 noaptea, dau muzica tare când le vine cheful, aruncă gunoiul de la etaj, etalându-și garderoba prin pomii din fața blocului, nu ies să dea niciodată zăpada din jurul blocului și ar mai fi multe de spus. Să nu-mi spuneți că vă adorați vecinii care încalcă aceste reguli!
Reguli de igienă.
Ce fac cei care încalcă regulile de igienă? De exemplu, plimbă căinii pe strada fără să strângă în urma lor sau mai rău, uneori nu curăță de pe urma lor nici măcar atunci când bietele animale, scoase prea târziu din casă, nu mai ajung în stradă și se ușurează pe scara blocului unde locuiesc. Ei oamenii, căci animăluțele le țin doar companie. Desigur animalele nu sunt vinovate, dar nu cred că putem spune cu ușurință, că regula ce privește curațarea în urma lor, este doar un moment. Cum se numește momentul în care calci din greșeală în murdăria lăsată pe stradă sau pe scara blocului și de nervi, pomenești toții sfinții?
Reguli de circulație.
Ce fac cei ce încalcă regulile de circulație? Vă spun eu: se jelesc sau mor! Când încalci regulile de circulație, suferi. Tu și mulți alții. Exponențial. Tu că ai fost accidentat. Familia ta că suferi tu. Sau poate și mai rău, suferă mulți alți oameni, nevinovați, care au fost victimele incoștienței, teribilismului sau neatenției tale căci, fără să știi de unde, ți-a rămas în cap o idee: ”regula este un moment, încalc-o!” Ignorarea unor astfel de reguli, este criminală!
Reguli de scriere și exprimare corectă.
Cum sunt numiți cei care fac astfel de greșeli? Agramați. Ignoranți. Neinstruiți.
Cum sunt priviți de către cei din jurul lor? Ce șanse au astfel de persoane de a fi angajați, promovați, acceptați în diversele cercuri de socializare?
Acestea sunt doar câteva din regulile ce ne guvernează viața. Mai sunt și altele, dar nu mi-am propus să fac un îndrumar ci doar să atrag un pic atenția asupra sensului pe care îl poate căpăta un mesaj.
Nu, regulile nu sunt momente ce pot fi încălcate. Regulile sunt baza unui comportament disciplinat, al unui om educat. Respectarea regulilor, înseamnă ordine și bună rânduială. Însemnă civilizație. Dă posibilitatea devoltării societății. Regulile atunci când sunt cunoscute și respectate, fac diferența între sănătate și boală, între viață și moarte.
Poate nu am înțeles eu corect, mesajul reclamei. Pionieria a fost un moment în istoria societății noastre. Ca multe alte lucruri, au rămas doar amintiri. A avut și ea regulile ei. Cea mai importantă era aceea să înveți bine. Copil cuminte și disciplinat fiind, mi-am dorit și eu să fiu pionieră și pentru asta a trebuit să învăț foarte bine. Nici vorbă de rezultate mediocre și nici de corijențe. Să fi încălcat regula? De ce? Mi-a prins bine învățătura. Foarte bine! Sau poate să fi încălcat această regulă, profesorii și să mă fi făcut pionieră chiar dacă eram corijentă. Pe cine ajuta? Pe ei nu cred, iar pe mine nici atât.
Poate se dorește să se sublinieze faptul că în ciuda trecerii timpului sau a derulării unor evenimente, unele lucruri nu se schimbă, nu dispar. Acesta este un aspect, dar, efemeritatea unor lucruri, nu înseamnă, disoluția principiilor ce stau la baza funcționării corecte a societății.
Departe de mine dorința de a da o palmă moralizatoare unui concept, dar, recunosc deschis, eu nu consider această formulare corectă. Niciodată, regulile nu au fost făcute pentru a fi încălcate. Mesajul reclamei mi-a amintit de James Dean, celebrul Rebel fără cauză și de sfârșitul său tragic în timpul unei curse deși studioul îi interzisese prin contract, acest lucru. Din păcate, a fost ultima regulă pe care a încălcat-o , deși ar mai fi avut atâtea de realizat.

Pe urmele lui Brâncuși

Anul trecut, printr-o inițiativă legislativă, ziua de 19 februarie a fost declarată zi națională – Ziua Brâncuși. Considerată „o reparație morală față de refuzul și umilirea sculptorului de către statul român atunci când a vrut să doneze toată opera sa poporului nostru”, cum s-a precizat în expunerea de motive de către inițiatorii proiectului legislativ, această zi ar trebui marcată în toată țara de activități menite să facă cunoscută opera marelui sculptor. Expoziții, prelegerii, excursii tematice având ca obiectiv atât Casa muzeu de la Hobița cât și Ansamblul monumental ”Calea Eroilor” de la Târgu Jiu.
Dar cel care dorește cu adevărat să înțeleagă originalitatea exprimării artistice a sculptorului Brâncuși, să afle izvorul din care s-a alimentat fără încetare geniul său creator, trebuie să pornească la drum și să poposească la Casa muzeu ”Constantin Brâncuși” din satul gorjean, Hobița.
Pornind din Târgu Jiu, parcurgi 22 km pe DN67D, până la comuna Peștișani și apoi încă 3 km pe DJ96, până la satul Hobița. La intrarea în sat, te întâmpină replica ”coloanei fără sfârșit”. Ar fi bine să încetinești goana mașinii și să începi să privești atent în jurul tău. Satul păstrează încă, dincolo de garduri, săpate în lemnul cerdacurilor poveștile pe care românul Brâncuși, le-a spus lumii întregi. Priviți-le, admirați-le frumusețea și veți înțelege, de ce nu le-a putut uita niciodată. De ce, obsedant, departe de meleagurile natale, le-a reinterpretat mereu și mereu, dăruindu-le nemurirea.
Drumul spre casa muzeu trece pe lângă bustul lui Brâncuși, cotește apoi la stânga la fântâna cu ciutură și se oprește la poarta monumentală dincolo de care, stăpânește liniștea. Imposibil de ratat. Prețul biletului de intrare este simbolic, doar câțiva lei.
Eu am vizitat casa muzeu, anul trecut într-o minunată zi de toamnă. Ne-a întâmpinat o doamnă care ne-a prezentat exponatele. Casa a fost construită în anul 1870 de tatăl sculptorului și adăpostește o serie de documente și exponate ilustrând aspecte din viața și creația artistului. În coloanele cerdacului se pot recunoaște ușor elementele pe care Brâncuși le-a folosit în realizarea operelor sale.
Fără să fie un ansamblu foarte complex, Casa muzeu ”Constantin Brâncuși”, rămâne totuși punctul de pornire în înțelegerea operei brâncușiene. Ansamblul monumental ”Calea eroilor” de la Târgu Jiu, dedicat eroilor gorjeni căzuți în războiul de întregire a României din 1916-1918, inaugurat la 27 octombrie 1938, reprezintă o altă etapă a creației sale. Ansamblul monumental, ce reunește Masa Tăcerii – Aleea Scaunelor – Poarta Sărutului și Coloana fără sfârșit, reprezintă unica creație destinată spațiului public, a lui Brâncuși.
Dacă încă nu ați vizitat casa muzeu de la Hobița și nici ansamblul monumental de la Târgu Jiu, atunci, ar fi timpul să o faceți. De ce? Pentru că sunt aici, în România, acasă la Constantin Brâncuși.

 DSCF4588

haiku

de dragobete
pe zăpada zânelor –
aconcagua

(De Dragobete, fetele strâng zăpada netopită și o păstrează cu grijă. Această zăpada era numită ”zăpada zânelor” și se credea că are puteri magice. Fetele care se spălau pe față cu apa obținută din zăpada adunată, erau frumoase și drăgăstoase.)

IMG_9661

O carte pe săptămână – Băiatul cu pijamale în dungi de John Boyne

100_9085 - Copy

O carte cu copii, despre copii dar care spune o poveste pentru oameni mari.
O carte despre cum dispare o lume, despre cum piere un întreg univers și odată cu el, milioane de vieți. Este atât de fragilă puntea pe care pășim zi de zi, între viață și moarte încât uneori, nici chiar cei mai încrezători în veșnicia destinului lor, nu își dau seama când au pierdut cărarea! Greu este primul pas, apoi unul după altul, pași grăbiți îi vor trage după ei pe calea fără de întoarcere a rătăcirii. La început plini de avântul inconștienței, vor alerga fără să-i mâne nimeni de la spate spre pericol. Apoi începând să realizeze că nu conduc ci sunt târâți în lanț spre necunoscutul amenințător, vor încerca să scape, dar va fi prea târziu. Singuri, înconjurați de străini, dușmani convertiți în prieteni de conjunctură, nu vor mai găsi niciodată calea spre fericirea pierdută.
O carte despre pierderea identității. O carte despre pierderea inocenței. O carte despre trădare. O carte despre durere. O carte despre un infern zidit de oameni, pentru oameni.
O carte despre durerea pierderii nu a milioane de vieții, ci a unei lumi întregi. O lume al cărei mers s-a oprit în loc, topită în infernul zidit de om. În urmă au rămas surâsuri încremenite în fotografiile de familie, pantofi, valize, hăinuțe, jucării, ligheane, ochelari și lacrimi. Și speranțe că undeva, în lumea largă, mama, tatăl, sora, fratele, trăiesc.
Am citit această carte, cu gândul la drumurile de dincolo de sârma ghimpată ce înconjoară și astăzi lagărul de concentrare de la Auschwitz. Un loc în care liniștea te copleșește, imensitatea locului dând adevărata dimensiune tragediei trăite de milioanele de oameni aduși cu forța aici.
Cartea pare însă că vrea să facă cititorul să arunce o privire și de cealaltă parte a gardului de sârmă ghimpată. O privire îngăduitoare aș spune, asupra unei familii ce se destramă încet-încet într-o lume ostilă, în care nu se regăsește și din care încearcă fără rezultat să evadeze. Deși auzim adesea spunându-se ”când părinții mănâncă aguridă, copiilor li se strepezesc dinții”, până în momentul producerii unei tragedii, nu realizăm cât adevăr ascund aceste vorbe. În fața durerii suntem toți egali.
Din păcate, ”Băiatul cu pijamale în dungi”, devine astăzi fiecare copil ai cărui părinți uită că faptele lor pot în orice moment, să-i curme viața. Să-i frângă destinul. Și astăzi ca și atunci, peste tot în lume, mii de copii îmbracă pijamale în dungi, pierzându-se în lupta surdă a adulților.

DSCF9725 - Copy

Am ceva de făcut

Ai ceva de făcut?
Poate gânduri de pus în cuvânt,
Poate vise de prins în amurg,
Poate lacrimi de șters cu-n surâs,
Poate toate-s prea mult
Pentru azi și atunci,
Poate bine-i să-i dai
Inimii timp și să stai,
Liniștit să asculți,
Cum respiri.
E prea mult?

Ce aveam de făcut,
am uitat.
Am uitat să respir,
Am uitat să visez,
Am uitat să mai cred,
Am uitat să trăiesc.
Ce mai am de făcut,
chiar nu știu.
Să aștept?
Să mă rog?
Să încerc să-nțeleg?
La ce bun, nu prea știu,
Dar, adun orice zi
Ca și cum,
voi putea, când destule vor fi,
să le dau și la schimb,
să primesc înapoi,
ce-am pierdut.

inspirată de psi, mă gândesc că poate, mai am ceva de făcut.

Sănătatea publică – o prioritate națională

Astăzi, cred că a trecut neobservată pentru mulți dintre cetățenii României, o știre ce ar fi trebuit să cutremure o țară: Spitalul Județean Vaslui a pierdut ultimul medic oncolog. Și-a dat demisia. A decis să dea vieții sale un alt curs. Poate fi blamat? Nu! E drept că a depus un jurământ, acela de a-și folosi toată știința pentru binele oamenilor. A muncit, a învățat, a făcut un rezidențiat, s-a specializat, a profesat. În condițiile care au fost, care sunt în toată țara (lăsând la o parte unele excepții, dar așa cum nu se face primăvară cu o floare, nici sistemul medical nu poate fi considerat modernizat, performant și cu rezultate bune, doar pentru că ici-colo, au răsărit câteva unități medicale ce par să reprezinte secolul XXI) și la un moment dat, a obosit. Își vrea viața înapoi. Vrea să fie plătit astfel încât să poate trăi. Este acest lucru un delict? La urma, urmei când te angajezi într-o activitate nu faci jurământ că-ți vei abandona viața. Nicidecum! Ai familie, vrei să-ți crești copii, să cunoști lumea.
Știrea sunt sigură că nu a trezit foarte multe reacții printre oamenii de rând și poate nici printre cei ce au jurat să facă totul pentru această țară, căci ceea ce nu te atinge personal, nu te face să suferi și de cele mai multe ori, nu are sens pentru tine. Dar pentru bolnavii de cancer din județul Vaslui, știrea aceasta le-a răpit ultima speranță. Pentru ei ziua de mâine are mii de întrebări: eu încotro o apuc? Eu cui îi spun durerea mea? La cine mă voi duce pentru tratament? Unde este cel mai apropiat spital cu un medic oncolog? Lor, cine le răspunde?
Și nu este singura știre, rămasă până la această dată, fără răspuns. Știți câte afecțiuni au nevoie de un tratament ce cu ani în urmă, se producea în România? Vaccinuri, seruri fără de care tratamentul carcinoamelor nu se poate face se pot procura astăzi doar din Germania, Franța, Anglia, SUA sau…Bulgaria. O afecțiune tratabilă, carcinomul vezicii urinare, este tratabil în fazele incipiente. Cu o condiție: tratamentul să se facă la timp și să fie administrate acele medicamente ce stimulează sistemul imunitar. Se numește terapie biologică. Până acum 5-6 ani, Institutul Cantacuzino producea aceste medicamente. Bolnavii din România puteau beneficia de acest tratament la prețuri acceptabile și la timp. Astăzi, pentru cei mai mulți, șansa de a le procura, este zero. Se găsesc greu și costă sute de euro. Tratamentul nu este suportat de Casa de Asigurări de Sănătate. Dar la vecinii noștri bulgari, se produce încă. Este mai accesibil dar tot dificil de procurat. Să-l găsești, să te duci după el în Bulgaria și mai ales să ai banii pentru el. Nu este suficient că ești doborât de boală? Trebuie să ai norocul unei familii sănătoase, cu forță materială și cu prieteni prin lume.
La noi de ce nu se mai produce? Sănătatea românilor s-a îmbunătățit atât de mult încât nu mai este necesar?
Și nu este singura știre ce m-a înfiorat: vaccinul hexavalent contra hepatitei B, poliomielitei și tusei convulsive la copii, nu se găsește. Pentru vaccinarea noilor născuți! Ei sunt viitorul acestei țări. Cine amenință viitorul României?
S-au înmulțit cazurile de tuberculoză. Boala sărăciei. Lipsa condițiilor decente de viață, a alimentației necesare, a tratamentului în unități specializate dotate corespunzător.
În 2012 a fost lansată campania ” Stă în puterea ta să salvezi vieți! Acționează astăzi pentru o Românie fără tuberculoză!”, menită să conșientizeze și să responsabilizeze FACTORII DECIZIONALI din România. După 1989 numărul bolnavilor de tuberculoză, a crescut semnificativ, dar se pare că acest lucru nu a îngrijorat autoritățile. Dintr-o țară care făcuse eforturi mari pentru diminuarea numărului de bolnavi, în 2012 eram pe primul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește numărul de îmbolnăviri. Cumplit, nu? Care este astăzi situația? Astăzi, în 2016 a scăzut oare numărul de îmbolnăviri? Știe cineva? Ne spune cineva?
În iunie anul trecut, Guvernul a decis prin Ordonanță de Urgență că Institutul Cantacuzino este o instituţie publică de interes strategic și se va numi Institutul Național de Cercetare. Anul Trecut! Dar ce importanță avea până atunci? Nu făcea cercetare de interes național? Cine a lăsat să moară o instituție care funcționa din 1921 cu scopul de a produce seruri și vaccinuri pentru combaterea bolilor contagioase, necesare țării și pentru a face cercetare?
Este cu siguranță o mare problemă a acestei țări faptul că, sănătatea cetățenilor săi, nu a constituit în permanență, un obiectiv național!
O nepăsare cruntă, timp de 26 de ani, a făcut ca spitalele rămase neînchise, să se golească de medici și asistenți, cadre a căror pregătire durează ani de zile, cu investiții majore în formarea lor în școli medicale și universități din România. Bani publici nu? Învățământul a fost și este gratuit în România! Așa era și încă este, potrivit Constituției.
Spitale închise, dispensare sătești risipite, cadre medicale disponibilizate, prost plătite, plecate prin lume după un câștig decent. Câte localități au rămas fără un medic generalist, sau un medic stomatolog sau un medic pediatru?
Astăzi suntem liberi să ne alegem țara unde să trăim.
Suntem liberi să ne alegem țara unde să muncim.
Dar noi ne-am născut aici. În România. Nu vrem toți să plecăm, vrem însă să trăim! Astăzi, noi românii suntem cetățeni europeni dar, sănătatea noastră cum este ea astăzi?
Accesul nostru la tratamente moderne și la spații medicale corespunzătoare în care să ne tratăm bolile, sunt tot europene?
Încerc să înțeleg ce se întâmplă. Încotro trebuie să apuce un om când este nevoit să găsească leac bolii sale? Cui să se roage? În ce spital să se interneze să fie sigur că acesta are medici specializați care să-i dea speranțe că va trăi?
Am mai scris despre durerea de a fi pacient dar, înțeleg și durerea de a fi medic într-o țară în care mai sunt atâtea de făcut.
Dar durerea noastră, a celor nevoiți să ne căutăm salvarea în lumea largă, cine o înțelege? Știți cât de adâncă este și de fără leac? Cât de gravă este?
Ignorarea ei ani la rând, a dus la criza de astăzi a sănătății publice românești, rătăcită pe drumul dintre conceptul de prioritate națională și cel de atac la siguranța națională.

Previous Older Entries

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 257 de alți urmăritori