Cetatea Carsium

Harsova
Sper cã mi-aţi urmat îndemnul şi aţi vizitat cetatea Capidava, astfel încât sunteţi pregãtiţi sã descoperiţi încã o cetate din şiragul celor ce de-alungul timpului au stat de veghe la malul Dunãrii. Cetatea Carsium. Ceea ce o face a fi deosebitã dupã pãrerea mea este faptul cã, deşi demult pierdutã în istorie, cetatea “trãieşte” şi astãzi. Cei ce vor sã o descopere vor fi surprinşi sã constate cã peste vechea cetate se înaltã astãzi oraşul Hârşova, judeţul Constanţa, astfel încât, pornind în recunoaştere vei descoperi întâi oraşul de astãzi, ale cãrui case cu temelia sprijinindu-se pe piatra vechii cetãţi, se ridicã în mare parte peste anticele ruine.
Peste castrul roman ridicat de Împãratul Traian în anul 103 pe locul unei aşezãri dacice, se va ridica mai târziu o cetate bizantinã şi mai apoi o fortificaţie turceascã . Suprapunerea în timp a fortificaţiilor dar şi utilizarea pietrei pentru construcţii, va face sã fie destul de dificil de cercetat şi de atestat, în campaniile arheologice întreprinse în timp. Ruinele ce strãjuiesc astãzi malul Dunãrii, sunt relative tinere fãcând parte din “componenta” bizantinã sau chiar turceascã a cetãţii, castrul roman regãsindu-şi rãdãcinile mult sub oraşul vechi şi nou, Hârşova de astãzi.
Mergãnd pe Dealul Cetãţii, urcând strãzile abrupte şi destul de afectate de alunecãrile de teren, te întâmpinã o imagine rarã cãci, pe o parte se ridicã aşezãrile timpurilor moderne şi de cealaltã parte a strãzii vegheazã ruinele antice. “Viitorul şi trecutul sunt a filei douã feţe/Vede-n capãt începutul, cine ştie sã le-nveţe.” Ce frumos şi plin de adevãr a spus-o Eminescu! O ilustrare mai clarã a imaginii poetice este greu de gãsit.
Lecţiile trecutului sunt peste tot în jurul nostru, depinde numai de noi dacã vrem sã le cunoaştem şi dacã vrem sã nu mai repetãm greşelile. Trecerea timpului nu o putem opri dar putem lasã urme frumoase, pline de învãţaminte şi putem sã pãstrãm cu grijã ceea ce a ajuns prin timp pânã la noi.
Odatã ce aţi pãrãsit Capidava, lãsând în urmã ruinele castrului, treceţi prin comunele Topalu, Tichileşti şi reintrând pe drumul E 60, porniţi spre Hârşova. Oraşul este aerisit, drumul spre vechea cetate fiind semnalizat bine astfel încât nu ai cum rata întalnirea cu istoria.
Este bine ca cei care doresc sã viziteze vechea cetate sã se aventureze având încãlţãminte corespunzãtoare cãci, sunt destule locuri în care sãpãturile arheologice sau cele pentru scoaterea pietrei, au lãsat incinte adânci, acoperite cu vegetaţie, nesemnalizate, destul de periculoase. De asemenea platoul pe care pare sã se ridice cetatea se terminã brusc la malul Dunãrii, in vechiul port, lãsând privirea sã pluteascã peste ape. Din pãcate, deşi s-ar impune semnalizarea locurilor potenţial periculoase, ridicarea unor balustrade de protecţie şi chiar marcarea unor poteci pe care sã te poţi deplasa în siguranţã printre ruinele cetãţii, acestea lipsesc şi este pãcat, mai ales cã urmele focurilor “de tabãrã” printre anticele ruine, aratã lipsa de respect poate nu numai a turiştilor dar şi a localnicilor .
Mi-ar fi plãcut sã gãsesc un panou informativ care sã ne ajute sã “descifrãm” ruinele, identificând pe rând zidurile exterioare, portul antic şi tot ceea ce ne-ar fi ajutat acolo, în interiorul sitului arheologic sã înţelegem istoria.
Oricum m-am bucurat de privelişte, de liniştea locurilor şi imaginea incredibilã a oraşului şi a Dunãrii.
“Turnul comandantului”, zidurile dezvelite ale incintei acoperite acum de ierburile înalte şi fragmentele din fortificaţiile cetãţii ce par animale fantastice încremenite prin timp stau pierdute parcã prin timpurile moderne, încercând sã-şi gãseascã locul.
Privitã de la înãlţimea zidului stâncos ce altãdatã strãjuia portul antic, Dunãrea îşi lasã privirilor apele strânse între malurile înverzite şi, în alergarea sa spre mare te cheamã sã-i descoperi istoria.
Va las şi eu sã admiraţi doar câtevã din imaginile în care am încercat sã fixez preţ de câteva clipe, istoria dunãreanã.
 

 
Anunțuri

Psi-luneli- exist sau trãiesc!

100_8150
Existenţã versus trãire. A exista versus a trãi. Mã gândesc ce înseamnã pentru mine faptul cã exist ? M-am nãscut, am copilãrit, m-am maturizat şi cu siguranţã va veni o vreme când voi pune punct existenţei mele. Toţi trec prin aceleaşi etape, pentru unii sunt mai lungi pentru alţii mai scurte, dar ştiţi cum se spune, sunt variaţiuni pe aceeaşi temã: cea a vieţii omeneşti. Începe şi se sfârşeşte.
Cum este însã cu trãirea? Este pentru toţi la fel, poate fi socotitã trãirea aceeaşi pentru toţi? Tot variaţiuni pe aceeaşi temã?
Eu spun cã am trãit o copilãrie frumoasã, poate modestã faţã de alţi copii material vorbind, dar plinã de bucurii. Vacanţe, cãrţi, tabere, bunici şi mers la gârlã, concursuri pioniereşti şi serbãri şcolare. Veri, verişoare, garduri sãrite şi mers la Operã!
Am trãit o adolescenţã plinã de fluturii iubirii în stomac, emoţiile examenelor, speranţe de viitor şi spaimele necunoscutului din spatele primelor zile de proaspãt “angajat în câmpul muncii”.
Am trãit bucuria maturã a iubirii împãrtãşite, grijile maternitãţii şi spaimele primilor paşii ai copiilor mei dincolo de hotarele casei pãrinteşti. Primele lor iubiri şi primele trãdãri ale prietenilor.
Trãiesc fiecare zi a existenţei mele cu bune şi rele, trãiesc pe buze cu dulceaţã bucuriilor din fiecare zi fãrã lacrimi şi sorb din fierea amãrãciunilor ce ne umplu sufletul când lumea noastrã devine din ce în ce mai micã, cu fiecare fiinţã dragã ce ne pãrãseşte.
Trãiesc fiecare clipã a existenţei mele cãci rãd, cânt, plâng, iubesc, urãsc, visez, am spaime şi dureri, regrete şi speranţe. Sper şi mã rog sã continui sã trãiesc cât timp voi exista în aceastã lume.
 Alte gânduri despre existenţã si trãire veti gãsi la psi.

Duzina de cuvinte – Cum vede lumea un copil

100_8617
Lumea este mare! Copilul este mic! Cât de mare este lumea? Cât timp este mic un copil? Întrebãri ce pot pãrea banale, cu rãspunsuri pe care le ştie toatã lumea şi totuşi, sunt situaţii în care lumea devine foarte micã şi copilul se dovedeşte a fi atât de mare încât “cei mari” uitã cã trebuie sã-l lase sã-şi trãiascã copilãria. Astãzi gãseşti la tot pasul copii îmbãtrâniţi înainte de vreme, copii care de nevoie, au învãţat devreme cã libertatea de a suferi este mai realã decât libertatea de a visa. Izvorul tuturor durerilor lor pare sã fie nepãsarea oamenilor, a celor ce iau în numele lor decizii fãrã a se întreba cum se vede prin ochii copiilor lumea celor mari, golitã de joc, golitã de veselie, golitã pânã şi de prezenţa pãrinţilor. Oricâr ar fi de neînsemnatã, o viaţã este un dar pe care unii spun cã şi-l fac lor (mi-am fãcut copilul pentu mine), alţii îl fac celor dragi (cãci ce este un copil decât darul cel mai preţios pe care o femeie îl poate face bãrbãtului iubit, uneori chiar cu preţul vieţii sale), alţii îl aşteaptã fãrã speranţã şi cei mai mulţi îl primesc fãrã sã o cearã. Unii se bucurã, ceilalţi sperã şi mulţi şuierã a pagubã, întrebându-se ce sã facã şi îşi iau lumea în cap, cã de lumea e mare, copilul este mic şi la cât de mare este lumea, poate, la un moment dat, copilul nu mai este atât de mic şi scapã de grijã.
 Câte decizii trebuie sã iei într-o viaţã pentru ca lumea prin care şuierã libertatea sã înţeleagã de ce are nevoie un copil, astfel încât, oricât ar pãrea de neînsemnatã, fiecare viatã sã fie un dar fãcut oamenilor de cãtre ceilalţi oameni, un dar în care sã gãsim izvorul tinereţii fãrã bãtrâneţe şi în care se vede dureros de limpede viitorul planetei Pamânt.
Pe cei ce tema şi-au fãcut îi gãsiţi la psi.

Miercurea fãrã cuvinte

Galerie

Psi-luneli: Binele tuturor – Dialoguri

Cautand binele tuturor
– Ce pãrere ai despre sintagma:binele tuturor?
– Depinde. Ce presupune “tuturor”? Defineşte.
– Defineşte tu. Ce înseamnã pentru tine aceastã noţiune, cât este cuprinzãtoare? Pe cine ai include în mulţimea aceasta?
– “Tuturor” formeazã un grup foarte bine delimiat, este foarte restrâns şi selectiv cu el însuşi. Când te referi la “tuturor”, te raportezi de fapt la un grup foarte clar definit.Al tuturor prietenilor, al tuturor colegilor, al tuturor celor din familia ta, al tuturor celor cãrora le place culoare roşie, al tuturor creştinilor, al tuturor…. Binele deci poate fi al tuturor celor care sunt incluşi în categoria la care faci referire. Binele ca un panaceu al tuturor relelor este demagogie. Ca şi bunul întregului popor. Era al cuiva dar cel mai adesea rãmânea al nimãnui. Toţi l-ar fi vrut, toţi îl revendicã, dar nimeni nu vrea sã accepte cã dacã îl capãtã trebuie sã plãtescã un preţ. Cel al responsabilitãţii.
– Deci nu crezi cã putem fi altruişti şi sã facem un bine tuturor.
– Tuturor care? Ce bine poţi face şi toţi sã fie fericiţi şi mulţumiţi?
– Mã gândesc poate cã dacã nu mai acceptãm minciuna vom face un bine tuturor!
– Poate tuturor celor care oricum nu o acceptau cãci ceilalţi vor cere o moţiune în parlament sã se declare cã minciuna este de mai multe feluri şi deci înainte de a o declara în afara legii, trebuie sã facem nişte studii, plãtite firesc, de fezabilitate sã determinãm care este cea mai folositã minciunã şi de abia dupã ce se va face un referendum popular, sã decidem dacã interzicerea ei este spre binele tuturor. Pânã atunci tu mori şi nu mai apuci sã vezi dacã ai fãcut un bine tuturor. Poate te declarã ulterior un mare binefãcãtor.
– Atunci cum rãmâne cu cei care se dedicã binelui tuturor?
– Specializarea este rãspunsul: binele tuturor copiilor fãrã posibilitãţi, binele tuturor mamelor abandonate, binele tuturor bolnavilor, binele tuturor….. mereu vor rãmâne pe dinafarã câţiva “tuturor” care nu vor gãsi niciodatã o cale spre un “bine”. Oricare bine, cât de mic. Mereu vor fi câţiva care nu vor fi consideraţi, orice ce ar face, destul de “tuturor” pentru a se înfrupta din marele bine.
– Şi totuşi nu putem face nimic spre “binele tuturor”?
– Poate, dacã am înceta sã ne mai credem atotştiutori, atotputernici şi mai ales nemuritori. Cred cã spre binele tuturor este un singur fapt: ne naştem, creştem şi plecãm, lãsând mereu altora, cãutarea. Şi întrebarea:
– Ce pãrere ai despre sintagma:binele tuturor?
– Depinde. Ce presupune “tuturor”? Defineşte.
 

Cãutãtori ai binelui tuturor sunt toţi cei înscrişi la psi

Poveste dragã

Dragã Poveste,
 
poveste
Ştiu cã eşti prea ocupatã cu cei mici şi nu poţi sã stai prea mult de vorbã cu mine, totuşi aş vrea sã te rog ceva: poate, dacã bineînţeles nu cer prea mult, ar fi posibil sã opreşti pentru ceva timp, zborul clipelor. Ştiu cã pare ciudat dar ce sã fac, dintr-o datã simt cã nu mai vreau sã treacã. Vreau sã stea pe loc, pânã când, voi reuşi din nou, sã accept cã vremea poveştilor mele a trecut.
A fost un timp, destul de lung, în care nu m-am mai gândit la poveşti, erau atâte lucruri de fãcut: de mers la serviciu, de fãcut piaţã, de fãcut lecţiile cu cei mici, de aranjat uniforme, de mers la şedinţe cu pãrinţii şi câte şi mai câte……..Toate au trecut. Nu ştiu dacã repede sau mie mi se pare cã a trecut un veac, dar acum timpul pare cã se dilatã şi dintr-o datã am timp de poveşti. Poate vrei sã spui cã ar trebui sã mã uit în jurul meu şi voi gãsi câte poveşti vreau: pline de fericire sau sfâşiate de tristeţe, de luptã pentru a fi cel mai bun sau poate doar pentru a nu te pierde, sute, mii, milioane de poveşti se rotesc ca într-un carusel din care, din când în când coboarã, din mers câte cineva şi atunci, curioşi ne repezim sã-i aflãm povestea. De ce ai coborât? De ce nu ai mai stat sã te dai o turã? De ce nu te urci din nou în vârtejul ameţitor. Poate îţi este fricã? Sau poate te crezi prea bun? Şi timpul trece, clipele se scurg, poveştile se adunã dar, unde este Povestea? Cea care te fãce sã visezi, sã vrei sã nu se mai sfârşeascã, sã curgã lin pânã cand vei obosi şi vei adormi? Mai vreau încã poveşti, parcã aşa spune cantecul şi mã întreb dacã dorinţa are limitã de vãrstâ sau poate fi mãrturisitã de oricine? Oricum ar fi, eu încã sper cã pot sã mai visez la o poveste ce n-are vârstã şi sfârşit şi care sã mã poarte chiar şi numai pentru o noapte în lumea celor care adorm uşor, fãrã de griji, ştiind cã cineva, cu dragoste, îţi vegheazã somnul.
 http://festival.contrapunct.ro/kok-yansmine-mai-vreau-inca-povesti-2/

Cetatea Capidava

cetatea Capidava
Drumurile mele prin Dobrogea de astãzi m-au purtat de acestã datã spre alte douã cetãţi dunãrene, Capidava şi Carsium despre care ne vorbesc izvoare romane, ele fãcând parte din sistemul de fortificaţii militare ridicate pe malul Dunãrii de legiunile Imperiului roman peste cetãţile dacice, fiind la rândul lor peste ani, înglobate în fortificaţiile medievale ce se vor dezvolta pe aceste meleaguri.
Dacã te hotãrãşti sã vizitezi cele douã castre romane Capidava şi Carsium plecând din Constanţa apuci, drumul E 60, prin Ovidiu, Mihail Kogãlniceanu, Nicolae Bãlcescu pânã la Dorobanţu. Apoi trecând prin localitãţile Ţepeş Vodã, porneşti spre Siliştea pe Dj 224. Din Siliştea urmând indicatoarele vei descoperi localitatea Dunãrea şi mai departe, pe Dj 223 pânã la Capidava, Topalu, Tichileşti pânã la Hârşova, revenind apoi pe E 60. Trebuie sã menţionez surpriza pe care am avut-o constatând cã drumurile dobrogene nu sunt atât de proaste pe cât mã temeam, dimpotrivã, sunt bune şi acolo unde se impunea s-au executat lucrãri de reparaţii astfel încât, odatã porniţi la drum spre cele douã cetãţi nu trebuie sã vã fie fricã cã veţi da “în gropi”. Sunt şi porţiuni de drum mai “peticite” dar fãrã gropi ceea ce este îmbucurãtor pentru cei hotãrâţi sã descopere Dobrogea. O altã surprizã plãcutã pe care am avut-o traversãnd aceste localitãţi a fost aceea cã erau foarte bine semnalizate atât strãzile cât şi destinaţiile turistice spre care ne îndreptam astfel încât nu a fost dificil sã ne orientãm în teren. Aşezãrile sunt risipite în podişul dobrogean iar drumul te poartã şerpuind printre câmpuri unde din loc în loc, îşi înalţã palele neobosite turbinele eoliene. Astãzi imaginea câmpurilor eoliene a devenit familiarã în aceastã parte a ţãrii, cãci Dobrogea are în prezent cel mai mare parc eolian din ţarã.
Uşor, drumul înainteazã spre malul Dunãrii, printre colinele înverzite purtându-ne spre situl arheologic Capidava, din localitatea care astãzi poartã numele strãvechii cetãţi. Amplasatã pe malul drept al Dunãrii, altãdatã port la cheiurile cãruia acostau vasele garnizoanei romane, cetatea se înalţã astãzi între drumul ce leagã oraşele Cernavodã şi Hârşova şi apele Dunãrii. Cei ce se încumetã sã pãseascã pe poarta cetãţii vor descoperi zidurile masive cu grosimi de peste 2 m, turnurile în arc de cerc, ce au învins timpul. Asemeni altor cetãţi dobrogene şi Cetatea Capidava a fost inclusã într-un program de restaurare, dar cu siguranţã ar fi fost necesare mult mai multe eforturi pentru a fi pusã în valoare aşa cum s-ar fi cuvenit, cãci nu este suficientã frumuseţea sãlbaticã a naturii din aceste meleaguri şi entuziasmul cãlãtorilor dornici de cunoaştere pentru a transforma aceste vestigii în destinaţii de cãlãtorie. Personal aş fi dorit sã gãsesc la faţa locului mult mai multe informaţii despre acest sit arheologic, plãcuţe explicative privind fortificaţiile, îndrumãri privind vizitarea sitului, marcarea diferitelor edificii din interiorul castrului având funcţionalitãţi diferite (bãi, forturi, magazii, etc.) şi tot ceea ce-i poate facilita vizitatorului, înţelegerea unei pãrţi din istoria veche a acestor meleaguri. Priveliştea care se deschide privirilor odatã ce ai pãşit pe coama zidurilor, este minunatã, cãci Dunãrea închide între braţele sale Balta Ialomiţei şi apele sale scaldã încã pietrele strãvechiului port.
La venirea noastrã, chiar sub zidurile cetãţii, erau amplasate câtevã corturi, semna cã vechea cetatea este o destinaţie cãutatã, dar personal nu consider chiar potrivit acest lucru însã, nu pot spune cu certitudine dacã camparea se face conform unor prevederi legale sau beneficiazã de înţelegere din partea autoritãţilor locale. Pe cuprinsul sitului era curat, semn fie cã turiştii nu sunt prea mulţi, fie dimpotrivã, sunt disciplinaţi şi existã şi un efort din partea celor însãrcinaţi cu întreţinerea acestuia.
Am plecat mai departe spre Hârşova, alungaţi de o boare de ploaie venitã din senin, hotãrâţi sã descoperim şi vechea cetate Carsium, altã poartã de pazã la malul Dunãrii, lãsând în urmã aşezãrile adormite, sã-şi ducã viata liniştitã, priveghiate doar de berzele care, din înaltul cuibarelor lor, vegheazã asemeni unor paznici înaripaţi, meleagurile dobrogene.
Dacã vã hotãrâţi sã faceţi un drum spre malul mãrii, vã îndemn sã alegeţi sã treceţi Dunãrea pe la Giurgeni-Vadu Oii şi sã vã îndreptaţi spre vechea cetate Capidava. Personal consider mult mai pitoresc acest traseu spre mare, cãci oferã posibilitatea descoperirii unor locuri aproape necunoscute celor mai mulţi dintre noi, încãrcate de istorie şi de frumuseţe.

Examenul de bacalaureat – examenul maturitãţii

Aşa i se spunea pe vremea mea examenului care marca încheierea ciclului preuniversitar de educaţie. Un examen care, odatã luat îţi deschidea drumul fie spre examenul de admitere în învãţãmântul superior, fie spre angajarea în “câmpul muncii”. Oricare ar fi fost drumul ales, cu toţii ne gândeam serios la acest examen cãci nu pleca nimeni de la ideea cã nu se va prezenta şi atunci, cât ai fi fost de slãbuţ la învãţãturã tot învãţai pentru a-l trece. Ştiţi cã în ultimul an de şcoalã, la toate materiile la care se susţineau examene se fãcea pregãtire suplimentarã şi chiar şi pentru admiterea la facultate? La fizicã, la matematicã, la românã sau la materiile de specialitate, cãci eram liceu de construcţii, stãteam dupã ore la meditaţii, pentru care aveam caiete speciale de lucru. Deşi nu conta media de bacalaureat la admiterea la faculatate, totuşi aveam ambiţia sã nu fie o medie slabã. Examenul se susţinea ca şi astãzi cu probe orale şi scrise la limba românã, la matematicã şi la specialitatea studiatã sau fizicã la alegere. De asemenea am susţinut un proiect la tehnologie, la care trebuia sã realizãm şi o machetã. Eu împreunã cu soţul meu şi încã un coleg am realizat (ajutaţi de tatãl meu) macheta la scarã a podului de la Giurgeni-Vadu Oii, doar eram la clasa de construcţii drumuri, poduri, cãi ferate.
Oricât ar pãrea de ciudat nu am fost lãsaţi sã copiem şi nimeni nu s-a gândit sã ne sufle rãspunsurile. Nu ne supravegheau profesorii de la clasã şi nici nu eram monitorizaţi şi comisia care examnina la “oral” nu era din liceul nostru. Nu am fost indignaţi şi nici supãraţi cã nu ne-au lãsat sã copiem, cãci era o “avanpremierã” la examenul cu o mizã mult mai mare pe care doream sã-l trecem, cel de admitere la facultate şi nu am fi riscat sã picãm bacalaureatul pentru o prostie.
Pentru noi, elevii de atunci încã mai avea importanţã expresia “a fi bacalaureat”, adicã trecuseşi examenul maturitãţii. Cel dintâi din viatã ta de adult, poate cel mai uşor pe care îl vei fi dat dar care iţi conferea un statut respectat. Chiar dacã nu intrai la facultate şi te angajai, erai un tânãr cu bacalaureatul luat, adicã fãcuseşi dovada cã ţi-ai însuşit un nivel de cunoştiinţe care îţi dãdea dreptul sã aspiri la un post conform pregãtirii înscrise pe diploma ta.
Astãzi apropierea examenului de bacalaureat se aseamãnã cu romanul “Unei morţi anunţate” sau cu posibilitatea unui taifun. A devenit o problemã naţionalã, securitatea claselor de examen de parcã elevii ar da examen de inventicã şi nu am vrea sã ni se fure patentul. Controale corporale, poliţie la uşa scolii, vorba lui Caragiale “cu jãndarii în cap şi-n coadã” cãci aşa pare cã a ajuns învãţãmântul nostru o Chiriţã de tip nou, fudulã şi cu pregãtirea la genunchiul broaştei, dar dornicã de afirmare în “lumea bunã”. Elevi care vin la examene ca la bar, fãrã sã fi fost fãcuţi sã înţeleagã rostul acestui examen. Profesori care au dat cinstea şi onoarea de dascãli pe ruşinea de a fi arãtaţi cu degetul de o ţarã întreagã. Poate cã ţara nu îi cunoaşte şi nici ei nu vor întâlni în drumul lor “ţara” dar, în comunitãţile mici, tot vor fi destui cei care vor întoarce capul când îi vor întâlni.
De ce s-a ajuns aici? Cine a greşit şi când? Unde se fac în continuare greşeli ce marcheazã generaţii de elevi, transformând sistemul de învãţãmânt într-o “cursã a înarmãrii” în care pãrinţii luptã în locul copiilor pentru fiecare sutime la medie, plãtind meditaţii, cumpãrând note prin tot felul de metode, participãrii şi donaţii cã îţi stã mintea în loc de câte iţi este dat sã auzi ascultând pãrinţii povestindu-şi unii altora, problemele. Ai zice cã ei se duc la şcoalã, cãci orice zi de serviciu începe mai întâi cu compararea rezultatelor la exerciţiile la matematicã sau fizicã sau cu informaţiile privind site-rile de pe care se pot descarca referate pentru limba romãnã, geografie sau istorie. Toţi sunt obosiţi de lupta cu “aria curicularã” şi sãtui de fãcut lecţii pânã noaptea târziu.
Şi mai au o grijã pãrinţii: sã serbeze trecerea dintr-un ciclu în altul printr-un banchet: de la clasa a IV-a, la clasa a VIII-a pânã la clasa a XII-a. Şi nu oriunde ci numai la vreun club de fiţe, sã fie de neiutat. Cum sã mai preţuiascã copii ce este cu adevãrat ce este de sãrbãtorit? Vorbã poetului: “pentru care fapte… “ primeste copilul banchetul? Ce a sãvârşit atât de important încât trebuie sãrbãtorit cu fast? Cã a mers la şcoalã şi a trecut clasa? Cã nu a chiulit? Pe vremea mea primeai o tabãrã sau o trotinetã! Atunci noi ar trebui sã avem câte un banchet la sfârşitul fiecãrui an cã mergem conştiincios la muncã! Sã fim serioşi! A terminat clasa a XII-a, este bacalaureat, atunci da, sã sãrbãtoreascã. Dacã nu, ce ar mai fi de spus? Banchetul se face dupã examenul de bacalaureat, la şcoalã nu la club, cu profesorii alãturi, sã se organizeze singuri şi sã-şi aminteascã peste ani ce frumos a fost!
Tuturor ne place filmul “Liceenii” dar cred cã prea mulţi au impresia cã este doar ficţiune. Filmul spune o poveste foarte realã, descrie foarte bine acei ani şi noi, liceenii de atunci, chiar ne bucuram de anii de şcoalã, iubeam şi noi, mai chiuleam şi noi, dar şcoala era şcoalã. La noi, din douã clase de construcţii nu cred cã au picat doi examenul de bacalaureat, iar 30 dintre noi, o clasã deci, am intrat în varã la facultate. Eu spun cã a fost un rezultat excepţional şi nu eram cel mai frunte liceu al Capitalei. Noi avem de ce mulţumi profesorilor noştrii şi sã nu-i uitãm.
Bacalaureatul din acest an mi-a lãsat un gust amar: copii percheziţionaţi, inacceptabil în condiţiile în care şcoala trebuie sã fie un sanctuar in care odatã intrat copilul trebuie sã se simtã în siguranţã, nu sã fie umilit. Descindere în ziua examenului pentru a surprinde flagrantul. Dacã un singur copil din cele câteva sute de elevi ce susţineau prima probã, era innocent şi se pregãtise din toate puterile pentru aceastã zi, nu trebuia sã i se ia dreptul la a-l susţine fãrã stresul iscat de intervenţia poliţiei. Oricât ar fi de îndreptãţitã pentru a opri o fraudã, nu trebuia sã se facã în aceastã zi cu o mizã atât de mare pentru elevi. Totul a degenerat nepermis. Eu recunosc deschis cã, fiind o fire emotiva, nu aş mai fi putut continua examenul. Cine ar fi fost responsabil pentru eşecul meu? Cui ar fi trebuit sã cer socotealã pentru posibila nereuşitã? Rezultatul câtor copii a fost viciat de aceastã procedurã? Nu voi cãpãta rãspunsuri dar voi continua sã mã întreb, unde, când, cine poate da rãspunsuri sau soluţii pentru a nu se mai repeta situaţia creeatã în acest an.
Respect tuturor profesorilor care îşi fac cu onestitate şi dãruire datoria de dacãli şi elevilor pentru care anii de şcoalã sunt ani dedicaţi învãţãrii. Nu trebuie sã fie toţi olimpici dar, toţi ar trebuie sã treacã şcoala şi la sfârşitul anilor de studiu sã-şi poatã lua bacalaureatul. Incã mai sper, încã mai aştept veşti bune din învãţãmântul romãnesc.