JURNAL DE RĂZBOI – COVID 19 Săptămana 2 – Zilele dezertărilor

O ştire ce ţine prima pagină mă infioară: un medic specialist ATI şi alte 15 cadre medicale şi-au dat demisia părăsind secţia în care erau pacienţi internaţi. Trebuie să fie adevărat dacă a apărut la ştiri, nu pot decât să o cred. De fapt, nu sunt singurele cadre medicale care au hotărât să renunţe la locul de muncă. Nu cunosc toate datele cazurilor şi desigur în lipsa tuturor informatiilor nu pot decât să mă limitez la propriile gânduri. Dar ştirile mă îngrozesc căci din nou, mă vad obligată să recitesc ce am scris în 2016 în postarea mea „Sănătatea publică – o prioritate națională”. Am scris din durere, multă durere căci la vremea aceea căutam un tratament, cândva produs de Institutul Cantacuzino, dar era de negăsit în ţară. A fost nevoie de mobilizarea multor oameni cărora le vom fi mereu recunoscători, pentru a-l putea procura din Austria şi Germania. Cu ce spaime, că nu ajunge la timp, cu ce costuri? Inutil să povestesc. Şi atunci, ca şi acum, ştirea vorbea despre plecarea din sistem a unui medic. Singurul medic oncolog din Spitalul Judeţean Vaslui. Plecarea acestui medic dădea peste cap viaţa şi aşa plină de durere şi spaime, a multor bolnavi din aceea parte a ţării. Din păcate, pare că nimic nu s-a schimbat nici astăzi. Institutul Cantacuzino încă nu produce vaccinuri şi în acest moment sunt medici şi cadre sanitare care decid că nu-şi mai pot face datoria în această ţară, până la capăt.  DE CE?

Revenind însă la ştirea serii: pacienţi lăsaţi în voia sorţii. În spital. Motivele, oricare ar fi ele, încalcă jurământul depus la început de carieră ce spune că orice medic se va feri să facă orice rău şi orice nedreptate şi că va exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate, sănătatea pacienţilor fiind pentru el obligaţie sacră.

Nu uit că avem spitale fără posibilitatea să-şi susţină şi să-şi apere personalul a cărei menire este prin natura profesiei, dificilă, fiind mereu expuşi pericolului infectării, a suprasolicitării în gărzi prelungite, a lipsei de personal. Nu uit că mulţi medici şi personal medical, au plecat în alte ţări în căutarea unui loc de muncă care să le ofere siguranţă şi satisfacţie profesională. Nu uit nimic căci nu pot, dar mă întreb din nou: DE CE? Cum am ajuns aici? Poate că nici înainte de 1989 nu era mai grozavă situaţia unităţilor sanitare, dar de ce în loc să evoluăm, noi am luat-o an de an, la vale, până când iată-ne expuşi, fără apărare, unui pericol uriaş.

DE CE, când de la începutul anului, când China şi apoi Italia, atât de aproape de noi, ucigător de aproape, se luptau cu un inamic necunoscut, noi nu am luat măsuri de pregătire să nu îl înfruntăm cum pe vremuri ostaşii noştrii la Mărăşeşti, înfruntau inamicul cu mult superior numeric, cu mâinile goale? Avem noi vocaţie de martiri? Cine nu a înţeles pericolul? Cine a ignorat informaţiile? Cine trebuia să ştie că nu suntem pregătiţi pentru lupta care îngenunchiase Italia? Cine nu a spus că nu avem cu ce să dotăm spitalele şi medicii şi populaţia în caz de nevoie? De ce toate materialele sanitare, par să fie doar din import? De ce nu există resursa naţională pentru producţia de materiale fără de care sănătatea intră în colaps? Ce s-a întâmplat cu reconversia unităţilor de producţie în caz de nevoie? De ce atât de târziu ne regrupăm în faţa acestui inamic cu care se luptă de luni, ţări cu mult mai multe resurse decât noi?

Acum este coronavirusul necunoscut, dar dacă ţara ar fi fost zguduită de un cutremur? Desigur altele ar fi fost rănile ce ar trebui vindecate dar, personalul medical tot ar fi avut nevoie de măsti, de mănuşi şi halate. De biocide şi de locuri în spitale în sectiile de ATI, dotate cu aparatură de monitorizare şi susţinere a viaţii, de ventilatoare. Şi asta în cel mai scurt timp, zile nu luni! Până vine ajutorul din afara ţării, ce făceau răniţii? Dar bolnavii cronici?

De o lună, eutyroxul lipseşte din farmacii. Este un medicament strict necesar bolnavilor de tiroidă, ce nu are înlocuitor. Cât îl mai aşteptăm?

Da, îmi este teamă. Teama născută din întrebările cărora nu le găsesc răspuns. Ascult ştirile, mă conformez recomandărilor şi voi respecta tot ceea ce se va impune. Vreau să cred că, în aceste momente, chiar se încearcă salvarea ţării şi a noastră a tuturor. Ştiu însă că este o luptă inegală, cu un inamic nevăzut, de care toţi învăţăm, văzând şi făcând, cum să ne ferim.

Ştiu că doar împreună vom putea trece peste această încercare dacă vom învăţa să respectăm regulile stabilite de autoritaţi.

Şi despre reguli am scris cândva, contrariată de o reclamă ce spunea că regula este un moment. Nici nu bănuiam atunci ce clipe amare, mă vor determina să-l recitesc, căci nu, pentru mine, regula nu este un moment.

”Nu, regulile nu sunt momente ce pot fi încălcate. Regulile sunt baza unui comportament disciplinat, al unui om educat. Respectarea regulilor, înseamnă ordine și bună rânduială. Însemnă civilizație. Dă posibilitatea devoltării societății. Regulile, atunci când sunt cunoscute și respectate, fac diferența între sănătate și boală, între viață și moarte.” Aş vrea să nu fi fost niciodată nevoită sa recitesc această postare, dar viaţa mi-a rezervat o confirmare amară. Mii de compatrioţi au considerat şi consideră şi în aceste zile, că restricţiile impuse de autorităţi pot fi încălcate fără repercursiuni şi astfel, cu uşurinţă, le-au încălcat punând în pericol, viaţa a sute de cadre medicale şi a mii de oameni.

Deci, nu mă voi grăbi niciodată să judec pe nimeni pentru dezertare în caz de război, căci nu cunosc adevărul din spatele unor decizii. Nu am această putere şi mulţumesc vieţii că nu sunt pusă în această situaţie. Înţeleg cât poate fi de greu sa alegi între viaţă şi moarte. A ta, a celor dragi, a celor ce-şi pun viaţa în mâinile tale. Mulţumesc tuturor celor care în aceste zile îngrozitoare, chemaţi la datorie, îşi pun în slujba semenilor lor timpul şi viaţa şi ştiinţa şi priceperea, oriunde s-ar afla. Le doresc putere să lupte până la capăt. Şi sănătate. Multă, multă sănătate, nesfârşită, ca tot acest chin pe care îl îndură în aceste zile. Avem nevoie de ei şi deci trebuie să-i sprijinim, cum putem, fiecare acolo unde este. Dacă asta înseamnă să stăm în casă, stăm în casă. Fiecare om care rămâne sănătos, înseamnă o grijă mai puţin în seama sistemului medical. O viaţă câştigată, înseamnă o lacrimă mai puţin pe chipul lor obosit. Stând acasă, le lăsăm timp şi resurse să-i salveze pe cei aflaţi deja, în grija lor.

Sper însă, să capăt cândva nişte răspunsuri despre cum s-a ajuns în treizeci de ani la acestă situaţie şi când viaţa îşi va relua cursul, noi toţi să putem spune că am învăţat lecţia dură a ceea ce înseamnă omul potrivit la locul potrivit. Să învăţam ce înseamnă cu adevărat disciplina şi solidaritatea, fără de care noi, ca societate, nu putem depăşi, astfel de momente.

În treizeci de ani câte guverne au fost?

Va putea oare, guvernul de astăzi, la capătul acestei crize, să facă o analiză riguroasă a ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie în viitor, sistemul de sănătate românesc? Ce nevoi reale are şi ce trebuie să facă, oricare ar fi culoarea politică a guvernului aflat la putere, ca viaţa cetăţenilor să fie sigură? Cum ar trebui acţionat ca măsurile luate de un guvern să aibă coerenţă şi continuitate, singurul interes fiind cel a cetăţeanului şi nu câştigul în lupta politică? La toate aceste întrebări sper să aflu răspunsul. Sper, căci speranţă, încă mai am. Multă speranţă.

Publicitate

JURNAL DE RĂZBOI – COVID 19 – 22.03.2020

Noi cei din linia întâi

Uneori viaţa ne pune în faţa unor încercări cărora nu credeam că va trebui vreodată să le facem faţă. Despre viaţa pe timp de război citisem în cărtile de istorie şi ascultasem povestirile părintilor. Despre patimile celor deportaţi, aruncaţi în închisori din cauza credinţei sau a opţiunilor politice, aflasem tot din cărţi. Despre cum este să trăieşti sub ameninţarea mortii zi de zi în timp de război, despre suferinţa celor obligati să stea acunşi zile, luni poate ani, de frica deportării, despre chinul luptei medicilor din prima linie a frontului sau a celor din spitalele rămase fără medicamente, despre cum au învins oamenii, moartea în timpul secetei sau a epidemiilor, despre toate acestea s-au scris mii de cărţi, dar oricât ai citi, niciodată nu vei putea simţi şi înţelege cu adevărat groaza trăită de acei oameni pentru că în jurul tău, este pace şi linişte, viaţa îşi toarce firul când mai lin, când mai abrupt şi zilele trec şi anii se adună.

Şi uitarea se aşează peste încercările ce nu au fost ale noastre.

Istoria este cea mai frumoasă poveste. De câte ori aţi auzit aceste cuvinte? Ce ati gândit? Pentru mine, istoria nu este o poveste. Istoria nu este altceva decât o înşiruire de zile, de ani din viaţa noastră, a tuturor. Zile bune, zile grele, oricum ar fi, sunt file dintr-un jurnal de război. Fiecare generaţie are parte de propriul război.

Când m-am născut războiul se încheiase, urmările lui se şterseseră. Nu pot să-mi amintesc ce nu am trăit, pot doar să-mi închipui suferinţa trăită. În 1970 Romănia s-a confruntat cu cele mai catastrofale inundaţii. Aveam doar 10 ani dar îmi amintesc clar, efortul şi mobilizarea tuturor în lupta pentru ajutorarea celor aflaţi în suferinţă. A fost apoi cutremurul din 1977 şi din nou, oamenii au înţeles că, în astfel de momente, este nevoie ca fiecare să participe la efortul general de salvare a victimelor. Solidaritate, acesta a fost sentimentul care i-a unit pe oameni. Oamenii s-au tranformat în salvatori necunoscuţi şi nu puţini au plătit cu viaţa.

In 1989 am fost prinsã fãrã voia mea în mijlocul unei schimbãri de regim. Am simţit spaima fãrã margini, groaza celui ce nu ştie încotro sã o apuce. Am trãit frica despre care citisem şi nimeni nu putea sã-mi dea asigurãri cã va fi bine. Vãzusem oameni morţi pe strãzi, trecusem pe lângã ei şi mã întrebam dacã voi mai ajunge acasã. Mi-au rãsunat în urechi şuieratul gloanţelor trase lângã casa mea. Erau reale ca şi frica mea. Au fost zile şi nopţi de coşmar. Au trecut dar nu le-am uitat. Am înţeles cã istoria poate fi “cea mai frumoasã poveste” dar numai dupã ce personajele ei au scãpat cu viaţã.

Astăzi, lumea noastră socotită sigură, este sfâşiată de moarte. Mii şi mii de oameni luptă pentru viaţa lor şi a semenilor lor. Lumea noastră paşnică este în război! Un război crunt, tăcut, nemilos, ce a făcut mii de victime, cu un adversar extrem de periculos COVID 19. Un virus, coronavirus, minuscul şi feroce. De unde şi cum a apărut, sunt întrebări fără răspuns.

Acum trăiesc din nou fiecare zi, cu mii de spaime. Aş vrea să spun că nu îmi este teamă, dar sunt realistă şi sinceră. Ştiu că nu voi avea niciodată toate răspunsurile la întrebările care nu-mi dau pace, care să-mi redea liniştea pierdută. Nu pot căpăta garanţii. Încerc sâ înţeleg ce stă în puterea mea să fac în aceste momente, astfel încât să pot ajuta. Cred însă că este necesar, să fim solidari! Solidaritatea din aceste momente, este esenţială. Să înţelegem că nu trebuie să ignorăm pericolul. Să înţelegem că trebuie să respectăm viaţa, a noastră, a celor dragi, a celor din jurul nostru, a fiecărei fiinţe umane! Suntem fiinţe gregare, oamenii din jurul nostru sunt importanţi pentru noi. Respectându-i, respectăm viaţa!

O cursă absurdă poartă prea mulţi oameni pe străzi. Nevoi sau doar sfidare, incoştienţă? Sunt oricum destui oameni pe străzi, care merg la muncă căci nu toate activităţile se pot face de acasă şi viaţa are nevoie disperata, de suport.

Sunt medicii şi tot restul personalului care susţin activitatea medicală, ce nu stau acasă pentru ca epidemia să fie stăvilită. Ei sunt în prima linie a luptei. În spatele lor, noi toţi, în numele vietii, trebuie să le susţinem efortul, fiecare acolo unde ne cheamă datoria sau, înţelegand necesitatea distanţării sociale, stând acasă.

Când credeţi că vă este greu să staţi izolaţi în casă, să vă gândiţi la ei, la lupta lor pentru viaţă!

Când simţiţi că vă este dor de fraţi, surori, părinţi, prieteni, să vă stăpâniţi să-i vizitaţi, căci s-ar putea să fie ultima vizită şi pentru ei şi pentru voi.

Când sunteţi tentaţi să vă plimbăţi doar pentru că aşa aveţi chef şi credeţi că nimic nu vă poate afecta, să vă gândiţi la cei pentru care ziua de mâine nu va mai veni niciodată.

Pentru ziua de mâine, pentru viaţă, trebuie să fim solidari! Nimeni nu a învins singur într-o confruntare, în spatele fiecărei bătălii câştigate, au stat mereu mii de luptători disciplinaţi, cu un singur ţel: să câştige!

Astăzi, este lupta noastră, a tuturor, pentru viaţă şi trebuie să înţelegem că doar împreună o putem câştiga!