ce sunt orașele pentru oameni?

Zilele acestea mi-a căzut în mână cu totul întâmplător, o carte care mi-a schimbat radical percepția asupra orașelor. A oricărui oraș, a oricărei localități nu numai a Bucureștiului, orașul emblemă a țării și cu totul întâmplător, orașul în care m-am născut.
Am afirmat adeseori că îmi iubesc orașul cu toate neajunsurile sale, căci poartă urma pașilor mei de copil fără probleme, de adolescentă îndrăgostită și mai apoi, urma pașilor copiilor mei. Amintiri fără grai, doar străzi, case, arome de tei înfloriți sau zumzetul mulțimilor.
Vine totuși un timp în care începi să-ți dorești altceva, când simți că dincolo de zidurile cunoscute, există o altă lume. Cu reguli noi, cu posibilități noi, o lume diferită în care tu, omul, ești cel care contează.
Ani de zile am asistat pasiv, la dezvoltarea orașului fără prea mari bătăi de cap căci, lăsam celor pe care-i consideram responsabili, obligația de a-l schimba. Au apărut cartiere noi, străzi noi, s-au modificat traseele vechilor străzi care defineau și delimitau orașul, au dispărut piețe și scuaruri publice, au răsărit peste tot restricții de circulație pentru pietoni sau mașini, s-au impus sensuri unice de circulație și s-au amenajat noi grădini. Privit în ansamblu orașul meu și asemeni lui, toate orașele și-au schimbat aspectul și implicit, funcționalitatea. Dacă este mai bine pentru locuitorii săi rămâne însă de văzut căci, ceea ce era funcționabil acum 40 de ani, astăzi este depășit. A crescut numărul de mașini din oraș, a crescut numărul de locuitori și desigur, numărul de imobile a cunoscut o creștere explozivă. A ținut pasul cu aceste schimbări, planul general de urbanism? A găsit soluții corecte și acceptabile pentru locuitorii săi? Este orașul nostru, al oricăruia dintre voi, un oraș pentru oameni? V-ați întrebat vreodată ce-i lipsește orașului în care trăiți, cartierului, ca să fie cu adevărat un oraș sau un cartier, dedicat oamenilor?
Fără să fiu un profesionist în domeniul arhitecturii, citind cartea ”Cum se studiază viața urbană” de Jan Gehl și Brigitte Svarre, am înțeles totuși că dacă tot mi se cere uneori părerea asupra unor direcții de dezvoltare a orașului prin consultarea publică asupra unor proiecte, ar fi bine să știu cum vreau să fie viața în orașul în care trăiesc și pentru asta, trebuie să fiu informată. Fiecare dintre noi, vede zi de zi ce anume ar trebui schimbat, care sunt măsurile luate ce nu au adus nimic bun în viața noastră a cetățenilor sau dimpotriva care au fost lucrurile bune realizate și care ar trebui continuate.
Toți vrem să locuim în orașe frumoase, curate în care să avem o viață sănătoasă, sigură unde să nu trăim sub asaltul mașinilor care par să acapareze fiecare loc rămas liber pe trotuare, lângă gardurile caselor, sub balcoanele blocurilor, sau pe spațiile verzi amenajate. Cu toții am vrea să trăim într-un oraș care să ne permită să ne bucurăm de viață, să ne dea posibilitatea să ne întâlni unii cu alții și să ne petrecem timpul liber într-un mod plăcut. Un oraș dezvoltat de oameni pentru oameni, cu spații publice în care oamenii să aibă o viață publică activă, reală.
Nu sunt arhitect deci desigur nu pot argumenta profesionist care ar fi soluțiile pentru a reconstrui orașul secular astfel încât să devină cu adevărat locuibil, dându-se o mai mare atenție spațiului public și implicit, tuturor activităților umane ce se desfășoară între clădiri, esențiale desfășurării normale a vieții. Un oraș construit în jurul unui nucleu istoric se dezvoltă treptat în etape succesive potrivit normelor stabilite în fiecare perioadă și reprezintă în prezent, o provocare pentru orice administrație care trebuie să adapteze timpurilor moștenirea arhitecturală și structura stradală. Este evident însă faptul că orașele se adaptează greu schimbărilor apărute în viața socială a oamenilor, creșterii alarmante a mașinilor pe o rețea stradală subdimensionată și neadaptată noilor cerințe, a migrării oamenilor spre periferia orașelor unde au apărut noi cartiere fără o gândire unitară în ceea ce privește dotarea acestora cu spații publice în care să se dezvolte cu adevărat viața publică și mai ales, neconectate la celelalte zone construite. Distanțele mari față de centrul orașului, față de parcuri sau școală și de ce nu, față de spațiile dedicate activităților culturale au crescut nepermis de mult, astfel încât, oamenii se deplasează exclusiv cu mașina, petrecând adesea ore pe drum în detrimentul altor activități. Mersul pe jos atât de necesar păstrării stării de sănătate a oamenilor este imposibil, parte din cauza drumurilor proaste, neasfaltate, multe cu caracter particular adesea fiind închise cu bariere, a existenței câinilor vagabonzi agresivi, parte din cauza distanțelor ce depășesc 1 km și deci greu de făcut de copii, femei cu cărucioare de copii, bătrâni sau de cei care se întorc de la cumpărături cu greutăți în mână.
Tot mai mult se pune problema adaptării orașelor la numărul crescut de mașini, a modificării trotuarelor a spațiilor dintre clădiri pentru a se construi mai multe locuri de parcare cât mai aproape de reședință. Greu de realizat fără a se aduce atingere calității vieții publice, definită ca un complex format din toate acele activități pe care le desfășurăm între clădiri în drumul nostru spre și de la școală, serviciu, piață, când ne oprim să schimbăm o vorbă cu cineva cunoscut sau ne așezăm pe o bancă să citim un ziar așteptând autobuzul. Tot ceea ce se întâmplă afară în spațiul public, pe stradă, în scuaruri, în piațete. În ultimul timp, acesta s-a tot redus și oamenii își croiesc tot mai greu drum spre casă, rămân tot mai puțin în spațiul public, socializând tot mai rar în afara zonei lor de confort.
Dacă până acum consideram că sunt instituții, departamente care au atribuțiuni în a urmări aceste modificări în structura orașelor și a găsi cele mai bune soluții pentru dezvoltarea lor, astăzi consider că este necesar ca toți locuitorii unei așezări să se implice în dezvoltarea acesteia, astfel încât în timp, acestea să rămână cu adevărat funcționale, dedicate oamenilor. Este orașul nostru, al fiecăruia dintre noi, și trebuie să ne implicăm.
M-am hotărât să străbat orașul în căutarea orașului locuibil, a spațiului public în care viața publică există cu adevărat și unde oamenii își doresc să locuiască, datorită calității vieții.
Credeți că orașul în care locuiți este un oraș locuibil? Cum v-ar plăcea să arate orașul vostru? Ce credeți că ar trebui schimbat? Întrebări care trebuie să ne preocupe pe toți căci orașele trebuie să rămână atractive pentru oameni, să nu fie în continuare împărțite în zone rezidențiale, de agrement sau comerciale, cu străzi nefuncționale cu bariere și garduri de cetate.

 

Publicitate

De ce Muzeul Conacul Bellu?

Aflat la numai 80 de km de București, orașul Urlați este o destinație de călătorie minunată pentru cei care, la sfârșit de săptămână doresc să petreacă câteva ore împreună cu familia descoperind o pagină din fabuloasa istorie a vechilor familii boierești.
Muzeul ”Conacul Bellu”, fosta reședință a familiei Bellu, a fost construită la jumătatea secolului al XIX-lea, fiind un ansamblu ce cuprindea ”Casa Mare”, avariată grav de cutremurul de 1940, și ulterior demolată, ”Casa mică”, restaurată în 2009, Foișorul aflat la intrarea în complexul muzeal, precum și anexele gospodărești astăzi demolate, toate înconjurate de un parc de 8 ha. Conacul a fost construit de Alexandru Bellu, descendent al familiilor Ghica, Văcărescu, Cantacuzino, Știrbei, o personalitate remarcabilă a vremii sale. Atât structura ansamblului cât și interiorul, păstrează elementele tradiționale de arhitectură românească, adăpostind colecții prețioase de carte veche, precum Biblia lui Luther din 1950, tablouri, obiecte de artă orientală, mobilier, țesături și unelte.
Ansamblul de la Urlați, a fost donat în anul 1926 de Alexandrina Bellu Academiei Române și a fost declarat în anul 1955 monument de arhitectură.
La intrarea în muzeu se află Foișorul, o construcție cu 2 etaje, din cărei construcție inițială se mai păstrează doar baza, fiind renovat între anii 2008-2010. La parter, Foișorul adăpostește o expoziție ce cuprinde obiecte aparținând epocii eneolitice fiind atribuite culturii Gumelnița, au fost descoperite în situl arheologic din apropierea orașului Urlați, atestând existența unei civilizații de peste 6000 de ani. Piesele expuse, constând din fragmente de vase de lut, vase ritualice cu reprezentări zoomorfe și antropomorfe, unelte din piatră și xilex, confirmă dezvoltarea pe aceste meleaguri a unei comunități bine defintă. Ascultând explicațiile ghidului despre vechimea sitului arheologic din care proveneau obiectele expuse, gândul m-a purtat spre o altă așezare, cea de la Sucidava vizitat anul trecut, a cărei vechime este de asemenea de peste 5000 de ani. Astfel de așezări, atestă existența pe aceste meleaguri a unor civilizații avansate dar desigur, sunt încă multe de aflat despre cum au evoluat ele până în perioadele bine documentate ale civilizațiilor geto-dacice.
La etajul 1 al Foișorului, descoperim facinanta lume fotografică a artistului fotograf Alexandru Bellu, titlul primit permițându-i acestuia să reprezinte România la expoziția Internațională de la Paris din anul 1900. Posesor la aceea vremea unei aparaturi fotografice de excepție, Alexandru Bellu a lăsat o bogată arhivă fotografică a vremii cuprinzând fotografii ale tinerelor țărănci purtând frumoasele costume naționale. După moartea artistului, în anul 1926, Nicolae Iorga a reprodus în albumul ”România în chipuri și imagini” cinci dintre fotografiile acestuia.
La etajul al 2-lea al Foișorului pot fi admirate piese de mobilier pictat, icoane pe sticlă, costume populare din Muntenia și Oltenia. De remarcat faptul că, este expus aici costumul oltenesc compus din cămașă și vâlnic cu tel de argint, ce a fost purtat de cea care a pozat pentru unul din instantaneele fotografice realizate de artist.
Lăsăm în urmă foișorul și apucând-o pe poteca ce străbate parcul străjuită de arbori cu înălțimi impresionante și covoare de toporași, descoperim ”Casa mică”, o construcție realizată după planurile lui Alexandru Bellu ce și-a dorit să păstreze stilul tradițional românesc.

Putem admira astfel camerele în care se găsesc sobe de pământ și pardosite cu dușumele, precum și camere decorate piese de mobilier florentin sau salonul otoman sau cel japonez, atestând pasiunea pentru călătorii a proprietarilor.
Printre obiectele expuse nu poți să nu admiri gramofonul încă funcțional, ale cărei sunete ne-au încântat pentru câteva minute purtându-ne delicat în vremurile de altădată.
Am lăsat la urmă, povestea cramei. Descoperită abia în 2005 odată cu lucrările de restaurare ale conacului, crama se constituie într-un adevărat tezaur adăpostind un teasc de piatră de peste 2000 de ani, teascuri de lemn precum și obiecte folosite în decursul timpului la prelucrarea strugurilor în procesul de vinificație și de păstrare a vinului. Colecția este impresionantă dat fiind faptul că proprietatea cuprindea și o vie.Aflat la doar 1 ora și jumătate de drum, ansamblul muzeal este ideal pentru petrecerea unei zile alături de familie, frumusețea parcului, exponatele deosebite aflate în patrimoniul muzeului și amabilitatea ghizilor fiind fără îndoială argumente hotărâtoare în alegerea acestuia ca destinație.
Las fotografiile să vorbească despre acest loc minunat ce m-a încântat și cum frumusețea stă în ochii privitorului, fiți convinși că, dacă vă hotărâți să porniți la drum, veți avea încă multe alte lucruri frumoase de descoperit.

De ce încondeiem ouă?

Povestea ouălelor încondeiate este fascinantă! Deși suntem mândri de obiceiul poporului nostru de a încondeia ouă trebuie să știm că nu suntem unici în lume. Prezent atât în Europa cât și în Orient, acest obicei acompaniază sărbătoarea nașterii Domnului la noi la creștini dar și renașterea naturii în pragul primăverii, precum în Iran. ”Cel care mă așteaptă” de Parinoush Saniee, este o carte despre destinul femeii într-o societate aflată sub semnul intoleranței politice și religioase.  Totuși, dincolo de povestea lui Masumeh, cartea mi-a relevat frumoasa sărbătoare a primăverii Noruz, când iranienii, ca și la noi de altfel, cumpără haine noi copiilor, primenesc casa și coloreză ouă. Câte lucruri ne leagă de cei din lumea largă și câte rămân neștiute! Ne credem diferiți și totuși, suntem atât de asemănători !

Cu ani în urmă, copil fiind, alături de mama mea am învățat să vopsesc ouă de Paști. Simplu, colorându-le cu vopsea Gallus. Apoi, am început să le decorez cu frunze și flori, dând astfel o nouă dimensiune evenimentului dar, mult mai interesant a fost momentul când am descoperit ouălele încondeiate sau împistrite. Dantele colorate care îți furau privirea și sufletul. Ani de zile am visat să pot ajunge într-o zi să realizez asemenea dantelării colorate pe firavele ouă. Am citit, am privit desenele și am încercat singură. Abia în 2012 a putut încondeia primele ouă prin tehnica acoperiri în straturi succesive de ceară. Erau departe de perfecțiune dar, eram atât de mândră de ele!

Când am aflat de atelierul de încondeiat ouă ținut de Paic Sebastian la  Muzeul Țăranului Român, la care în sfârșit programul îmi permitea de particip, nu am ezitat de loc să mă înscriu!  Aveam să aflu de la un specialist, secretele acestui meșteșug și astfel, să-l duc mai departe – după priceperea mea, depășită cu mult, de entuaziasm – spre neuitare. Ceea ce m-a bucurat a fost însă numărul mare de participante, de toate vârstele care ca și mine, aveau această pasiune și alături de care, orele au trecut parcă în zbor.

Alături de explicațiile despre tehnica propriu-zisă de încondeiere, etape de lucru și materiale, neprețuie sunt informațiile despre apartenența pe zone geografice a diferitelor modele și semnificația lor.  După acest atelier, recunosc că am început să privesc altfel multitudinea de ouă încondeiate ce ne atrag privirile prin târguri.

Ouă încondeiate, ouă muncite, ouă necăjite. Nu sunt simplu de realizat și rostul lor primordial a fost acela de a sta pe masa Paște, pentru bucuria familiei. Nu pentru expoziții. Anul acesta am încondeiat ouă pentru a fi ciocnite în familie și apoi a fi mâncate. Efemeritatea frumosului ascunde adesea multă multă muncă și chiar dacă ai o mică strângere de inimă când le vezi coaja sfărâmată, rămâne totuși fericirea dăruirii din tot sufletul, a bucuriei ce te-a călăuzit în realizarea lor.