Psi-luneli – Interviu psiriduş : de vorba cu Gabriela

 

sursa

Cã suntem pãpuşi în teatrul în care un pãpuşar îndemânatic distribuie roluri, ştiam. Ce nu am ştiut niciodatã a fost: care va fi urmãtorul rol? Şi nu au fost puţine rolurile în care cu partiturã sau fãrã, a trebuit sã dau rãspunsuri. Dar de astã datã, propunerea pentru psi-lunealã a fost îndrãzneaţã: un interviu psiriduş cu un coleg din club. Dificilã alegere! Nici prea multã vechime în club nu aveam şi nici nu interacţionasem foarte mult şi totuşi: de ce nu? Misiunea nu se dovedea imposibilã dacã acceptam ca ceea ce ne îndeamnã sã revenim şi sã rãsfoim un blog mereu şi mereu, sunt tocmai acele impulsuri care ne apropie: gânduri, trãiri, pasiuni. O pasiune mai veche a mea, Orientul, a fost cea care a fãcut sã-mi aleg partenerul de interviu. O lume aparent strãinã, cu tradiţii şi legi greu de înţeles pentru Occident. “Cafeneua turceascã”, blogul Gabrielei a fost punctul de plecare al interviului meu psiriduş din aceastã searã şi ca orice început poate cã este stângaci dar, mie mi s-a pãrut foarte interesant! Sper sã vã placã tot atât mult cât mi-a plãcut mie aceastã temã care mi-a dat prilejul sã mã apropii de omul din spatele blogului. Deci sã începem:

 

R: Gabriela, copilã fiind, ce ai iubit mai mult: poezia, proza, pictura sau muzica?

G: “Am iubit literatura şi în mod special, proza. Am început să citesc pe la şase ani şi jumătate. Tata mi-a insuflat dragostea de lectură, el a fost cel care mi-a selectat primele cărţi. În casa noastră auzeam mereu dezbateri literare ori filozofice pe tema unor cărţi şi autori. Totuşi, deşi suntem trei surori, eu am fost atrasa de lectura cel mai mult, până la dependenţă. Pot să spun că m-am hrănit cu literatură şi am trăit intens fiecare carte pe care am citit-o.

 

”R: Cum ai început sã scrii?

G: “Scrierea care m-a ”lansat”, a fost o poveste de vacanţă, foarte haioasă inspirată dintr-o întâmplare reală. Nişte boacăne făcute cu amici de vârsta mea, la bunici. Eram în clasa a IV-a. Bibliotecara de atunci, care mi-a devenit ceva mai tarziu, profesoara de limba română, m-a remarcat si m-a înscris Cenaclul Literar al şcolii. Din clasa a VI până în clasa a VIII-a am fost redactorul şef al gazetei de perete. Zâmbesc acum, că, fără să-mi dau seama, viaţa mi-a întins nişte săgeţi de direcţie, spre gazetărie.”

 

R: Se spune cã blogul este un fel de jurnal personal. Totuşi jurnalul este ceva atât de intim încât nu îl vrei citit de altcineva. Cum ai defini blogul tãu?

G: “Am avut o viaţă foarte densă. Treceam printr-o criză emoțională, impinsă la limite, căutam răspunsuri la niște provocări grele ale vieții iar un prieten, poet, m-a îndemnat să îmi fac un blog. Mi-a cerut să scriu povestiri şi m-a încurajat deşi, când văd primele mele postări de acum patru ani, mă pufneşte râsul. Blogul meu nu e chiar un jurnal personal. E un blog literar şi conţine poveşti de viaţă, autentice, cele mai multe trăite de mine iar altele de cunoscuţi de-ai mei. Am constatat că viaţa îţi trimite în cale lecţii atât de spectaculoase, încât unele sunt la marginea credibilului. Eu am învăţat din fiecare. Mi s-a întâmplat, nu o dată, ca unii cititori să fie convinşi că povestirea e rodul purei ficţiuni. Tot ce scriu e real, singurele modificări sunt cele legate de identificarea personajului. E adevărat că am scos mult din sufletul meu la iveală, mult din viaţa mea dar totuşi atât de puţin. Cum aş defini blogul? Un blog pentru suflet, viaţă şi literatură.”

 

R: Cum îţi alegi subiectele postãrilor?

G: “Subiectele mi le oferă prietenii care mă cunosc și îmi propun să scriu despre ei dar cele mai multe subiecte reprezintă secvențe din viața mea, experiențe trăite, frământări.
Cum scriu? Povestea parcă e așezată cuminte în gândul meu. Iau caietul, pixul si mă așez la birou. Pe birou am mereu în față, câteva flori și o oglindă mare, frumoasă, rotundă, cu ramă metalică, primită de la prietenii mei turci. Am început să colectez piese, ce provin din anumite povestiri, ca o legătură subtilă dintre realitatea din poveste și prezent. Îmi zâmbesc din când în când. E liniște. Scriu. Pun pixul pe hârtie și nu mă opresc, nu corectez, nu fac greșeli. Ideile erau doar acolo, la locul lor și venise clipa să iasă la lumină. Când am așternut câteva pagini mă gândesc că, m-a furat povestea și poate cititorii se vor plictisi. Realizez că trebuie sa mă apropii de final deși de fiecare dată au mai rămas atâtea de spus! Așa scriu eu. Dintr-o respirație.”

 

R: Am remarcat pasiunea cu care faci cunoscut cititorilor tãi, Orientul şi în special spiritualitatea turcã. Ce te-a determinat sã te apleci cu atâta dãruire asupra unui subiect foarte complex?

G: “Cel mai vechi vis al meu, datează de cand aveam trei ani. O fereastră în ogivă, un cer albastru senin și un munte dintr-o rocă roșie. Mi-l amintesc uneori, ca o secvență și l-am identificat mai tarziu cu lumea orientală. Aveam zece ani și tata citea o carte de poezii, ”Antologie de poezie persană” iar eu mă întrebam, ce sens are să citești poezie persană, când nici măcar nu cunoști acea cultură? În rest nu am dat semn că aș fi interesată de acest domeniu până când am lucrat în Germania, în Cafeneaua Turcească. M-am dus acolo cu foarte multe rezerve, gata să o iau la fugă dacă aș fi văzut vreo manifestare nepotrivită din partea lor. Trăisem cu gândul și cu mentalitatea tipică a românului care își formează clișee. Adevărul este că noi, la școala am învățat despre turci că au fost cotropitori și au fost răi. Că sunt inculți și nu au valori culturale. Alături de turcii din cafenea, am deschis, fără să-mi dau seama, poarta către lumea orientală. Am învățat multe despre ei și de la ei. Le-am cunoscut poveștile fabuloase de emigranți, dramele, bucuriile și tristețile. Orice am descoperit am asimilat foarte repede. Am fost tratată cu prietenie ca și cum aș fi fost de-a lor. O să îți spun o fază haioasă. Am citit foarte mult despre turci și Turcia, despre cultura și istoria lor, adevărată. M-am întors acasă și l-am sunat pe profesorul meu de istorie din liceu, un om extraordinar, are acum aproape 80 de ani, să-l iau la rost că nu mi-a spus adevărul despre turci. Când l-am întrebat, mi-a confirmat râzând tot ce îi spusesem și mi-a spus că așa trebuia să ne predea la școală, însă cei interesați de adevăr îl vor găsi până la urmă.”

 

R: Crezi cã pentru a înţelege Orientul, Occidentul are nevoie de toleranţã sau de dorinţã de cunoaştere?

G: “E o întrebare interesantă. Ca să înțelegi Orientul trebuie să îți deschizi sufletul. Occidentalii sunt educați să se concentreze spre tehnologie, renunțând la partea de spiritualitate, de subtilele legaturi cu universul și Dumnezeu. Occidentalii spun : ”Viața e aici și acum.” Ceea ce este doar o parte de adevăr.”

 

R: “Cu inima poţi atinge Cerul!” spune învãţãtura sufi ce îndeamnã la înţelegere, toleranţã, cunoaştere. Este doar apanajul învãţãturii sufi?

G: “E un citat din Mevlana care se semnificații chiar mai subtile. De fapt vrea să spună că deschizându-ți sufletul, te apropii de adevărata spiritualitate, de Dumnezeu. Mevlana spune că, pentru a atinge iubirea divină trebuie să renunți la tot ce trăiești în lumea fizică, la emoțiile pozitive și negative, să păstrezi doar sufletul, inima deschisă și iubirea. Și asta nu e doar apanajul misticii sufi. Tot Mevlana spunea:” toate religiile vorbesc despre iubire însă iubirea nu are nici o religie”. “

 

R: Blogul este un dialog virtual între cel ce scrie şi cititorii sãi. Nu le vedem ochii şi nu putem sã apreciem sinceritatea. Timpul ne-o va spune. Ce crezi cã este mai greu: sã aştepţi un comentariu la cele scrise sau sã stai faţã în faţã cu cititorii la un cenaclu literar?

G: “La început, așteptam comentariile, pentru că aveam nevoie de confirmarea și de susținerea cititorilor. Interactivitatea lor îmi dădea încredere și motivația de a continua, chiar și o senzație de socializare. Apoi, mi-am șlefuit stilul. Aveam nevoie să văd care e impactul asupra cititorului. Comentariile îmi sunt utile, pentru că îmi oferă și noi perspective ale unor situații. Fiecare povestire are o încărcătură psihologică și filozofică, deși aparent textul e simplu în exprimare. Povestirea e de multe ori o căutare de răspunsuri, ale unor situații de viață exceptionale. Ce nu știu, majoritatea celor care mă citesc, este ca sunt și o bună povestitoare, deci nu e dificilă nici interacțiunea directă, în cadrul unui cenaclu. E adevărat că nu am vorbit demult public, în sensul de a mă adresa publicului, dar recuperez, participând la anumite evenimente.”

 

R: Sunt subiecte pe care nu le-ai aborda niciodatã? De ce ?

G: “Nu există niciodată. Evit însă subiectele care tratează violențe. Cu toate acestea, am scris și despre ele. Evit să scriu însă despre ceva la care nu mă pricep. Eu sunt de părere că scriitorul trebuie să fie onest și informat atunci când scrie ceva. Cel puțin eu așa mă străduiesc să fiu. Există însă unele teme, subiecte sau domenii cu care nu rezonez, la un moment dat așa că încerc să nu dau curs invitațiilor de a scrie despre ele. Eu scriu cu sufletul iar când sufletul nu e aproape de cuvântul scris nici scriitura nu are sens ori valoare.”

 

R: Ce este mai greu sã dai un interviu sau sã iei un interviu?

G: “E adevărat că am luat multe interviuri în perioada cât am lucrat în presă. Am chiar un stil aparte, în discuția cu cineva. E totul atât de degajat. Pot să stau la o discuție cu tine fără să realizezi că ai dat un interviu. Nu e nimic tehnic, decât dacă are scop précis. Eu nu am prea dat interviuri. Poate uneori am mai făcut câte o confesiune. Nu cred că e dificilă nici una dintre opțiuni, atunci când e vorba de sinceritate și asumare, cu tot ce implică asta. În final vreau să îți multumesc pentru invitația onorantă pe care mi-ai făcut-o de a răspunde întrebărilor din interviu.”

 

Eu îţi mulţumesc, Gabriela pentru cã ai acceptat sã rãspunzi “curiozitãţilor” mele şi totodata pentru prilejul de a mã întreba: eu ştiu oare, de câte ori am simţit cã am atins cu inima Cerul? Dar voi: de câte ori aţi simţit cã aţi atins cu inima Cerul?

 

Alte interviuri şi alte rãspunsuri vã aştepta la psi,

 

Publicitate

Semn spre carte – Prima carte din amintirile mele

Prima mea carte? Iatã o întrebare la care este tare greu sã rãspund. Pentru cã în casa pãriţilor mei am avut atâtea cãrţi! Oare care sã fi fost cea dintâi carte cititã de mine? Ceva poveşti desigur dar care sã fi fost: “Amintiri din copilãrie de Ion Creangã sau poveştile lui Petre Ispirescu? Greu, foarte greu sã dau un rãspuns categoric la aceastã întrebare. Mi-ar fi plãcut sã pot spune cu precizie dar de unde sã ştiu cã peste ani va fi atât de importantã prima carte? Astãzi ştiu sã spun cã fãrã acea primã carte care m-a fermecat, restul cãrţilor mi-ar ar fi rãmas strãine. Cotoare colorate aşezate pe rafturile bibliotecilor sau ale librãriilor, ascunzând departe de înţelegerea şi inima mea, atâtea învãţãturi minunate.
“Carte frumoasă cinste cui te-a scris/ Încet gânditã, gingaş cumpãnitã;/ Eşti ca o floare, anume înfloritã/ Mâinilor mele, care te-au deschis.” a spus Tudor Arghezi, dar eu aş completa astãzi: cinste mai ales celui ce te-a pus în mâinile mele! Pãrinţi, profesori, prieteni care îmi aduceau cãrţi de ziua mea, oricare dintre ei meritã mulţmirile mele. Conteazã prea puţin care a fost eroul care m-a fermecat, rãmâne însã dragostea pentru cãrţi.
Revãd însã cu ochii minţii douã cãrţi. Uneia nu îi pot spune cu exactitate titlul şi era povestea unei fetiţe ciufulite mereu şi care refuza sã se spele. A doua carte care mi-a plãcut tare mult a fost “Cipi, acest pitic uriaş” de Fodor Şandor. Am adorat acest pitic. Merg adeseori prin anticariate încercând sã regãsesc aceste cãrţi pentru a le avea în bibliotecã.
Tocmai de aceea, campania iniţiatã de Sonia “Semn spre Carte” ce vine sã punã în mâna atâtor copii poate chiar aceastã primã carte, este atât de importantã. Nu este suficient sã ştii sã citeşti, trebuie sã ai ce sã citeşti, trebuie sã alimentezi aceastã dragoste pentru lecturã cãci altfel, moare. Se stinge încet, încet. La început sunt câteva regrete, apoi se aşterne uitarea. Dar ce este mai grav este faptul cã odatã cu dragostea pentru carte, moare şi un pic câte un pic, spiritul ce dã sens vieţii oricãrui om.
Campania “Semn Spre Carte” este calea pe care cu toţi pãşim spre sufletele acestor copii. Cum cu fiecare carte ajunsã în mâna unor copii lumea poate deveni mai bunã, sã pãşim cu încredere pe acest drum cãlãuziţi de „Semnul Spre Carte”!

sursa

 

Sã vorbim despre îngrãdiri – Eliberaţi firul de iarbã !

Zilele acestea privind pregãtirrile timide ale autoritãţilor de a întâmpina vara mi-am adus aminte de una dintre întrebãrile care nu-mi dau pace: cât de mult iubim noi românii, îngrãdirile?
Referitor la termenul “a îngrãdi”: DEX-ul ne oferã câteva posibile explicaţii: a împrejmui un teren (cu gard, cu uluci, cu zid etc.); a hotărnici; a se pune la adăpost, a se apăra cu ajutorul cuiva sau a ceva; a pune limite, a stăvili; a înconjura cu gard pentru a izola; căruia i s-au impus limite de acțiune.
Ar trebui sã ne amintim un pic de faptul cã printre nenumãratele motive ce au dus la evenimentele din 1989 au fost tocmai îngrãdirile de tot felul: îngrãdirea dreptului la exprimare, îngrãdirea dreptului la libera circulaţie, îngrãdirea dreptului de a putea decide singuri câţi copii sa avem. Îngrãdiri, îngrãdiri, îngrãdiri.
Astãzi suntem liberi, liberi sã facem orice ne doreşte sufletul şi totuşi din motive doar de unii ştiute, alegem sã ne lãsãm îngrãdiţi. La propriu. Cu garduri şi gãrduleţe sau chiar cu adevãrate ziduri de cetate. Şi toate sunt ridicate cu un singur scop declarat: acela de a proteja.
Privind strãzile oraşului strãjuite de o infinitate de modele de garduri mã întreb de ceva timp, oare chiar sunt necesare? Ce de cine protejeazã? În spaţiile verzi ce se doresc a fi protejate de hoardele de cetãţeni dornici sã le calce în picioare sunt cel mai adesea doar câteva fire anemice de iarbã. Spaţiile ce se doresc a fi verzi din jurul blocurilor, sunt cel mai adesea doar un pãmânt sterp sub nişte arbori ajunşi atât de înalţi şi stufoşi încât sub corola lor prost sau deloc toaletatã, niciodatã nu creşte nimic. Ba mai mult datoritã gardurilor nimeni nu are acces în aceste spaţii.
Copii se joacã pe aleile înguste dintre blocuri, printre maşinile parcate care cum au apucat, în timp ce “spaţiul verde” stã fãrã a-şi atinge singurul scop: acela de a servi omului. Îngrãdit frumos, uneori îngrijit, alteori abandonat şi de locatarii din bloc şi de A.D.P.-ul de sector care îl are în administrare.
Pe strãzile principale orice fâşie verde îşi are propriul gard. Se uitã un lucru extrem de important: spaţiile verzi nu sunt spaţii sacre în care nu trebuie sã calce picior de om.  Dimpotrivã. El trebuie sã serveascã omului, stãrii sale de bine. Într-un oras aglomerat, zgomotos precum Bucureştiul, cetãţeanul trebuie sã poatã sã se odihneascã pe iarbã, sã-şi petreacã câteva minute sau ore, în aer liber aşa cum se întâmplã şi în alte oraşe europene. De altfel, o hotãrâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti a decis cã iarba poate fi calcatã. Nu rupem florile, nu smulgem iarba, nu lãsãm murdãrie în urma noastrã, dar putem sã ne aşezãm, sã ne odihnim, sã ne simţim bine. Şi atunci de ce edilii sectoarelor decid în continuare sã bage bani în tot felul de garduri şi gãrduleţe şi unde nu li se pare suficient, mai monteazã şi un numãr nedefint de pari? Sã delimitezi o proprietate, sã îngrãdeşti un loc potenţial periculos, sã delimitezi un loc de joacã, o şcoalã, este necesar dar, sã îngrãdeşti orice fâşie de iarbã, de pãmânt sterp sau spaţiu dintre blocuri doar pentru cã ai bani în buget mi se pare o prostie.
Mamele ies la plimbare cu copii şi stau în picioare sau pe nişte bãnci în bãtaia soarelui, cã pe iarbã sau sub pomi nu au cum sã ajungã de garduri. S-au amplasat pe marile bulevarde şi chiar în unele intersecţii, bãnci în plin zgomot de maşini şi emisii de gaze de eşapament. Nu spun cã unele nu aratã drãguţ dar nu se gãseau şi alte locuri cu adevãrat propice pentru a te odihni când spui cã “ieşi la aer”?
Banii cheltuiţi pe aceste garduri ce îngrãdesc dreptul nostru de a ne bucura de un strop de naturã, ar putea fi folosiţi mult mai bine pentru susţinerea şcolilor şi a grãdiniţelor şi a centrelor şcolare din oraş. Eliberaţi spaţiile verzi şi susţineţi educaţia. Desfiinţaţi îngrãdirile şi cheltuiţi acei bani pentru educaţie. Eliberati firul de iarba si odata cu el si gandirea copiilor. Generaţiile educate nu vor mai avea nevoie de garduri niciunde în drumul lor. Vor preţui fiecare fir de iarbã şi fiecare pom. Vor respecta natura şi munca celor ce trudesc pentru un oraş frumos fie pentru cã aşa le spune conştiinţa, fie pentru cã au învãţat cã sunt legi ce prevãd amenzi şi cã acestea sunt aplicate. Fãrã alegere şi fãrã ezitare!
Oamenii astãzi nu mai fac garduri la case, ci ridicã ziduri de cetate. Spun cã se protejeazã, eu spun cã se ascund. Fiecare se retrage ca într-o fortãreaţã, se izoleazã, trãind într-o cuşcã auritã. Frumoasã probabil, dar cuşcã. Se tem apoi sã iasã dincolo de gratiile protectoare şi se mirã cã sunt priviţi ciudat. Li se pare cã nimic nu are gust sau miros, totul le pute, totul le miroase. Nu participã cu nimic la efortul comunitãţii şi strigã mereu cã “afarã este civilizat, aici nu”.
Autoritãţile planteazã pari pe trotuar spunând cã împiedicã parcarea autoturismelor, eu spun cã seamãnã bani publici în piatrã seacã, în loc sã gãseascã soluţii corecte, aplicabile şi sã amenajeze locuri de parcare. Pentru orice problemã existã soluţie!
Autoritãţile ridicã garduri spunând cã protejeazã spaţiile verzi de cetãţenii fãrã conştiinţã civicã, eu spun însã cã mã îngrãdesc pe mine cetãţeanul corect în dreptul meu de a mã bucura de picãtura de naturã de lângã mine.
Niciodatã nu au fost mai multe garduri în acest oraş ca în aceşti douãzeci de ani şi acest lucru mã face sã-mi pun o întrebare: chiar nu pot trãi românii fãrã îngrãdiri? Sau numai Bucureştiul suferã de sindromul gardurilor? Refuz sã mai accept fie şi un singur gard ridicat aiurea între mine şi banalul, umilul, verdele fir de iarbã. La voi câte garduri s-au ridicat şi împotrivã cui?
Cum primãvara este în plin spectacol şi teoretic peste tot se face curãţenie, vã las sã priviţi câtevã instantanee din lume dar şi de pe la noi şi sã le comparaţi, încercând sã vã închipuiţi cã va fi cândva si la noi, ca pe la ei. Peste tot, în ţarã cã de, cu o floare nu se face ….Primãvarã!

Această prezentare necesită JavaScript.

Psi-luneli – de ce scriu

      De ce scriu? În primul rând scriu pentru cã nu vreau sã uit nimic din ceea ce viaţa mi-a oferit şi pentru cã aşa cum am mai spus, cred cu putere cã doar împãrtãşindu-ne gândurile şi trãirile, putem sã ne cunoaştem şi putem stabili punţi peste timp şi peste distanţe.

        Scriu pentru cã eu consider cã astfel voi reuşi sã deschid porţi spre inimile tuturor celor care ca şi mine sunt la fel de îndrãgostiţi de viaţã şi de oameni.

        De ce scriu? Pentru cã îmi place. Stiu cã nu voi ajunge vreodatã în cãrţile de literaturã dar oare, doar atunci trebuie sã-ţi aşterni gândurile pe hârtie? Mã rog pe pagina virtualã? Aş spune cã nu. Oricât de banale ar pãrea astãzi cele scrise de mine, poate cândva cineva se va regãsi în ele. Citindu-le îşi va spune cã nu este singurul cãruia îi este teamã, care iubeşte natura, care a suferit sau care în cãutarea prieteniei a avut şi bucurii şi deziluzii.

       Scriu pentru cã am nevoie uneori sã-mi limpezesc gândurile. Uneori mã impinge la scris o stare nãscutã din ceea ce se întâmplã în jurul meu. Evenimente banale. Simt cã am sufletul prea plin de vorbe şi trebuie sã le spun. Dar cum nu pot merge pe drum vorbind, aştept sã ajung acasã şi sã scriu. Multe rânduri au rãmas necitite de nimeni dar, eu trebuia sã le spun, sã le scriu, sã nu le uit.

        Recunosc cã uneori şterg ceea ce am scris prima datã. Unele gânduri le consider prea personale şi nu îndrãznesc sã le las sã-şi ia zborul.

        Alteori nu ţin cont de nimic şi scriu repede, repede de parcã mi-ar fura cineva cuvintele dacã nu le aştern pe hârtie.

        Îmi place când scriu versuri. Nu spun poezie. Versuri şi atât. Stropi de fericire sau de supãrare. Uneori îmi este greu şi atunci simt nevoia sã o spun în versuri. Îmi vine pur şi simplu mai uşor. Alteori sunt veselã şi atunci glumesc tot în versuri. Mereu aşa am simţit dar, sã las pe altcineva sã mã citeascã, asta nu am îndraznit pânã acum.

        Scriu pentru cã uneori mã simt singurã şi atunci adun cuvinte, le ordonez în fraze şi le pornesc la drum. Alteori, sunt atât de entuziasmatã de ceea ce am trãit încât nu pot sã nu povestesc tuturor. Sã scriu înseamnã sã împãrtãşesc, sã împart. Consider scrisul o dovadã de altruism. Sã te simţi bogat dar sã vrei în permanenţã sã dãruieşti.

        De ce scriu? Pentru cã am citit şi citesc, am trãit şi trãiesc şi cred cã pot la rândul meu sã mã adaug vieţii, scriind.

        Motive de scris? Mergeti la psi şi veti afla ce rãspunsuri au dat la aceastã întrebare ceilalti condeieri.

sursa

haiku

Cais înflorit

Zborul albinuţelor

Varã bogatã-

Când plânge marea……..

Când plânge marea,

Pescãruşii îi poartã plânsul pânâ-n larg

Se întristeazã şi adâncul şi valurile-n mal se sparg.

Când plânge marea,

O tristeţe cuprinde Cerul şi Pãmântul

Şi sufletul în mine plânge

Cu-al mãrii plâns, în valuri frânte.

 

Când plânge marea,

Din adâncuri se-nalţã strigãt de furtunã,

Şi norii se adunã-n goanã şi vântul pleacã sã colinde.

Când plânge marea,

Peste târmuri va revãrsa podoabe mute,

Culese-n larguri fãrã nume,

Ofranda vãlurilor sparte de stâncile ce stau pierdute.

 

Când plânge marea,

Plânge-o lume durerea mutã ce o arde,

Cãci marea este doar culcuşul în care

Dorm de veacuri multe, atâtea suflete pierdute.

Când plânge marea,

Ea te chemã la drum de ape sã porneşti

De vei porni la drum ai grijã,

Cãci doar ca val ai sã te-ntorci!

 

Ziua Internaţionalã a poeziei – Chemare

 

Ieri 20 martie am sãrbãtorit Ziua Internaţionalã a Fericirii, fiind fericitã. Astãzi 21 martie sãrbãtoresc Ziua Internaţionalã a Poeziei altfel cum, dacã nu scriind versuri dedicate primului pom înflorit din grãdina mea: un cais.

 

O creangã înfloritã îmi bate azi în geam.

Cu flori de catifea caisul dã de ştire

Cã primãvarã este şi cerului îi cere

Sã-i dea puterea lui sã aibã rod pe ram.

 

În mugurele fraged ce se deschide astãzi

S-a strâns un vis din care s-o naşte peste varã

Poemul plin de viaţã al fructului ce poartã

Înscris în trupul moale aromele din soare.

 

Privesc acum la ramul ce m-a chemat afarã

Cu adieri de vânt ce mugurii rãsfaţã,

La Soarele ce floarea sãrutã dimineaţa,

Parfum sã-i dea petalei în roz înveşmântatã.

 

E Primãvarã iarãsi cãci florile zâmbirã,

Şi-n cupele deschise, în roua dimineţii,

Stau zânele ştrengare ce îmi pãzesc grãdina

Şi Soarelui bineţe îi dau şi i se-nchinã!

sursa

Ziua Fericirii – 20 Martie

Prima zi calendaristicã de primãvarã a trecut de demult. Nici mãcar nu îmi amintesc cum a fost. Prea multe zile friguroase s-au scurs de atunci. Prea multe ploi au curs, prea mult vânt a purtat aripi prea obosite sã mai zboare.

Am uitat şi prima noapte cu lunã plinã a acestei primãveri. A fost prea rece pentru a rãmâne cu privirea lipitã ce cerul nopţii. Astrul a rãsãrit, a strãlucit şi a plecat obosit în zori.

Credeam cã am obosit şi eu aşteptând o zi însoritã, o zi caldã, mirosind a primãvarã dar iatã cã astãzi, Ziua Fericirii mi-a adus-o în dar. Şi ca sã fie completã aceastã zi, am petrecut-o afarã, scãldatã de lumina Soarelui, îmbãtatã de parfumul zambilelor şi de aburul cald ce se ridica din pãmâtul jilav. O zi perfectã! Sunt sigurã cã vor veni din ce în ce mai multe zile calde dar niciuna nu va fi mai frumoasã decât cea de astãzi. De ce? Pentru cã am petrecut-o muncind, în aer curat, alãturi de o bunã prietenã. Uneori fericirea vine în porţii mici dar preţioase. Meritã sã o pãstrãm în memorie spre neuitare.

Nu sunt eu zambila, dar priviti ce frumoasa sunt!

Onor Soarelui…..

Razor inflorit drepti!

 

 

 

 

 

 

Pentru onor, la dreapta!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Draga Soare,

pline de culoare,

noi te salutam

si iti raportam ca

ne-am pus rochite noi,

sa privesti cu drag la noi!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Servim Primavara!

Mugur alb si roz si pur….