Ziua Naţională a Portului Tradiţional din România

 

      Din 2015, prin Legea nr.102/2015, s-a hotărât ca a doua duminică a lunii Mai, să fie declarată Ziua Naţională a Portului Tradiţional din România. Astfel, prin această legiferare, s-a dorit ca acestă zi să fie dedicată sărbătoririi portului tradiţional din România, un tezaur nepreţuit, fabulos şi din păcate, astăzi prea puţin cunoscut.

      Veţi spune poate că sunt muzee ale căror colecţii îşi aşteaptă vizitatorii. Încă mai sunt.

      Veţi spune poate că sunt meşteri populari, din ale căror mâini dibace, ies atâtea şi atâtea, minunăţii. Încă, mai sunt. Unii au şi ucenici, puţini, ce-i drept, dar sunt.

      Veţi spune poate că sunt sate pe uliţele cărora mai poţi vedea case, fânare sau ateliere, sub streşinile cărora, istoria devenirii umane s-a scris încet, generaţie după generaţie. Încă mai sunt.

      Pentru a le cunoaşte însă este nevoie să pleci în căutarea lor, să citeşti, să stai de vorbă cu cei care îţi pot spune povestea minunată a lungului drum al fiecărui obiect. De la scutătura de lemn la doniţa de lapte, de la firul de cânepă la cămaşa plină de fluturi, de la boţul de lut la strachina smălţuită, de la mânatul turmei de oi, la minunea de cojoc cu care te mândreşti, este un drum lung, sunt mii şi mii de ore de muncă, de frământări, de nesomn.

      Portul tradiţional este bogăţia unui popor, o resursă fără sfârşit, ce nu va putea fi niciodată nici furată, nici pierdută atâta timp cât va fi cunoscută şi înţealeasă în adevarata ei valoare. Este a fiecăruia dintre noi, nimeni nu ne poate opri vreodată să purtăm straiele strămoşilor noştrii, să le transmitem generaţiilor care vin după noi. Trebuie însă să înţelegem care este moştenirea şi cum putem să o păstrăm

      Fie că am crescut la oraş sau la sat, toţi avem o familie ale căror rădăcini, coboară adânc în ţărâna acestei ţări, lasă în urmă limitele administrative ale oraşelor, traversează râuri, câmpuri, trec munţii şi uneori, trec graniţele. Cu fiecare generaţie, familiei i s-a mai adăugat un străinaş de pământ, care nu a venit singur ci şi-a adus cu el, tot eamul lor cel viu şi adormit, portul de acasă, meşteşuguri deprinse de la părinţi, obiceiuri. Astfel familia a devenit mai puternică şi a mers mai departe.

      Portul tradiţional a fost mereu semnul distinctiv a purtătorului. Odată îmbrăcat, el vorbea despre tine fără vorbe: flăcău neînsurat sau copilă, femeie măritată sau văduvă, din ce sat veneai, totul se citea dintr-o privire. Astăzi, purtăm haine care nu spun nimic despre cel ce le poartă. Spun desigur ce buget îţi permiţi, ce culori îţi plac sau ce croi preferi. Dar cine eşti, al cui eşti sau de unde vii, nu mai contează. Am devenit milioane de anonimi, într-o lume într-o continuă schimbare. Poate este doar progres. Poate este înstrăinare sau poate timpul din ce în ce în ce mai scurt, ne forţează să acceaptăm modul în care s-a schimbat societatea.

      Da, totul în jurul nostru este schimbat şi totuşi, sunt lucruri pentru care merită să lupţi să nu se schimbe, să nu se uite, căci uitarea va fi urmată de pierderea propriei identităţi. A fiinţei tale ca individ dar mai ales, ca neam. Dureros dar, adevărat.

       Comunitatea Domniţe cu Altiţe, este una dintre cele mai frumoase comunităţi care prin preţuirea istoriei acestui neam şi a portului popular, duce mai departe tradiţiile acestui popor. O comunitate formată din doamne, domnişoare şi domni care poartă cu drag straiele înaintaşilor şi care transmit această dragoste celor tineri. Fiecare piesă de port are o poveste, constituie un simbol al rezistenţei în faţa uitării. Fiecare familie se gândeşte la moştenirea pe care să o lase urmaşilor, dar arareori, piesele de port popular, au constituit elementele definitorii ale unei moşteniri de valoare. Şi nu mă gândesc la valoarea strict materială a acestora prin natura materialelor folosite la realizarea lor, ci la încărcătura sentimentală a acestora. La valoarea pe care o capătă o piesă de port, o cămaşă, o fotă, păstrată de generaţii. Să ai certitudinea că nu eşti singur, că eşti şi vei rămâne mereu, o verigă dintr-un lanţ nesfârşit de destine, îţi dă puterea de a merge până la capăt cu credinţă, că viaţa ta nu este fără rost.

      Chiar dacă anul acesta pandemia ne-a împiedicat să ne întâlnim de Ziua Naţională a Portului Tradiţional din România la parada atât de aşteptată, nu am renunţat la bucuria de a îmbrăca frumoasele straie păstrate cu grijă. Este ziua lor, deci le-am scos la plimbare. Scrie undeva că nu mă pot duce la cumpărături îmbrăcată cu preţioasele straie? NU! Deci, în loc de trening sau blugi, iată-mă îmbrăcată cu un superb strai oltenesc. Câte zâmbete si aplauze şi felicitări am strâns? Destule ca să merite pe deplin efortul pregătirilor. Câte întrebări am primit despre motivul pentru care port straiele? Multe şi deşi mă aşteptam la priviri şi comentarii ironice, trebuie să spun că am avut satisfacţia de a întâlni oameni interesaţi şi încântaţi să afle mai multe despre costumul popular. Am vorbit despre semnificatia acestei zile şi despre comunitatea noastră, despre parada care a avut loc anii trecuţi dar care anul acesta a trebuit amânată datorită pandemiei şi oamenii s-au dovedit interesaţi deşi cei mai mulţi nu cunoşteau semnificaţia zilei. Spre regretul meu. Dar poate că încet, încet, lucrurile se vor schimba.

       Portul straielor tradiţionale, nu trebuie lăsat doar pentru spectacolele de muzică şi dans popular. Pot fi purtate în orice moment, în orice anotimp. La orice vârstă. Calitatea lor cea mai de preţ este aceea că nu au preferinţe. Orice femeie, fie scundă, fie înaltă, fie slabă, fie grasă, fie tânără, fie mai în vârstă, odată ce îmbracă straiul popular este FRUMOASĂ. Portul tradiţional, prin croi, culori, materiale, este dedicat frumuseţii trupului. Îl acoperă, îl modelează, îl transmformă, îi dă forţă. Este unic şi fiecare neam are datoria de a nu-l lăsa uitării, de a-l transmite mai departe din generaţie în generaţie. Este o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi!

 

 

JURNAL DE RĂZBOI – COVID 19 Săptămana 2 – Zilele dezertărilor

O ştire ce ţine prima pagină mă infioară: un medic specialist ATI şi alte 15 cadre medicale şi-au dat demisia părăsind secţia în care erau pacienţi internaţi. Trebuie să fie adevărat dacă a apărut la ştiri, nu pot decât să o cred. De fapt, nu sunt singurele cadre medicale care au hotărât să renunţe la locul de muncă. Nu cunosc toate datele cazurilor şi desigur în lipsa tuturor informatiilor nu pot decât să mă limitez la propriile gânduri. Dar ştirile mă îngrozesc căci din nou, mă vad obligată să recitesc ce am scris în 2016 în postarea mea „Sănătatea publică – o prioritate națională”. Am scris din durere, multă durere căci la vremea aceea căutam un tratament, cândva produs de Institutul Cantacuzino, dar era de negăsit în ţară. A fost nevoie de mobilizarea multor oameni cărora le vom fi mereu recunoscători, pentru a-l putea procura din Austria şi Germania. Cu ce spaime, că nu ajunge la timp, cu ce costuri? Inutil să povestesc. Şi atunci, ca şi acum, ştirea vorbea despre plecarea din sistem a unui medic. Singurul medic oncolog din Spitalul Judeţean Vaslui. Plecarea acestui medic dădea peste cap viaţa şi aşa plină de durere şi spaime, a multor bolnavi din aceea parte a ţării. Din păcate, pare că nimic nu s-a schimbat nici astăzi. Institutul Cantacuzino încă nu produce vaccinuri şi în acest moment sunt medici şi cadre sanitare care decid că nu-şi mai pot face datoria în această ţară, până la capăt.  DE CE?

Revenind însă la ştirea serii: pacienţi lăsaţi în voia sorţii. În spital. Motivele, oricare ar fi ele, încalcă jurământul depus la început de carieră ce spune că orice medic se va feri să facă orice rău şi orice nedreptate şi că va exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate, sănătatea pacienţilor fiind pentru el obligaţie sacră.

Nu uit că avem spitale fără posibilitatea să-şi susţină şi să-şi apere personalul a cărei menire este prin natura profesiei, dificilă, fiind mereu expuşi pericolului infectării, a suprasolicitării în gărzi prelungite, a lipsei de personal. Nu uit că mulţi medici şi personal medical, au plecat în alte ţări în căutarea unui loc de muncă care să le ofere siguranţă şi satisfacţie profesională. Nu uit nimic căci nu pot, dar mă întreb din nou: DE CE? Cum am ajuns aici? Poate că nici înainte de 1989 nu era mai grozavă situaţia unităţilor sanitare, dar de ce în loc să evoluăm, noi am luat-o an de an, la vale, până când iată-ne expuşi, fără apărare, unui pericol uriaş.

DE CE, când de la începutul anului, când China şi apoi Italia, atât de aproape de noi, ucigător de aproape, se luptau cu un inamic necunoscut, noi nu am luat măsuri de pregătire să nu îl înfruntăm cum pe vremuri ostaşii noştrii la Mărăşeşti, înfruntau inamicul cu mult superior numeric, cu mâinile goale? Avem noi vocaţie de martiri? Cine nu a înţeles pericolul? Cine a ignorat informaţiile? Cine trebuia să ştie că nu suntem pregătiţi pentru lupta care îngenunchiase Italia? Cine nu a spus că nu avem cu ce să dotăm spitalele şi medicii şi populaţia în caz de nevoie? De ce toate materialele sanitare, par să fie doar din import? De ce nu există resursa naţională pentru producţia de materiale fără de care sănătatea intră în colaps? Ce s-a întâmplat cu reconversia unităţilor de producţie în caz de nevoie? De ce atât de târziu ne regrupăm în faţa acestui inamic cu care se luptă de luni, ţări cu mult mai multe resurse decât noi?

Acum este coronavirusul necunoscut, dar dacă ţara ar fi fost zguduită de un cutremur? Desigur altele ar fi fost rănile ce ar trebui vindecate dar, personalul medical tot ar fi avut nevoie de măsti, de mănuşi şi halate. De biocide şi de locuri în spitale în sectiile de ATI, dotate cu aparatură de monitorizare şi susţinere a viaţii, de ventilatoare. Şi asta în cel mai scurt timp, zile nu luni! Până vine ajutorul din afara ţării, ce făceau răniţii? Dar bolnavii cronici?

De o lună, eutyroxul lipseşte din farmacii. Este un medicament strict necesar bolnavilor de tiroidă, ce nu are înlocuitor. Cât îl mai aşteptăm?

Da, îmi este teamă. Teama născută din întrebările cărora nu le găsesc răspuns. Ascult ştirile, mă conformez recomandărilor şi voi respecta tot ceea ce se va impune. Vreau să cred că, în aceste momente, chiar se încearcă salvarea ţării şi a noastră a tuturor. Ştiu însă că este o luptă inegală, cu un inamic nevăzut, de care toţi învăţăm, văzând şi făcând, cum să ne ferim.

Ştiu că doar împreună vom putea trece peste această încercare dacă vom învăţa să respectăm regulile stabilite de autoritaţi.

Şi despre reguli am scris cândva, contrariată de o reclamă ce spunea că regula este un moment. Nici nu bănuiam atunci ce clipe amare, mă vor determina să-l recitesc, căci nu, pentru mine, regula nu este un moment.

”Nu, regulile nu sunt momente ce pot fi încălcate. Regulile sunt baza unui comportament disciplinat, al unui om educat. Respectarea regulilor, înseamnă ordine și bună rânduială. Însemnă civilizație. Dă posibilitatea devoltării societății. Regulile, atunci când sunt cunoscute și respectate, fac diferența între sănătate și boală, între viață și moarte.” Aş vrea să nu fi fost niciodată nevoită sa recitesc această postare, dar viaţa mi-a rezervat o confirmare amară. Mii de compatrioţi au considerat şi consideră şi în aceste zile, că restricţiile impuse de autorităţi pot fi încălcate fără repercursiuni şi astfel, cu uşurinţă, le-au încălcat punând în pericol, viaţa a sute de cadre medicale şi a mii de oameni.

Deci, nu mă voi grăbi niciodată să judec pe nimeni pentru dezertare în caz de război, căci nu cunosc adevărul din spatele unor decizii. Nu am această putere şi mulţumesc vieţii că nu sunt pusă în această situaţie. Înţeleg cât poate fi de greu sa alegi între viaţă şi moarte. A ta, a celor dragi, a celor ce-şi pun viaţa în mâinile tale. Mulţumesc tuturor celor care în aceste zile îngrozitoare, chemaţi la datorie, îşi pun în slujba semenilor lor timpul şi viaţa şi ştiinţa şi priceperea, oriunde s-ar afla. Le doresc putere să lupte până la capăt. Şi sănătate. Multă, multă sănătate, nesfârşită, ca tot acest chin pe care îl îndură în aceste zile. Avem nevoie de ei şi deci trebuie să-i sprijinim, cum putem, fiecare acolo unde este. Dacă asta înseamnă să stăm în casă, stăm în casă. Fiecare om care rămâne sănătos, înseamnă o grijă mai puţin în seama sistemului medical. O viaţă câştigată, înseamnă o lacrimă mai puţin pe chipul lor obosit. Stând acasă, le lăsăm timp şi resurse să-i salveze pe cei aflaţi deja, în grija lor.

Sper însă, să capăt cândva nişte răspunsuri despre cum s-a ajuns în treizeci de ani la acestă situaţie şi când viaţa îşi va relua cursul, noi toţi să putem spune că am învăţat lecţia dură a ceea ce înseamnă omul potrivit la locul potrivit. Să învăţam ce înseamnă cu adevărat disciplina şi solidaritatea, fără de care noi, ca societate, nu putem depăşi, astfel de momente.

În treizeci de ani câte guverne au fost?

Va putea oare, guvernul de astăzi, la capătul acestei crize, să facă o analiză riguroasă a ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie în viitor, sistemul de sănătate românesc? Ce nevoi reale are şi ce trebuie să facă, oricare ar fi culoarea politică a guvernului aflat la putere, ca viaţa cetăţenilor să fie sigură? Cum ar trebui acţionat ca măsurile luate de un guvern să aibă coerenţă şi continuitate, singurul interes fiind cel a cetăţeanului şi nu câştigul în lupta politică? La toate aceste întrebări sper să aflu răspunsul. Sper, căci speranţă, încă mai am. Multă speranţă.

JURNAL DE RĂZBOI – COVID 19 – 22.03.2020

Noi cei din linia întâi

Uneori viaţa ne pune în faţa unor încercări cărora nu credeam că va trebui vreodată să le facem faţă. Despre viaţa pe timp de război citisem în cărtile de istorie şi ascultasem povestirile părintilor. Despre patimile celor deportaţi, aruncaţi în închisori din cauza credinţei sau a opţiunilor politice, aflasem tot din cărţi. Despre cum este să trăieşti sub ameninţarea mortii zi de zi în timp de război, despre suferinţa celor obligati să stea acunşi zile, luni poate ani, de frica deportării, despre chinul luptei medicilor din prima linie a frontului sau a celor din spitalele rămase fără medicamente, despre cum au învins oamenii, moartea în timpul secetei sau a epidemiilor, despre toate acestea s-au scris mii de cărţi, dar oricât ai citi, niciodată nu vei putea simţi şi înţelege cu adevărat groaza trăită de acei oameni pentru că în jurul tău, este pace şi linişte, viaţa îşi toarce firul când mai lin, când mai abrupt şi zilele trec şi anii se adună.

Şi uitarea se aşează peste încercările ce nu au fost ale noastre.

Istoria este cea mai frumoasă poveste. De câte ori aţi auzit aceste cuvinte? Ce ati gândit? Pentru mine, istoria nu este o poveste. Istoria nu este altceva decât o înşiruire de zile, de ani din viaţa noastră, a tuturor. Zile bune, zile grele, oricum ar fi, sunt file dintr-un jurnal de război. Fiecare generaţie are parte de propriul război.

Când m-am născut războiul se încheiase, urmările lui se şterseseră. Nu pot să-mi amintesc ce nu am trăit, pot doar să-mi închipui suferinţa trăită. În 1970 Romănia s-a confruntat cu cele mai catastrofale inundaţii. Aveam doar 10 ani dar îmi amintesc clar, efortul şi mobilizarea tuturor în lupta pentru ajutorarea celor aflaţi în suferinţă. A fost apoi cutremurul din 1977 şi din nou, oamenii au înţeles că, în astfel de momente, este nevoie ca fiecare să participe la efortul general de salvare a victimelor. Solidaritate, acesta a fost sentimentul care i-a unit pe oameni. Oamenii s-au tranformat în salvatori necunoscuţi şi nu puţini au plătit cu viaţa.

In 1989 am fost prinsã fãrã voia mea în mijlocul unei schimbãri de regim. Am simţit spaima fãrã margini, groaza celui ce nu ştie încotro sã o apuce. Am trãit frica despre care citisem şi nimeni nu putea sã-mi dea asigurãri cã va fi bine. Vãzusem oameni morţi pe strãzi, trecusem pe lângã ei şi mã întrebam dacã voi mai ajunge acasã. Mi-au rãsunat în urechi şuieratul gloanţelor trase lângã casa mea. Erau reale ca şi frica mea. Au fost zile şi nopţi de coşmar. Au trecut dar nu le-am uitat. Am înţeles cã istoria poate fi “cea mai frumoasã poveste” dar numai dupã ce personajele ei au scãpat cu viaţã.

Astăzi, lumea noastră socotită sigură, este sfâşiată de moarte. Mii şi mii de oameni luptă pentru viaţa lor şi a semenilor lor. Lumea noastră paşnică este în război! Un război crunt, tăcut, nemilos, ce a făcut mii de victime, cu un adversar extrem de periculos COVID 19. Un virus, coronavirus, minuscul şi feroce. De unde şi cum a apărut, sunt întrebări fără răspuns.

Acum trăiesc din nou fiecare zi, cu mii de spaime. Aş vrea să spun că nu îmi este teamă, dar sunt realistă şi sinceră. Ştiu că nu voi avea niciodată toate răspunsurile la întrebările care nu-mi dau pace, care să-mi redea liniştea pierdută. Nu pot căpăta garanţii. Încerc sâ înţeleg ce stă în puterea mea să fac în aceste momente, astfel încât să pot ajuta. Cred însă că este necesar, să fim solidari! Solidaritatea din aceste momente, este esenţială. Să înţelegem că nu trebuie să ignorăm pericolul. Să înţelegem că trebuie să respectăm viaţa, a noastră, a celor dragi, a celor din jurul nostru, a fiecărei fiinţe umane! Suntem fiinţe gregare, oamenii din jurul nostru sunt importanţi pentru noi. Respectându-i, respectăm viaţa!

O cursă absurdă poartă prea mulţi oameni pe străzi. Nevoi sau doar sfidare, incoştienţă? Sunt oricum destui oameni pe străzi, care merg la muncă căci nu toate activităţile se pot face de acasă şi viaţa are nevoie disperata, de suport.

Sunt medicii şi tot restul personalului care susţin activitatea medicală, ce nu stau acasă pentru ca epidemia să fie stăvilită. Ei sunt în prima linie a luptei. În spatele lor, noi toţi, în numele vietii, trebuie să le susţinem efortul, fiecare acolo unde ne cheamă datoria sau, înţelegand necesitatea distanţării sociale, stând acasă.

Când credeţi că vă este greu să staţi izolaţi în casă, să vă gândiţi la ei, la lupta lor pentru viaţă!

Când simţiţi că vă este dor de fraţi, surori, părinţi, prieteni, să vă stăpâniţi să-i vizitaţi, căci s-ar putea să fie ultima vizită şi pentru ei şi pentru voi.

Când sunteţi tentaţi să vă plimbăţi doar pentru că aşa aveţi chef şi credeţi că nimic nu vă poate afecta, să vă gândiţi la cei pentru care ziua de mâine nu va mai veni niciodată.

Pentru ziua de mâine, pentru viaţă, trebuie să fim solidari! Nimeni nu a învins singur într-o confruntare, în spatele fiecărei bătălii câştigate, au stat mereu mii de luptători disciplinaţi, cu un singur ţel: să câştige!

Astăzi, este lupta noastră, a tuturor, pentru viaţă şi trebuie să înţelegem că doar împreună o putem câştiga!

 

 

Să iubim panseluțele

Citind titlul postării, vă întrebați probabil: de ce ar trebui să iubim panseluțele? Poate cu trandafirii v-ați obișnuit deja să-i iubiți, după ce ani de zile, v-au răsunat în urechi acordurile îndrăgitului șlagăr. Dar panseluțele, ce merite deosebite au căpătat brusc panseluțele? Colorate sunt, catifelate sunt, cu parfumul stau mai slăbuț, dar panseluță, lângă panseluță, fac un decor frumos. Ani de zile, panseluțele umpleau orașul, valuri, valuri, o maree colorată iubită, admirată, blamată și unanim acuzată, că între miile de petale catifelate, sfârșesc ofiliți, banii cetățenilor. Dar cam atât! Deocamdată!
Să trecem la alt subiect: Podul Izvor ce leagă cele două maluri ale Râului Dâmbovița. Ce lungime să aibă? 10-15 m. Prins între Parcul Izvor și Teatrul Bulandra, între Casa Poporului și Căminul studențesc al Facultății de Medicină, actualul Pod Izvor, este un punct important în drumul celor ce vor să viziteze Bucureștiul. Ne place sau nu, sute, poate mii de oamenii, trec zilnic, pe Podul Izvor. Pășesc grăbiți, cu ochii la ceas să nu întârzie la slujbă sau se opresc să admire apele tulburate de plutirea tăcută a câtorva rațe sălbatice ce de ani de zile, cuibăresc în zonă. Dimineață, prânz sau seară, primăvară, vară, toamnă sau iarnă, podul rămâne neschimbat. De ani, își etalează aceeași rugină, jardinierele goale, de fapt pline cu mucuri de țigări, pahare goale de cafea, doze de bere sau suc și de ce-i mai prisosește, trecătorului prea obosit, să mai caute un coș de gunoi. Mai exact, de doi ani, spre disperarea mea, căci obligată fiind să trec zilnic podul, nu aveam cum să remarc lipsa oricărei preocupări pentru aspectul acestuia. Pentru ce au fost amplasate acele jardiniere? Care erau costurile și cât timp era necesar să se planteze flori în cele 20-30 de jardiniere de pe pod? La un moment dat, m-am gândit chiar să cumpăr pământ de flori și să plantez măcar, câteva mușcate curgătoare poate, poate observă cineva . Sau mă gândeam ce-ar fi să lansez o chemare: dați o floare pentru Podul Izvor! Prea târziu! Panseluțele invadatoare, mi-au luat-o înainte. Asta-i viața!
Astă-seară, traversând podul am crezut că visez: înfloriseră jardinierele! Mă uit la ceas, la calendar și constat că este seară bine și trecut de mijocul lui septembrie. Panseluțe, panseluțe, răsăreau timide, unele mai țanțoșe, altele leșinate, că de așa ești după un transplant recent, din jardinierele ce dis-de-dimineața, se zgâiau la mine, în toată splendoarea goliciunii lor. Am trecut în revistă rapid criteriile ce puteau duce la așa o schimbare de look a jardinierelor, speriată că mi-au citit resposabilii cu panseluțele, gândurile. Știți vorba acea, ai grijă ce-ți dorești că poate, se îndeplinește, dar cum sunt destul de pragmatică când vine vorba de coincidențe, trec la analiza pe text, a evenimentelor petrecute în ultimele zile și cele în curs de derulare și brusc, am o revelație: vinerea trecută, zor-nevoie, s-au curățat malurile râului în zona podului. De doi ani de zile, veni primăvara, trecu vara, trecu și toamna și apoi veni și iarna când bălăriile dispărură de bună-voie, fără să miște nimeni nici o lopată, nicio greblă, căci așa se fac economiile la buget.
Luni dimineață, malurile lună, jardinierele cum vă spuneam, pline de gunoaie. Știu sigur, căci le admir de două ori pe zi, de voie și fără voie, în drumul meu spre slujbă. De fapt eu urmăresc rățuștele dar, pot să ignor mâzgălelile ce umplu balustrada podului și jardinierele? NU!
Astăzi de dimineață, nicio schimbare dar, nu aduce anul ce poate aduce… Centenarul! Mai bine spus, apa. Fântâni. Inaugurare. Evrika, strigai fericită când în sfârșit, am înțeles cărui fapt datorez nesperată îndeplinire a dorinței mele de a vedea flori în jardinierele de pe Podul Izvor. M-am pozat iute cu panseluțele nevinovate, cu frica-n sân să mi se ia darul, deși eu sunt atât de fericită de parcă fuseseră plantate în grădina mea.
Poate nu aș fi fost atât de pornită pe delăsarea celor ce în ultimii ani, nu au considerat potrivit să înfrumusețeze acest pod, dacă cu ceva timp în urmă nu aș fi admirat doi pictori la lucru. Am comparat mental, imaginile din călătoriile mele pe meleaguri mai îndepărtate și recunosc că mi-a dat cu minus. Pictori erau pe Podul Izvor, priveliște frumoasă aveau dar, cu gunoaiele la nas, oricât de boem ai vrea să te consideri, rămâi cu tristețea pădurilor ce puteau să fie, așa cum spunea Ileana Vulpescu. Uneori, lucrurile mărunte, de care aparent ne putem lipsi, fac diferența între bine și rău, între frumos și sordid. Astăzi delicatele panseluțe, apărute peste zi, în jardinierele părăsite de ani, au făcut diferența. Nu înseamnă mare lucru gândindu-mă la momentul apariției lor, căci altfel aș fi privit apariția lor dacă acest lucru s-ar fi întâmplat cum ar fi fost normal, în primăvară, bucurându-ne privirile în tot acest timp. Dar cum panseluțele nu au nicio vină, iubiți-le și admirați-le cu speranța, că le vom revedea la primăvară.

Povestea în imagini

Pe drumuri de munte

 din ciclul, unde evadăm din oraș pentru câteva ore

             Orice călătorie începe cu un pas. Dar încotro să pornim, este întrebarea care ne frământă ori de câte ori ne dă sufletul ghes la o plimbare. Când măsurăm timpul în zile de vacanță, decizia este mai ușor de luat dar, când avem la dspoziție doar câtva ore, ce-i de făcut? Cum decidem încotro o vom apuca? Eu am o metodă sigură de ani de zile: deschid harta și analizând traseele parcurse până acum și cele lăsate mereu pentru mai târziu, decid rapid direcția. Mare? Munte? Ridic privire spre cer, o cobor alene spre ceas și decizia este gata, căci de este soare dar, timp puțin, marea a rămăs cam…departe. Și Valea Prahovei, tot atât de departe. Dar muntele nu înseamnă numai Sinaia, Predeal sau Brașov. Așa încât apucând vitejește DN1, facem la stânga la Breaza și cap-compas, unde ne va duce drumul!

            Breaza, este pentru mine una din localitățile pe care le pot vizita de nenumărate ori cu aceeași plăcere căci, drumul bun, casele frumoase și lipsa aglomerației face posibilă relaxarea. Deci, iată-ne la drum prin Breaza, hotărâți să traversăm munții, spre Pucioasa, pe un traseu aparent banal, ce avea să ne poarte pe drumul județean 710, prin câteva localități despre care nu aveam prea multe informații. Adeseori, cele mai frumoase clipe de relaxare le-am petrecut nu în localități a căror faimă turistică este deja bine stabilită, ci în mici sate risipite printre munți, înconjurate de poieni de vis, de păduri ale căror poteci sunt arareori călcate de străinii de loc și străbătute de drumuri pe care seara, se întorc agale de la pășune, cirezile de vaci. Oprite în loc, mașinile se lasă depășite de animalele obosite și însetate, ce-și anunță venirea, cu mugete scurte. Din loc în loc, porțile se deschid și ciurda se răsfiră în căutarea adăpostului. Ultimul act al unui spectacol ce se repetă zi după zi, an după an, fără anulări, fără modificări de scenariu, doar cu mereu alți actori, legați între ei de dragostea de pământ, de lupta pentru viață.

            Ziua de astăzi m-a făcut să apreciez încă o dată spontaneitatea soțului meu în luarea deciziilor, căci văzând coada de mașini ce se făcuse înainte de Comarnic, a decis schimbarea de plan. Breaza – Adunați – Bezdead – Miculești – Pucioasa. Un drum ce străbate două județe Prahova și Dâmbovița, în mare parte bun, doar cu câteva porțiuni (între  Adunați și Bedzead) afectate de recentele ploi ce adunaseră pe carosabil grohotișul adus de pe versanți. Deși lucrările de asfaltare și amenajare a șanțurilor de scurgere a apelor, sunt încă în desfășurare, se vede clar că sunt necesare și lucrări de sprijinire a versanților, de realizare a unor subtraversări pentru drenarea apelor de pe versanți. Dar pentru realizarea unor lucrări care să reziste în timp este nevoie de bani. Mulți. De studii și proiecte bine realizate, într-un timp scurt, de profesioniști care să cunoască specificul lucrărilor din zonele de munte. De prea mult timp se fac în țara asta doar cârpeli, menite să țină de la un an la altul, fără nicio răspundere. Prea multe pagube materiale, prea multe vieți puse în pericol de lipsa de implicare a unor factori de răspundere. Ce rost au asfaltările pe drumurile lipsite de sprijiniri de maluri, de lucrări de drenuri și podețe? La primele ploi – și nu ne putem plânge de ploi în țara noastră – drumul este rupt, legăturile dintre localități sunt întrerupte, așezările rămân izolate și totul este ca la început. Alte proiecte, alte licitații, o spirală fără sfârșit a nepăsării și chelturii banului public, fără nicio finalitate pentru oameni. Oare nu mai sunt specialiști care să-și spună cuvântul? Oricine merge drumurile realizate înainte de 1989, fie la câmpie, fie la munte, nu cred să nu se observe modul în care au fost realizate. Nu ar fi rezistat atâția ani, dacă nu s-ar fi făcut ziduri masive de sprijin, șanțuri betonate, podețe și subtraversări acolo unde sunt pâraie sau unde se formează torenți la ploi sau din topirea zăpezilor, ce ar fi afectat grav drumul. Și lucrări periodice de întreținere. Nu doar atunci când pleacă drumul la vale! Lucrările sunt complexe, scumpe și cer deopotrivă specialiști proiectanți dar și echipe de lucrători cu experiență pentru execuție. Dar, dacă nu vom pune capăt odată superficialității în luarea deciziilor privind aprobarea studiilor, proiectelor și selectarea executanților, nimic nu se va schimba. Și este mare păcat căci, dacă nu este cu intenție – ceea ce uneori mie așa îmi pare – atunci este nepăsare față de interesul oamenilor lăsați izolați, departe de orice posibilitate de dezvoltare economică a localităților în care locuiesc, fără acces la educație și sănătate.

            Avem o țară frumoasă, cu locuri minunate, cu o varietate a reliefului, florei și faunei, cu care nu se pot lăuda multe țări și pentru asta nu este nevoie să ne povestească specialiști din alte țări, este suficient să bați țara în lung și în lat, atent la tot și la toate. Nu or fi poienile noastre tunse și frezate ca în Elveția, dar au milioane de flori și gâze și miros divin! Și izvoare! Milioane de izvoare, pârâuri, râuri și lacuri, o bogăție imensă! Izvoare cu ape minerle și lacuri cu puteri tămăduitoare! Nu avem noi vârfuri ca Mont-Blanc sau Everest, dar stâncile lor golașe se pot oare, măsura în frumusețe, cu munții noștrii atât de bogat înveșmântați în verdele brazilor până aproape de vârfuri? Pe sub poala pădurii, pe cărări umbrite, urcușul este ca o poveste căci la tot pasul, privirea se agață de fiecare floare, pasul se spijină de fiecare rădăcină, adevărată scară adânc înfiptă în spinarea muntelui, urcând parcă, spre cerul abia zărit printre crengile arborilor.

            Drumul prin pădurile noastre, oricare ar fi, în orice loc al țării, este unic!  Dar, ca să ajungi în aceste locuri, avem nevoie de drumuri! Drumuri adaptate fiecărui timp de relief, de trafic, fără de care, nu se poate vorbi nici de dezvoltare economică a zonelor, nici de turism. Am avut ocazia în 2014, să merg pe unul din puținele drumuri realizate după părerea mea, bine, ce face legătura între Reșița și Slatina-Timiș și care, dădea posibilitatea atât, vizitării zonei cât și susținerii economiei locale. Drumul județean 582, leagă DN58, de drumul E70, traversând Parcul Național Semenic – Cheile Carașului. Și ca un exemplu de drum realizat bine într-o zonă protejată dar în același timp, zonă în care oamenii trăiesc de sute de ani, este drumul din Rezervația Mulinologică Eftimie Murgu-Cheile Rudăriei. Morile de Apă din comuna Eftimie Murgu, sunt doar o parte a vieții comunității din aceste locuri, drumul era o necesitate nu doar pentru turism, ci mai ales pentru ca oamenii să poată în continuare, să macine la morile de apă așa cum o fac de atât timp.

            Desigur, exemple de drumuri bine realizate cred că se mai pot da, dar raportat la scara întregii țări, situația este dezastruoasă. Dar despre drumuri, voi vorbi altădată, acum mă voi întoarce la poienile înflorite dintre Adunați și Bezdead. Locuri minunate de popas pentru cei care doresc să petreacă câteva ore în natură, fără grătar și muzică dată la maxim. Nu cred că ieșirea la iarbă-verde cum spuneam altădată, unde să respirăm aer curat, este atât de anostă, fără fumul de grătar. Acum ieșirea este ”la grătar”, adică din start știm că urmează câteva ore de inhalat fum de cărbuni, care oricât ar fi stimulativ pentru simțuri, tot face rău și de muzică dată la maxim! Pentru asta nu este nevoie să străbatem zeci de kilometri, să stăm ore în trafic, putem merge la un restaurant sau la o terasă din orașul în care locuim. Nu poluăm natura, nu distrugem flora și ne păstrăm și propria sănătate dar și pe a familiei noastre.

            Și pentru ca ziua să fie completă, pe drumul spre casă, am făcut și piața. Asta a fost bonusul zilei căci, de dimineață, decizia era clară: ori la plimbare, ori la piața. Cum am ales plimbarea, piața rămânea pe a doua zi, dar, dacă drumul trece prin așezări de oameni gospodari cu tarabele pline la porți, puteam rămâne nepăsători? Am făcut cumpărături pe alese și fără grabă și iată-ne ajunși acasă, înainte de apus, odihniți și încântați de locurile descoperite.

 

POVESTEA MĂLINULUI

Cu drag pentru Cristina-Maria

A fost o dată ca niciodată, departe la marginea lumii, o cetate despre care se dusese vestea în lumea toată despre frumusețea grădinilor sale. Vezi dar, Împăratul și Împărăteasa sa, iubeau tare mult florile și aveau grădinari pricepuți care aduseseră de peste tot, cele mai frumoase și mai rare flori și cei mai impunători și nemaivăzuți arbori, plini de flori și fructe rare.

Dar, se mai mândreau cei doi voievozi și cu o altă comoară a sufletului lor: cu frumoasa lor fiică, Mălina. Domnița, cu ochii ca albastrul cerului și părul ca spicul de grâu, cât era ziulica de mare, alerga prin grădina fermecată, vorbind cu florile, lăudând hărnicia pomilor cu ramuri grele de fructe și mulțumind fiecărui slujitor pentru truda sa, fără de care, nu ar fi existat atâta frumusețe.

Când era vremea potrivnică, norii negrii vârsându-și lacrimile peste grădina în floare, domnița pornea plină de curiozitate să cutreiere palatul, căci era așa de mare încât, mereu mai erau câteva încăperi de vizitat. Într-o astfel de zi vântoasă, prințesa porni prin palat și deschizând ușă după ușă, se trezi dintr-o dată, într-o încăpere de un alb strălucitor. Totul era alb: pereții, covoarele, perdelele tot, tot sclipea în lumină, încât Prințesa închise brusc ochii. Când îi deschise, rămase fără grai căci, abia atunci a realizat de unde venea lumina albă, ce umplea camera. În mijlocul camerei, plutind parcă, se găsea o rochie de o frumusețe fără pereche: cu corsajul și fusta pline de buchete de flori albe, părea o imensă, albă,floare. Prințesa nu o mai văzuse până atunci și plină de uimire, alergă la mama sa, Împărăteasa:

– Mamă, mamă ce rochie frumoasă este în camera albă! Spune-mi povestea ei? De ce nu o porți? Este atât de frumoasă! Așa răsuna glasul Prințesei prin tot palatul, dorind să afle o secundă mai devreme, povestea rochiei plină de flori.

Împărăteasa, apucă mâna Prințesei și strângând-o la piept, îi spuse:

– Draga mea, când vei fi la vârsta măritișului, un Prinț frumos și viteaz va veni să te ducă cu el într-o țară frumoasă. La fel ca străbunica ta, ca bunica ta și ca mine, mama ta, atunci vei îmbrăca rochia albă, plină de flori. Câtă vreme, dragostea și buna orânduială va domni în viața și în împărăția voastră, rochia va rămâne mereu albă și florile de pe ea, vor fi mereu înflorite. Asta va fi mereu grija și datoria ta, ca rochia să rămână mereu albă până când fiica ta, vă fi pețită și va pleca la rândul ei alături de alesul inimii sale!

Prințesa ascultă tăcută spusele mamei sale și apoi ieși din cameră fără să spună un cuvânt. De atunci, ori de câte ori afară era vreme rea și nu putea se putea plimba prin grădină, prințesa stătea ore întregi în camera albă, admirând rochia, visând la fapte încă neîntâmplate.

Dar într-o zi, alergând prin grădină la vremea când toți pomii erau plini de flori, într-un colț mai retras a descoperit un pomișor plăpând, cu frunze rare și fără nici o floare. Mult s-a mirat prințesa căci de mică, văzuse doar pomi înfloriți în grădina tatului său și nu știa ce să creadă. A așteptat câteva zile sperând să vadă cum se deschid florile pe ramurile plăpânde, dar în zadar. Privea pomișorul și parcă i se rupea inima de tristețea lui, când un gând năstrușnic își făcu loc în mintea ei. Fără să stea pe gânduri, porni în fugă spre camera albă și dând ocol rochiei de vis, rupse iute, două buchețele de flori albe.

– Sunt atât de multe și stau aici închise fără să le vadă nimeni – își spuse Mălina. Și pomișorul este atât de trist cu ramurile sale goale, printre cununile înflorite din jur! Sunt sigură că nimeni nu va observa că lipsesc câteva flori!

Ascunzând în pumnul micuț, florile albe prințesa alergă la pomișor și îi prinse printre ramuri cele două buchețele albe de flori. Imediat, parcă toata grădina s-a luminat, ori doar i s-a părut prințesei, dar vedele frunzelor sclipea ca niciodată!

Anii au trecut și prințesa văzând că pomișorul tot nu înflorea, ca să nu-l mai vadă trist, dădea o fugă în camera albă – parcă era un pic mai întunecată acum, dar cine putea spune cu siguranță de ce – și rupea mereu din buchetele de flori albe. Mai întâi a rămas corsajul gol, dar mătasea albă era atât de frumoasă, încât nici nu se observa lipsa florilor. Apoi s-au golit poalele rochiei, de flori. Dar erau așa bogate, căzând în falduri grele, mătăsoase, încât nici acum nu i-a scăzut frumusețea. Doar strălucirea albă era mai ștearsă, mai plăpândă dar, Prințesei nu-i păsa.

Lasă mai este mult până când un Prinț va veni să o ducă departe!

Poate chiar nu o va găsi și atunci ea v-a rămâne mereu alături de părinții săi, bucurându-se de grădina fermecată!

Dar, timpul nu stă în loc și iată că a venit și ziua când un Prinț frumos și viteaz a cerut mâna Prințesei și plini de bucurie, Împăratul și Împărăteasa, au chemat-o pe Prințesă spunându-i să se pregătească de nuntă. Zarvă mare s-a pornit în palat, căci a două zi, Prințesa urma să îmbrace frumoasa rochie albă. Împărăteasa a poruncit să-i fie adusă frumoasa rochie, dar a încremenit văzând-o văduvită de albele flori.

– Să fie chemată Mălina! – porunci tristă Împărăteasa, neînțelegând ce s-a întâmplat. Cum a fost posibil? Unde-i sunt albele flori?

– Dragă mamă, iartă-mă, nu am vrut să te superi, dar pomișorul era atât de trist! Nu am știut ce să fac! Printre lacrimi și rugăminți de iertare, Mălina spuse mamei sale, întreaga poveste a dispariției florilor albe de pe rochia de nuntă.

Zâmbind, Împărăteasa ascultă tăcută mărturisirea Prințesei și înduioșată, i-a spus:

– Draga mea, sufletul tău bun, te-a îndemnat să faci o astfel de faptă, dar mâine, tu tot vei îmbrăca rochia albă, chiar dacă nu va fi la fel de frumoasă precum a fost la nunta mea. Știu că vei fi mâhnită, dar știai că așa va fi și totuși ai ales să împodobești cu florile de pe rochie, crengile golașe ale pomișorului!

– Așa voi face, mamă, grăi Mălina cu glasul stins, dar am o rugăminte: mâine, înainte de a părăsi palatul, lasa-mă rogu-te, să mai văd o dată pomișorul!

Împărăteasa, își strânse la piept copila, și sărutând-o pe frunte, îi promise că îi va împlini dorința.

A doua zi, Mălina îmbrăcă rochia albă și așa cum i-a fost dorința, înainte de a părăsi palatul, urmată de alaiul curtenilor porni spre grădina fermecată, spre a-și lua rămas bun de la pomișorul fără flori pentru fericirea căruia, jertfise frumusețea rochiei de mireasă. Pe măsură ce se apropiau de colțul grădinii unde micul pomișor creștea, spre a lor mirare, vedeau cum grădina se lumina tot mai tare. Marea le-a fost uimirea când, în locul pomișorului plin de frunze, le răsări înainte, un copac mândru, cu coroana strălucind de frumusețea florilor albe răspândind o mireasmă îmbătătoare!

Mălina privea cu ochii măriți de uimire, frumosul copăcel, neînțelegând ce s-a întâmplat. Unde dispăruse tristețea micului copăcel? De unde răsăriseră atâtea flori minunate? Câte întrebări îi răsunau în minte, câte întrebări nu-și aflau răspunsul!

Cu lacrimi în ochi, Prințesa îngenunche și cuprinse în brațe trunchiul copăcelului, spijinându-și fruntea de el. Atunci, spre surprinderea întregului alai, copăcelul își plecă ramurile încărcate de flori, acoperind aproape, rochia Mălinei. Când, rămurile s-au ridicat, sub privirile înmărmurite ale tuturor, o ploaie de flori căzură peste rochia prințesei. Unde cădeau, acolo se prindeau, ca și când acolo fuseseră din totdeauna și astfel rochia Mălinei, era mai frumoasă ca niciodată, strălucirea ei întrecând, strălucirea Soarelui.

Fericită, Împărăteasa, își strânse în brațe copila, a cărei bunătate fusese astfel răsplătită de mândrul copăcel și spuse:

– De azi înainte, pentru ca nimeni să nu uite vreodată cum este răsplătită bunătatea, copacul Prințesei, cum era cunoscut până astăzi, se va numi Mălin. Și astfel, an de an, miile de buchete de flori albe ce îi împodobesc crengile, parfumează  văzduhul amintind tuturor, de generozitatea Mălinei.

Și departe, peste mări și țări, Prințesa Mălina și Prințul său, au trăit ani mulți fericiți, ducând mai departe povestea rochiei fermecate, a cărei frumusețe nu piere niciodată.

P.S. Mălinul – este un arbust decorativ, cu flori albe mirositoare și cu fructe mici, negre, din a cărui scoarță amară se prepară un medicament astringent.

 

Am ceva de făcut

calatorprintaramea

Ai ceva de făcut?
Poate gânduri de pus în cuvânt,
Poate vise de prins în amurg,
Poate lacrimi de șters cu-n surâs,
Poate toate-s prea mult
Pentru azi și atunci,
Poate bine-i să-i dai
Inimii timp și să stai,
Liniștit să asculți,
Cum respiri.
E prea mult?

Ce aveam de făcut,
am uitat.
Am uitat să respir,
Am uitat să visez,
Am uitat să mai cred,
Am uitat să trăiesc.
Ce mai am de făcut,
chiar nu știu.
Să aștept?
Să mă rog?
Să încerc să-nțeleg?
La ce bun, nu prea știu,
Dar, adun orice zi
Ca și cum,
voi putea, când destule vor fi,
să le dau și la schimb,
să primesc înapoi,
ce-am pierdut.

inspirată de psi, mă gândesc că poate, mai am ceva de făcut.

Vezi articolul original

regata iernii –
odihnind aripile
doar pescarusii

Ziua Internaţională a Îmbrăţişărilor 21.01.1986 – 21.01.2013

calatorprintaramea

Lume, lume! Aş vrea sã te pot lua întregã în braţe cã poate aşa te-aş putea face sã-ţi simţi mai aproape toţi copii care, deşi sunt diferiţi, deşi se roagã în toate limbile pãmântului şi nu seamãnã unul cu altul, rãmân cu toţii egali în faţa timpului dar mai ales, în faţa nevoii de afecţiune. Oricare le-ar fi culoarea pielii, oricare le-ar fi limba în care spun Mamã, oricare ar fi locul în care îşi duc viaţa, cu toţii au nevoie iubire şi de gesturi tandre.

Vorbeam cu ceva timp în urmã într-o postare de acestã nevoie ce ne încearcã pe fiecare, indiferent de vârstã, indiferent de educaţie. Vrem sau nu sã recunoaştem, purtãm mereu în gând fãrã ca mãcar sã conştientizãm, amintirea clipelor în care, copii find ne gãseam alinare în braţele pãrinţilor sau ale bunicilor. Timpul trece, devenim adulţi dar vom fi mereu în cãutarea acelor braţe a…

Vezi articolul original 298 de cuvinte mai mult

haiku

doar un cărăbuș
abia zărit printre flori –
numărâd pașii

după cărăbuși-
în casa bunicilor
doar un insectar