Pe drumuri de munte

 din ciclul, unde evadăm din oraș pentru câteva ore

             Orice călătorie începe cu un pas. Dar încotro să pornim, este întrebarea care ne frământă ori de câte ori ne dă sufletul ghes la o plimbare. Când măsurăm timpul în zile de vacanță, decizia este mai ușor de luat dar, când avem la dspoziție doar câtva ore, ce-i de făcut? Cum decidem încotro o vom apuca? Eu am o metodă sigură de ani de zile: deschid harta și analizând traseele parcurse până acum și cele lăsate mereu pentru mai târziu, decid rapid direcția. Mare? Munte? Ridic privire spre cer, o cobor alene spre ceas și decizia este gata, căci de este soare dar, timp puțin, marea a rămăs cam…departe. Și Valea Prahovei, tot atât de departe. Dar muntele nu înseamnă numai Sinaia, Predeal sau Brașov. Așa încât apucând vitejește DN1, facem la stânga la Breaza și cap-compas, unde ne va duce drumul!

            Breaza, este pentru mine una din localitățile pe care le pot vizita de nenumărate ori cu aceeași plăcere căci, drumul bun, casele frumoase și lipsa aglomerației face posibilă relaxarea. Deci, iată-ne la drum prin Breaza, hotărâți să traversăm munții, spre Pucioasa, pe un traseu aparent banal, ce avea să ne poarte pe drumul județean 710, prin câteva localități despre care nu aveam prea multe informații. Adeseori, cele mai frumoase clipe de relaxare le-am petrecut nu în localități a căror faimă turistică este deja bine stabilită, ci în mici sate risipite printre munți, înconjurate de poieni de vis, de păduri ale căror poteci sunt arareori călcate de străinii de loc și străbătute de drumuri pe care seara, se întorc agale de la pășune, cirezile de vaci. Oprite în loc, mașinile se lasă depășite de animalele obosite și însetate, ce-și anunță venirea, cu mugete scurte. Din loc în loc, porțile se deschid și ciurda se răsfiră în căutarea adăpostului. Ultimul act al unui spectacol ce se repetă zi după zi, an după an, fără anulări, fără modificări de scenariu, doar cu mereu alți actori, legați între ei de dragostea de pământ, de lupta pentru viață.

            Ziua de astăzi m-a făcut să apreciez încă o dată spontaneitatea soțului meu în luarea deciziilor, căci văzând coada de mașini ce se făcuse înainte de Comarnic, a decis schimbarea de plan. Breaza – Adunați – Bezdead – Miculești – Pucioasa. Un drum ce străbate două județe Prahova și Dâmbovița, în mare parte bun, doar cu câteva porțiuni (între  Adunați și Bedzead) afectate de recentele ploi ce adunaseră pe carosabil grohotișul adus de pe versanți. Deși lucrările de asfaltare și amenajare a șanțurilor de scurgere a apelor, sunt încă în desfășurare, se vede clar că sunt necesare și lucrări de sprijinire a versanților, de realizare a unor subtraversări pentru drenarea apelor de pe versanți. Dar pentru realizarea unor lucrări care să reziste în timp este nevoie de bani. Mulți. De studii și proiecte bine realizate, într-un timp scurt, de profesioniști care să cunoască specificul lucrărilor din zonele de munte. De prea mult timp se fac în țara asta doar cârpeli, menite să țină de la un an la altul, fără nicio răspundere. Prea multe pagube materiale, prea multe vieți puse în pericol de lipsa de implicare a unor factori de răspundere. Ce rost au asfaltările pe drumurile lipsite de sprijiniri de maluri, de lucrări de drenuri și podețe? La primele ploi – și nu ne putem plânge de ploi în țara noastră – drumul este rupt, legăturile dintre localități sunt întrerupte, așezările rămân izolate și totul este ca la început. Alte proiecte, alte licitații, o spirală fără sfârșit a nepăsării și chelturii banului public, fără nicio finalitate pentru oameni. Oare nu mai sunt specialiști care să-și spună cuvântul? Oricine merge drumurile realizate înainte de 1989, fie la câmpie, fie la munte, nu cred să nu se observe modul în care au fost realizate. Nu ar fi rezistat atâția ani, dacă nu s-ar fi făcut ziduri masive de sprijin, șanțuri betonate, podețe și subtraversări acolo unde sunt pâraie sau unde se formează torenți la ploi sau din topirea zăpezilor, ce ar fi afectat grav drumul. Și lucrări periodice de întreținere. Nu doar atunci când pleacă drumul la vale! Lucrările sunt complexe, scumpe și cer deopotrivă specialiști proiectanți dar și echipe de lucrători cu experiență pentru execuție. Dar, dacă nu vom pune capăt odată superficialității în luarea deciziilor privind aprobarea studiilor, proiectelor și selectarea executanților, nimic nu se va schimba. Și este mare păcat căci, dacă nu este cu intenție – ceea ce uneori mie așa îmi pare – atunci este nepăsare față de interesul oamenilor lăsați izolați, departe de orice posibilitate de dezvoltare economică a localităților în care locuiesc, fără acces la educație și sănătate.

            Avem o țară frumoasă, cu locuri minunate, cu o varietate a reliefului, florei și faunei, cu care nu se pot lăuda multe țări și pentru asta nu este nevoie să ne povestească specialiști din alte țări, este suficient să bați țara în lung și în lat, atent la tot și la toate. Nu or fi poienile noastre tunse și frezate ca în Elveția, dar au milioane de flori și gâze și miros divin! Și izvoare! Milioane de izvoare, pârâuri, râuri și lacuri, o bogăție imensă! Izvoare cu ape minerle și lacuri cu puteri tămăduitoare! Nu avem noi vârfuri ca Mont-Blanc sau Everest, dar stâncile lor golașe se pot oare, măsura în frumusețe, cu munții noștrii atât de bogat înveșmântați în verdele brazilor până aproape de vârfuri? Pe sub poala pădurii, pe cărări umbrite, urcușul este ca o poveste căci la tot pasul, privirea se agață de fiecare floare, pasul se spijină de fiecare rădăcină, adevărată scară adânc înfiptă în spinarea muntelui, urcând parcă, spre cerul abia zărit printre crengile arborilor.

            Drumul prin pădurile noastre, oricare ar fi, în orice loc al țării, este unic!  Dar, ca să ajungi în aceste locuri, avem nevoie de drumuri! Drumuri adaptate fiecărui timp de relief, de trafic, fără de care, nu se poate vorbi nici de dezvoltare economică a zonelor, nici de turism. Am avut ocazia în 2014, să merg pe unul din puținele drumuri realizate după părerea mea, bine, ce face legătura între Reșița și Slatina-Timiș și care, dădea posibilitatea atât, vizitării zonei cât și susținerii economiei locale. Drumul județean 582, leagă DN58, de drumul E70, traversând Parcul Național Semenic – Cheile Carașului. Și ca un exemplu de drum realizat bine într-o zonă protejată dar în același timp, zonă în care oamenii trăiesc de sute de ani, este drumul din Rezervația Mulinologică Eftimie Murgu-Cheile Rudăriei. Morile de Apă din comuna Eftimie Murgu, sunt doar o parte a vieții comunității din aceste locuri, drumul era o necesitate nu doar pentru turism, ci mai ales pentru ca oamenii să poată în continuare, să macine la morile de apă așa cum o fac de atât timp.

            Desigur, exemple de drumuri bine realizate cred că se mai pot da, dar raportat la scara întregii țări, situația este dezastruoasă. Dar despre drumuri, voi vorbi altădată, acum mă voi întoarce la poienile înflorite dintre Adunați și Bezdead. Locuri minunate de popas pentru cei care doresc să petreacă câteva ore în natură, fără grătar și muzică dată la maxim. Nu cred că ieșirea la iarbă-verde cum spuneam altădată, unde să respirăm aer curat, este atât de anostă, fără fumul de grătar. Acum ieșirea este ”la grătar”, adică din start știm că urmează câteva ore de inhalat fum de cărbuni, care oricât ar fi stimulativ pentru simțuri, tot face rău și de muzică dată la maxim! Pentru asta nu este nevoie să străbatem zeci de kilometri, să stăm ore în trafic, putem merge la un restaurant sau la o terasă din orașul în care locuim. Nu poluăm natura, nu distrugem flora și ne păstrăm și propria sănătate dar și pe a familiei noastre.

            Și pentru ca ziua să fie completă, pe drumul spre casă, am făcut și piața. Asta a fost bonusul zilei căci, de dimineață, decizia era clară: ori la plimbare, ori la piața. Cum am ales plimbarea, piața rămânea pe a doua zi, dar, dacă drumul trece prin așezări de oameni gospodari cu tarabele pline la porți, puteam rămâne nepăsători? Am făcut cumpărături pe alese și fără grabă și iată-ne ajunși acasă, înainte de apus, odihniți și încântați de locurile descoperite.

 

Reclame

Autostrăzile – grija noastră de weekend

A mai trecut un an. Iată-ne în anul 2015. Cum sunau oare versurile acelui cântec: ”Noi în anul 2000/ când nu vom mai fi copii/ Vom face ce-am văzut cândva/ Toate visele îndrăznețe/ În fapte le vom preschimba/ Vom fi meșteri iscusiți/ Să vă facem fericiți/ Pe voi părinții ce veți fi/ La a doua tinerețe în 2000.”
Să recapitulăm: au trecut un număr uitat de guverne și de programe care băteau de departe orice plan cincinal de altădată. Am trecut de anul 2000 cu frenezia unora ce păreau că au început să calce pe Lună deși, craterele astrului sunt de departe mult, mult mai mici decât orice groapă de pe multe din străzile acestei țări (nici nu încerc să mă refer la ulițele de pământ încă existente în București, căci de cele care urcă și coboară prin sate și comune nu trebuie să mai pomenesc). Mă apropii de a doua tinerețe și continui să fac comparații între programele de dezvoltare și înaintare spre către ceva unde este clar că nici atunci, nici acum nu prea se ajunge.
Platforme electorale, proiecte îndrăznețe, master-planuri și studii de fezabilitate, toate din păcate, cum spunea poetul: ”E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune, / Înşirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune. ” Mihai Eminescu, 1883 – Criticilor mei.
Veți spune că altul era sensul, rostul acestor versuri. Oare? Am ascultat la Realitatea Tv, o emisiune ce relua din nou subiectul autostrăzilor neexecutate, promise de toate guvernările și care par că nu vor să se întrupeze pe frumoasele plaiuri românești. Și marea durere era că în fiecare weekend, fiecare sfârșit de an, fiecare sezon turiștii au de suferit, așteptarea lor de ore, în cozile formate în principal pe drumurile de pe valea Prahovei, stricându-le acestora vacanțele.
Am însă o mare nelămurire. De ce oare nu aud zilnic astfel de discuții despre drumurile – oare le pot spune drumuri unor ulițe de pământ, cel mult pietruite – care sunt parte de zeci de ani, din viața locuitorilor unei prea mari părți din această țară?
De ce nu sunt tot așa de indignați moderatorii și invitații lor că mii de copii luptă zilnic cu noroaiele în drumurile lor spre școală? De ce nu se discută cu aceeași înverșunare despre milioanele de kilometrii de drumuri comunale, județene care ar face viața suportabilă pentru mii de oameni. Zeci de mii, sute de mii, cifre necunoscute încă. S-a făcut vreun studiu care să arate cîți kilometrii de drum sunt necesari pentru a scoate țara asta din noroi?
De ce nu-și strigă revolta și moderatori și invitații, că în 25 de ani, milioane de oameni nu au avut bucuria simplă să vadă la poarta lor un drum de piatră, dacă nu asfalt. Nici măcar nu vor să știe de autostradă, dar măcar să calce pe piatră și când plouă să nu se mai lupte cu noroaiele ar fi meritat și ei. Și ei plătesc taxe, și ei contribuie la bugetul de stat, și pentru ei drumurile asfaltate înseamnă o șansă în plus la un loc de muncă, la educație, la sănătate. La viață!
Poate că nu au mers în viața lor pe Valea Prahovei, poate că văile lor sunt de o mie de ori mai frumoase, poate că nu vor ajunge niciodată să-și facă concediul de Crăciun sau Anul Nou prin vreo stațiune, dar sunt sigură că merită și ei un drum. Un drum asfaltat, practicabil și pe soare și pe ploaie pe care să calce spre școală, spre dispensar, spre cimitir.
Știți cum este să înoți prin noroi cu mortul după tine? Sau cum este să ajungi la biserică în rochia de mireasă, pe ulița satului într-o zi ploioasă? Sau să lupți cu troienele cu copilul bolnav în brațe căci ambulanța nu are șenile? Acestea sunt probleme grave cărora nu mai trebuie să le fie amânată rezolvarea.
Dragă îmi este Valea Prahovei dar, am obosit să ascult jelaniile celor care suferă stând la cozile formate pe acest drum. De ani de zile se știe ce va fi dacă alegi această variantă. Nu vrei să stai pe drum, alegi altă variantă de petrecere a timpului liber. Deci, este vorba de opțiuni personale. Bune sau rele trăiești cu ele. Eu am renunțat de ani de zile să mai vizitez această zonă în acele perioade de timp când știu clar că am de suferit. Dacă totuși se întâmplă să fiu prinsă în acest cerc vicios, stau liniștită căci, după zeci de ani nu are rost să-mi strig indignarea că nu mă așteptam. Ba mă aștept din păcate, să dureze încă mult timp.
Eu însă las în seama autorităților problema autostrăzilor și drumurilor naționale și vă propun să ne concentrăm energia asupra străzilor. Străzilor secundare din orașe, a aleilor dintre blocuri, a străzilor din noile cartiere apărute la periferia localităților, a străzilor din comune, din sate, a drumurilor județene ce leagă localitățile risipite peste tot prin această țară și care nu au avut parte de atenția autorităților niciodată.
”Tot ce durează, tot ce este făcut să țină mai mult decât ziua de azi cere muncă susținută.” ”Pas cu pas, pe drumul care trebuie.” Am citit cartea d-lui Președinte Iohannis în care spune că, reabilitarea Sibiului a însemnat și reabilitarea străzilor orașului. A tuturor străzilor și din centru și de la periferie. De asemenea, înseamnă și lucrări de realizare a străzilor din cartierul nou înființat. Deci, a fost foarte clar că fără drumuri modernizate, nu poate exista un oraș modern, în care oamenii, toți oamenii fără deosebire, fie că locuiesc în centru, fie că locuiesc la periferie, pot să ducă un trai normal.
Extrapolând puțin, sper ca toți oamenii acestei țări, oriunde ar locui, vor avea acces la drumuri moderne. Nu există cetățeni de categoria a I-a, care își fac concediul pe valea Prahovei și căre merită autostrada pentru a nu le fi stricată dispoziția și cetățeni de categoria a II-a , a III-a sau a IV-a, care nu au nevoie de asfalt căci și așa nu-și părăsesc, ogrăzile din vârful muntelui.
Nu există țară modernă, fără drumuri. Nu există dezvoltare economică, fără căi de comunicație spre orice destinație. Aș vrea să scriu că nu există turism fără drumuri bune către orice loc din această țară dar mă opresc căci, mai important mi se pare să spun că nu există grijă reală pentru sănătatea acestui popor fără drumuri bune care să permită tuturor acesul la astfel de servicii. Nu există acces egal la educație dacă doar unii copii pot ajunge demn la școală, iar alții doar când timpul le permite.
Cer prea mult? Haideți să scoatem țara din noroi! Haideți să căutăm calea prin care să scoatem la lumină toate satele, toate cătunele, toate orașele care astăzi încă se îneacă în noroi și zloată la fiecare ploaie, la fiecare zăpadă.
Și ar mai fi ceva: până când autoritățile vor pricepe că nu poți visa să zbori înainte să înveți să mergi, haideți să punem mâna pe lopată și fiecare acolo pe strada lui, să-și facă simțită prezența. Indiferența noastră față de tot ceea ce depășește gardul casei, nu ne va ajuta să schimbăm fața orașelor noastre.
Haideți să scoatem țara din noroi! Domnule Președinte, o țară modernă trebuie în primul rând să poată fi străbătută cu piciorul. Pas cu pas. Apoi cu mașina. De la un capăt la celălalt. Așa, ca orice țară considerată civilizată de aiurea din lume. Eu așa vreau România. Cer prea mult?

Sinaia – oraş sau staţiune ?

Despre oraşul Sinaia s-a scris mult. De fapt s-a scris mult despre staţiunea de interes national Sinaia. Dar oare cum ar trebui sã privim Sinaia: ca pe o staţiune sau ca pe o localitate între ale cãrei margini putem sã ne petrecem concediul?
Ce este o staţiune? Aş defini staţiunea, ca fiind acel loc special în care poţi gãsi spaţii de cazare, de recreere, de tratament, locuri dedicate practicãrii sporturilor de varã sau de iarnã. Veţi spune desigur cã, Sinaia este în primul rând staţiune cãci, hotãrârea luatã de Regele Carol I în urmã cu 140 de ani de cumpãra teren şi de a ridica Castelul Peleş pe aceste meleaguri, este cea care a fãcut posibilã dezvoltarea sa. Ĩn jurul castelului au început bogaţii timpului sã construiascã vile cu arhitecturã elegantã, destinate sejururilor de recreere alãturi de familia regalã, iar construcţia cãii ferate ce fãcea legãtura cu Capitala şi astfel cu restul lumii, a fãcut posibilã dezvoltarea sa economicã şi implicit, turisticã.102_7331 102_7371

Astãzi oraşul Sinaia este de departe cea mai cunoscutã destinaţie turisticã de pe Valea Prahovei, frumuseţea locurilor, multitudinea traseelor montane şi posibilitãţile diverse de cazare, fac uşoarã alegerea sa ca loc de petrecere a timpului liber.
Dar ce facem cu locuitorii oraşului Sinaia? Cu toţi acei oameni care trãiesc zi de zi în mijlocul unui şuvoi gãlãgios ce cotropeşte la propriu, fiecare palmã de loc din oraşul lor?
Cum fac ei faţã asaltului susţinut a mii şi mii de turişti curioşi, grãbiţi, hotãrâţi sã-şi gãseascã uşor drumul spre locul visurilor lor în care sã-şi petreacã vacanţa doritã?
Cum se descurcã ei într-un oraş în care unitãţile de cazare au crescut exponenţial neţinând loc, dupã pãrerea mea, de posibilitãţile reale ale infrastructurii oraşului de a le susţine?
Drumuri, apã curentã, electricitate, parcãri, unitãţi sanitare şi câte şi mai câte sunt necesare într-un oraş, toate sunt afectate de creşterea populaţiei sezoniere, putând pune mari probleme rezindenţilor. Toate aceste gânduri m-au însoţit în ultima mea plimbare prin Sinaia. De data aceasta, am vrut sã fiu doar un turist venit sã caute adresa unei cunoştiinţe. Am strãbãtut oraşul la pas, câteva zile, observând localnicii, mersul lor spre casã pe drumuri agãţate de poala pãdurii, cãutând policlinica, şcoala, piaţa şi încercând sã le înţeleg viaţa.
Am povestit cã am locuit timp de patru ani în Constanţa Atunci am înţeles ce diferenţã este între turistul îndrãgostit de staţiunea Constanţa venit sã-şi petreacã câteva zile nebune de vacanţã şi omul care zi de zi, trãieşte viaţa banalã a oricãrui cetãţean dintr-o aşezare din aceastã ţarã ce are şi statut de staţiune.
Deci iatã-mã deci în Sinaia, cãutând strada Primãverii.O stradã ce porneşte din b-dul Carol I, cu mai puţin de 20 de case, situatã în centrul oraşului pe care se aflã şi Poliţia localã. 102_7379 102_7387 102_7393

Cât de uşor credeţi cã mi-a fost sã o gãsesc? Ĩn primul rând am întrebat o mulţime de locuitori ce nu au ştiut sã mã îndrume deşi pe acea stradã era dupã cum am spus, sediul poliţiei locale. Apoi am cãutat plãcuţele cu numele strãzilor care în marea lor majoritate lipsesc cu desãvârşire sau se odihnesc pe bãncile din curţile oamenilor. Poate cãzuserã din cuie, poate urmau sã fie montate unele noi, dar acest lucru nu schimbã cu nimic faptul cã nu sunt de ajutor celor ce vin în oraş şi vor sã gãseascã o anume adresã. Peste tot: pe stâlpi, pe garduri, pe panouri publicitare sunt indicatoare care te îndrumã cãtre hoteluri, terase, restaurante, pensiuni, cabane dar, unde sunt plãcuţele cu numele strãzilor?
Pânã la urmã turistul din mine a pornit încrezãtor cãtre Punctul de informare deschis lângã Primãria oraşului unde am primit informaţia doritã şi o hartã pe care mi-a fost marcat traseul de parcurs. Am fost surprinsã plãcut sã gãsesc acest punct dar aş avea o observaţie de fãcut: multe pliante turistice despre tot felul de destinaţii turistice din lume şi din ţara noastrã dar, din pãcate cred eu, prea puţine despre Sinaia, despre traseele turistice din zonã, despre obiectivele turistice din Sinaia. Meritã mai mult, nu? Zecile de obiective turistice şi de trasee montane trebuie sã fie fãcute cunoscute tuturor ce trec pragul acestui punct de informare.102_7342 102_7343

Se lucreazã de zor la modernizarea drumurilor. Am admirat Pasajul scãrilor sau mai exact, strada Aosta, ce face legãtura dintre str. Schiorilor şi centru. Am vrut sã numãr treptele sã vãd câte sunt. Aşa ca o joacã! Poate sunt mai multe decât are vestitul pasaj al şcolarilor din vechea cetate a Sighişoarei ! Sincer este o informaţie ce ar merita sã fie cunoscutã de turişti, gândind bineînţeles, cã localnicii o cunosc.102_7323 102_7327

Dar poate cã vreţi sã vedeţi cum aratã micul pasaj cu scãri ce face legãtura dintre strada Cuza Vodã şi strada Primãverii pe care a trebuit sã cobor ? Ştiu cã este folosit doar de locuitorii din zonã şi deci probabil mai are de aşteptat sã-i vinã rândul la refacere. Cine sã se plângã? Poate doar turiştii rãtãciţii ca mine ce se avântã pe treptele sale fiind prea dornici sã gãseascã o anume adresã !102_7376 102_7378
Şi nu este o situaţie singularã: multe strãzi au nevoie de reparaţii. Strãzi pe care în cea mai mare mãsurã se deplaseazã doar locuitorii oraşului Sinaia. Locuitorii dar şi turişti curioşi,aşa ca mine.102_7291
Cam aşa arãta trotuarul Cãii Braşovului, pe care ar fi trebuit sã mã deplasez în cele cinci zile cât am stat la Sinaia. Adicã eu am mers pe carosabil ferindu-mã de maşinile ce treceau în goanã, trotuarul etalându-şi mai departe frumuseţea florilor şi ca mine merg zilnic sute de oameni. De ce?102_6858 102_6865 102_6871
Sinaia este un oraş superb. Nãscut odatã cu regalitatea, Sinaia a pãşit în lume având case frumoase ridicate în vremuri în care bunul gust era apreciat. Pãcat cã astãzi multe dintre ele îşi plâng singurãtea prin grãdini pãrãsite.
Parcul Ghica situat în centrul oraşului, are însã o nouã viaţã plinã de culoare şi cei ce iubesc veveriţele ar trebui sã vinã pregãtiţi cu alune.

Parcul Ghica

Parcul Ghica

102_7531 102_7475
Inutil sã vã invit sã vizitaţi Peleşul sau Pelişorul! Cine poate rezista?102_6989

Castelul Pelisor

Castelul Pelisor

Dar drumul pe care trebuie sã te deplasezi este desfundat pe alocuri şi îţi trebuie mare atenţie pentru a-i evita capcanele. Fie cã vii pe Aleea Peleşului, fie cã urci pe Aleea Carmen Sylva ai aceleaşi probleme ce dureazã de prea mult timp şi nu dau semne de rezolvare. Poate, în curând le va veni rândul la reparat şi atunci nimic nu va ştirbi plãcerea plimbãrilor spre minunatul parc ce înconjoarã castelul.102_7032
Mã opresc acum aici, nu cã aş fi primit rãspunsuri la frãmântãrile mele legate de oraşul-staţiune, dar sunt încã atâtea de spus despre “Sinaia – cel mai frumos oraş mic din România”! Sintagma nu îmi aparţine ci am citit-o în numãrul 5 al “Revistei de veşti bune – Sinaia” luatã de la Punctul de informare. Mi-a plãcut editorialul scris de MVP, in care spune: „Suntem generaţia cãlãtoare din dragoste pentru experienţe noi. Pentru ca apoi sã ne intoarcem aici, unde sã punem la bãtaie tot ce am gãsit prin lume şi sã creştem un oraş de poveste.” Sinaia, oraşul lor, al sinãienilor pe care am pornit şi eu sã-l descopãr odatã cu întrebarea: “Ştiţi vã rog unde este strada Primãverii?” aşa cum, cu ani în urmã porneam curajoasã sã descopãr oraşul constãnţenilor – Constanţa.102_7959 102_7960

De Sânziene de la Peleş în rezervaţia naturalã Piatra Craiului

Garofita Pietrei CraiuluiCã socoteala de acasã nu de potriveşte cu cea din târg, ştie prea bine toatã lumea. Aşadar ce ar mai fi de spus când pornind plini de elan spre Sinaia ne-am impotmolit la Nistoreşti alãturându-ne celorlaţi şoferi aliniaţi pe 2 rânduri în coloana al cãrei sfârşit nu ştiam unde sã îl plasãm.
Cunoşteam veşnicele probleme ale drumului spre Valea Prahovei dar speram în sufletul meu ca cei mai mulţi sã fi ajuns deja în staţiunile montane, dar se pare cã mã înşlasem. Drumul Naţional DN1 şi mai apoi E 60, este o provocare pe care am încercat în ultimii ani sã o ocolesc, tocmai pentru cã nu pot înţelege asemeni tuturor românilor, de ce chiar nu se poate rezolva aceastã problemã, drumul nefiind important doar pentru accesul turiştilor în staţiuniile din Valea Prahovei, ci asigurã legãturile economice cu restul ţãrii
Avansând coloana, am înţeles cã problema era travesarea oraşului Comarnic, cãci imediat am dat de “larg” şi ne-am luat avânt. Ce pãcat cã minunile ţin 3 zile şi avântul iţi este tãiat dupã câţiva kilometri cãci, odatã ajuns în Sinaia, înainte sã chiui de bucurie cã ţi-ai vãzut visul cu ochii, te vezi oprit de lucrãrile ce blocheazã accesul pe bd. Carol I între Hotelul Pãltiniş şi Poşta din centrul staţiunii, traficul fiind deviat pe celelalte strãzi, nu fãrã probleme cãci numãrul foarte mare de maşini, strãzile înguste şi cu lucrãri din loc în loc, utilaje parcate lângã lucrãri, ridicã mari probleme.
Poate nu am ştiut noi de lucrãrile în curs de desfãşurare în Sinaia, dar un panou lãmuritor ne-ar fi lãmurit mai din timp, mai ales cã lucrãrile sunt  în curs de desfãşurare pânã la Buşteni.
Am parcat cu greu in parcarea de lângã manãstirea Sinaia şi am pornit pe aleea pietruitã spre castelul Peleş, dornici sã-l revedem. Din pãcate dorinţa noastrã a rãmas doar dorinţa cãci, a început sã plouã şi în curand grindina ne-a gonit spre maşinã, fãcându-ne sã ne reevaluam opţiunile pentru restul zilei.
Poate nu ar fi rãu dacã cei  însãrcinaţi cu administrarea castelului ar face drumul pe jos pe bãtrâna alee, cãci astfel ar lua seama stãrii deplorabile în care aceasta se aflã şi ar lua mãsurile care se impun. Fie, ar atrage atenţia celor care adminsitreazã drumul şi sunt însãrcinaţi cu întreţinerea lui. Drag îmi este sã vin la Castel dar de ce trebuie sã-mi rup picioarele cãlcând în gropi? Turistul venit aici, merge cu ochii în pãmânt sã nu se împiedice deşi în jur este atat frumuseţe.
Dar, dacã am fost nevoiţi de ploaia pornitã sã-i facem cu mâna Castelului Peleş din depãrtare lãsând pe altãdatã vizitarea lui, ne-am reorientat rapid ca întoarcerea la Bucureşti sã se facã prin culoarul Rucãr-Bran – Câmpulung – Piteşti pe autostrada A2. Prilejul era cum nu se mai poate mai potrivit sã revedem Predeluţul şi sã ne bucurãm de frumuseţea extraodrinarã din aceastã perioadã a poienilor înflorite din satul Mãgura aflat în inima rezervaţiei naturale Piatra Craiului. Cei 12 Km strãbãtuţi de la intrarea dinspre Zãrneşti în rezervaţie şi pânã la coborârea în satul Moeciu de Jos , sunt dificil de strãbãtut dat fiind îngustimea drumului “agãţat” de munte dar şi datoritã stãrii în care se afla în urmã ploilor şi a faptului cã, deşi este singura cale de acces spre satele Mãgura şi Peştera, nu are parte de prea mulţã atenţie din partea autoritãţilor. Pe cât de dificil este, pe atât de spectaculoase sunt piesajele ce se deschid privirilor. Este de dorit ca traseul sã se facã pe jos cãci sunt sectoare de drum în care, cu greu îşi poate face loc o maşinã pe lângã cealaltã.
Dar dacã ajungeţi în zonã, nu ezitaţi sã urcaţi pânã la Mãgura, nu veţi regreta, poienile cu margarete şi garofiţa Pietrei Craiului sunt fabuloase.