Pe drumuri de munte

 din ciclul, unde evadăm din oraș pentru câteva ore

             Orice călătorie începe cu un pas. Dar încotro să pornim, este întrebarea care ne frământă ori de câte ori ne dă sufletul ghes la o plimbare. Când măsurăm timpul în zile de vacanță, decizia este mai ușor de luat dar, când avem la dspoziție doar câtva ore, ce-i de făcut? Cum decidem încotro o vom apuca? Eu am o metodă sigură de ani de zile: deschid harta și analizând traseele parcurse până acum și cele lăsate mereu pentru mai târziu, decid rapid direcția. Mare? Munte? Ridic privire spre cer, o cobor alene spre ceas și decizia este gata, căci de este soare dar, timp puțin, marea a rămăs cam…departe. Și Valea Prahovei, tot atât de departe. Dar muntele nu înseamnă numai Sinaia, Predeal sau Brașov. Așa încât apucând vitejește DN1, facem la stânga la Breaza și cap-compas, unde ne va duce drumul!

            Breaza, este pentru mine una din localitățile pe care le pot vizita de nenumărate ori cu aceeași plăcere căci, drumul bun, casele frumoase și lipsa aglomerației face posibilă relaxarea. Deci, iată-ne la drum prin Breaza, hotărâți să traversăm munții, spre Pucioasa, pe un traseu aparent banal, ce avea să ne poarte pe drumul județean 710, prin câteva localități despre care nu aveam prea multe informații. Adeseori, cele mai frumoase clipe de relaxare le-am petrecut nu în localități a căror faimă turistică este deja bine stabilită, ci în mici sate risipite printre munți, înconjurate de poieni de vis, de păduri ale căror poteci sunt arareori călcate de străinii de loc și străbătute de drumuri pe care seara, se întorc agale de la pășune, cirezile de vaci. Oprite în loc, mașinile se lasă depășite de animalele obosite și însetate, ce-și anunță venirea, cu mugete scurte. Din loc în loc, porțile se deschid și ciurda se răsfiră în căutarea adăpostului. Ultimul act al unui spectacol ce se repetă zi după zi, an după an, fără anulări, fără modificări de scenariu, doar cu mereu alți actori, legați între ei de dragostea de pământ, de lupta pentru viață.

            Ziua de astăzi m-a făcut să apreciez încă o dată spontaneitatea soțului meu în luarea deciziilor, căci văzând coada de mașini ce se făcuse înainte de Comarnic, a decis schimbarea de plan. Breaza – Adunați – Bezdead – Miculești – Pucioasa. Un drum ce străbate două județe Prahova și Dâmbovița, în mare parte bun, doar cu câteva porțiuni (între  Adunați și Bedzead) afectate de recentele ploi ce adunaseră pe carosabil grohotișul adus de pe versanți. Deși lucrările de asfaltare și amenajare a șanțurilor de scurgere a apelor, sunt încă în desfășurare, se vede clar că sunt necesare și lucrări de sprijinire a versanților, de realizare a unor subtraversări pentru drenarea apelor de pe versanți. Dar pentru realizarea unor lucrări care să reziste în timp este nevoie de bani. Mulți. De studii și proiecte bine realizate, într-un timp scurt, de profesioniști care să cunoască specificul lucrărilor din zonele de munte. De prea mult timp se fac în țara asta doar cârpeli, menite să țină de la un an la altul, fără nicio răspundere. Prea multe pagube materiale, prea multe vieți puse în pericol de lipsa de implicare a unor factori de răspundere. Ce rost au asfaltările pe drumurile lipsite de sprijiniri de maluri, de lucrări de drenuri și podețe? La primele ploi – și nu ne putem plânge de ploi în țara noastră – drumul este rupt, legăturile dintre localități sunt întrerupte, așezările rămân izolate și totul este ca la început. Alte proiecte, alte licitații, o spirală fără sfârșit a nepăsării și chelturii banului public, fără nicio finalitate pentru oameni. Oare nu mai sunt specialiști care să-și spună cuvântul? Oricine merge drumurile realizate înainte de 1989, fie la câmpie, fie la munte, nu cred să nu se observe modul în care au fost realizate. Nu ar fi rezistat atâția ani, dacă nu s-ar fi făcut ziduri masive de sprijin, șanțuri betonate, podețe și subtraversări acolo unde sunt pâraie sau unde se formează torenți la ploi sau din topirea zăpezilor, ce ar fi afectat grav drumul. Și lucrări periodice de întreținere. Nu doar atunci când pleacă drumul la vale! Lucrările sunt complexe, scumpe și cer deopotrivă specialiști proiectanți dar și echipe de lucrători cu experiență pentru execuție. Dar, dacă nu vom pune capăt odată superficialității în luarea deciziilor privind aprobarea studiilor, proiectelor și selectarea executanților, nimic nu se va schimba. Și este mare păcat căci, dacă nu este cu intenție – ceea ce uneori mie așa îmi pare – atunci este nepăsare față de interesul oamenilor lăsați izolați, departe de orice posibilitate de dezvoltare economică a localităților în care locuiesc, fără acces la educație și sănătate.

            Avem o țară frumoasă, cu locuri minunate, cu o varietate a reliefului, florei și faunei, cu care nu se pot lăuda multe țări și pentru asta nu este nevoie să ne povestească specialiști din alte țări, este suficient să bați țara în lung și în lat, atent la tot și la toate. Nu or fi poienile noastre tunse și frezate ca în Elveția, dar au milioane de flori și gâze și miros divin! Și izvoare! Milioane de izvoare, pârâuri, râuri și lacuri, o bogăție imensă! Izvoare cu ape minerle și lacuri cu puteri tămăduitoare! Nu avem noi vârfuri ca Mont-Blanc sau Everest, dar stâncile lor golașe se pot oare, măsura în frumusețe, cu munții noștrii atât de bogat înveșmântați în verdele brazilor până aproape de vârfuri? Pe sub poala pădurii, pe cărări umbrite, urcușul este ca o poveste căci la tot pasul, privirea se agață de fiecare floare, pasul se spijină de fiecare rădăcină, adevărată scară adânc înfiptă în spinarea muntelui, urcând parcă, spre cerul abia zărit printre crengile arborilor.

            Drumul prin pădurile noastre, oricare ar fi, în orice loc al țării, este unic!  Dar, ca să ajungi în aceste locuri, avem nevoie de drumuri! Drumuri adaptate fiecărui timp de relief, de trafic, fără de care, nu se poate vorbi nici de dezvoltare economică a zonelor, nici de turism. Am avut ocazia în 2014, să merg pe unul din puținele drumuri realizate după părerea mea, bine, ce face legătura între Reșița și Slatina-Timiș și care, dădea posibilitatea atât, vizitării zonei cât și susținerii economiei locale. Drumul județean 582, leagă DN58, de drumul E70, traversând Parcul Național Semenic – Cheile Carașului. Și ca un exemplu de drum realizat bine într-o zonă protejată dar în același timp, zonă în care oamenii trăiesc de sute de ani, este drumul din Rezervația Mulinologică Eftimie Murgu-Cheile Rudăriei. Morile de Apă din comuna Eftimie Murgu, sunt doar o parte a vieții comunității din aceste locuri, drumul era o necesitate nu doar pentru turism, ci mai ales pentru ca oamenii să poată în continuare, să macine la morile de apă așa cum o fac de atât timp.

            Desigur, exemple de drumuri bine realizate cred că se mai pot da, dar raportat la scara întregii țări, situația este dezastruoasă. Dar despre drumuri, voi vorbi altădată, acum mă voi întoarce la poienile înflorite dintre Adunați și Bezdead. Locuri minunate de popas pentru cei care doresc să petreacă câteva ore în natură, fără grătar și muzică dată la maxim. Nu cred că ieșirea la iarbă-verde cum spuneam altădată, unde să respirăm aer curat, este atât de anostă, fără fumul de grătar. Acum ieșirea este ”la grătar”, adică din start știm că urmează câteva ore de inhalat fum de cărbuni, care oricât ar fi stimulativ pentru simțuri, tot face rău și de muzică dată la maxim! Pentru asta nu este nevoie să străbatem zeci de kilometri, să stăm ore în trafic, putem merge la un restaurant sau la o terasă din orașul în care locuim. Nu poluăm natura, nu distrugem flora și ne păstrăm și propria sănătate dar și pe a familiei noastre.

            Și pentru ca ziua să fie completă, pe drumul spre casă, am făcut și piața. Asta a fost bonusul zilei căci, de dimineață, decizia era clară: ori la plimbare, ori la piața. Cum am ales plimbarea, piața rămânea pe a doua zi, dar, dacă drumul trece prin așezări de oameni gospodari cu tarabele pline la porți, puteam rămâne nepăsători? Am făcut cumpărături pe alese și fără grabă și iată-ne ajunși acasă, înainte de apus, odihniți și încântați de locurile descoperite.

 

Reclame

Psi-luneli – plan secund

 100_8936
Cel mai adesea zilele noastre se desfãşoarã dupã un program mai mult sau mai puţin stabilit. Spun cel mai adesea cãci nu odatã noi propunem dar ceea ce se întamplã pânã la sfârşit este departe de aşteptãrile noastre.
Cam aşa a fost şi cu ziua de ieri când planul principal era aniversarea unui prieten, fapt pentru care cu toţii ne-am pornit spre Giurgiu.
Planul era bun: masa la malul Dunãrii, plimbare prin oraş şi spre searã uşor, cap-compas Bucureşti. Dar vezi cã uneori planul de acasã cu planul din …Giurgiu nu se potriveşte şi asta pentru cã pânã la sfârşitul zilei am constat cã uneori cea mai importantã acţiune nu este cea categorisitã ca fiind în “prim plan” ci ceea ce se petrece în “planul secund”. Cãci pentru noi drumul de la Bucureşti la Giurgiu şi de la Giurgiu la Bucureşti, se situa în plan secund şi nici mãcar nu ne-am gândit cã ar exista o alternativã care ar putea sã-i alunge monotonia. Dar, veşnicul dar, iatã cã dacã noi nu ne-am gândit nu înseamnã cã nu existã. Deci, prietenii noştri ne-au pornit la drum spre Bucureşti prin ….Ghimpaţi. Mã rog, pe DN 5B, prin Bãlãnoaia, Vlaşin, Schitu pânã la DN 6 spre Bucureşti. Un drum pitoresc, foarte frumos, deloc monoton deşi de strecoarã printre dealurile vãlurite arse de soarele verii ce tocmai s-an încheiat.
Mai întâi trebuie sã spun cã drumul spre Giurgiu este foarte bun şi nici nu este de mirare cãci este drumul E70 (dar şi E85 ce se continua spre Bulgaria) ce a fost modernizat în anii din urmã şi chiar dacã la trecerea prin localitãţi pui piciorul pe frânã şi deschizi bine ochii la prioritatea ce trebuie sã o dai la sensurile giratorii anenajate.
Giurgiu este un oraş ce în ultimii ani ca multe oraşe din România a cunoscut recesiunea economicã şi deşi aflat pe malul Dunãrii, reprezentãnd poarta de trecere spre Bulgaria, Grecia si mai departe spre Turcia, el nu a reuşit sã iasã victorios din vâltoarea schimbãrilor. Intrarea în oraş este impresionantã: bulevarde largi, curate. Apoi dacã intrii în inima oraşului, strãzile şi casele iţi dezvãluie imaginea unui oraş ale cãrui schimbãri sunt ca peste tot doar adaptãri mai mult sau mai puţin reuşite la tendinţele de astãzi: supermaketuri, parcuri şi ici–colo câteva construcţii noi sau altele recent renovate alternând cu cele lãsate parcã sã moarã de bãtrâneţe. Giurgiu este însã un oraş vechi, cu strãzi liniştite pe care se înşirã cuminţi case vechi cu arhitecturã variatã şi decoraţiuni ce meritã admirate.
Portul turistic tocmai primea vizita unei nave de croazierã cu turişti din strãini, dar cu pãrere de rãu, am privit imaginea pe care turiştii o fotografiau odatã coborâţi de pe navã: un cheu desfundat, o pasarelã abandonatã, un taluz murdar pe care apele Dunãrii adunã plastice, trunchiuri de arbori şi câte şi mai câte. Se poate face mai mult, oraşul meritã mai mult.
Dar sã lãsãm în urmã Giurgiu şi sã plecãm cum spuneam spre Bucureşti dar pe DN 5B, un drum care fãrã sã fie excepţional, este totuşi destul de bun, fãrã gropi chiar dacã pe alocuri cu denivelãri. Frumuseţea lui este aceea cã se strecoarã printre dealuri, traverseazã Pãdurea Bãlãnoaia şi trece pe lângã balţi unde poate fi practicat pescuitul sportiv între Vlaşin şi Schitu.
În pãdurea Bãlãnoaia se aflã Tabara “Stejarul” o surprizã plãcutã cu bazin de înot amenajat printre stajari, terenuri de tenis, de handbal sau fotbal dar şi cu locuri de cazare şi restaurant. Linişte, aer curat şi nu foarte departe de Bucureşti.
Plecând mai departe facem un popas pentru a admira locul în care poate fi practicat pescuitul sportiv sau doar o relaxare plãcutã pe malul lacului, printre dealurile aurite de toamnã. Privesc de jur împrejur şi în liniştea înserãrii admirând dealurile cosite perie, pentru o clipã am impresia cã sunt pe coastele munţilor austrieci. Se poate deci şi pe la noi. Ne continuãm drumul şerpuitor ale cãrui curbe strânse urcã şi coboarã printre dealuri purtându-ne la întâlnirea cu DN 6 pe care vom întoarce la Bucureşti.
Prim-planul a fost reuşit adicã sãrbãtorirea prietenului dar planul secund, adicã drumul prin Pãdurea Bãlãnoaia şi popasul pe malul bãlţii, a fãcut deliciul plimbãrii. Fãrã vreo pregãtire, fãrã sã anticipez o clipã surprizele traseului de întoarcere propus de prieteni, planul secund s-a transformat încet-încet în prim-plan. Aşadar: întotdeauna existã un plan secund. Când apare trebuie luat în considerare. Un plan secund bun poate deveni uneori un prim plan extraordinar cu condiţia sã nu te laşi dominat de ideea cã lucrurile sunt definitive.
 
Şi dacã veţi privi fotografiile cred cã îmi veţi da dreptate.
 

 
 

Mânãstirea Piatra Scrisã

vedere a Manastirii Piatra ScrisaPlecând din staţiunea Bãile Herculane spre Timişoara, pe drumul european E70, veţi întâlni în apropierea localitãţii Armeniş din judeţul Caraş-Severin, Mânãstirea Piatra Scrisã. Micul lãcaş cu pereţii vãruiţi în alb, a fost ridicat din dorinţa de a adãposti icoana fãcãtoare de minuni a Sfintei Treimi, zugrãvitã pe piatra muntelui, dupã cum spun legendele locului din credinţa unor cãlãtori de altã data, a cãror viatã a fost feritã de primejdiile iscate prin aceste locuri, chiar în Duminica Tuturor Sfinţilor.

Oricum, locul este cunoscut încã din anul 1788, fiind menţionat pe o hartã militarã austriacã ca Stânca Sfintei Treimi, semn cã icoana pictatã pe stâncã exista, aceasta fiind restauratã în anul 1822 de pictorul Moise Buru Scriitorul, din Caransebeş. În anul 1929, pe acest loc a fost ridicatã o mica capelã de cãtre Vasile Dragomir cu soţia sa Ana, în amintirea fiicei lor, iar în 1930, Episcopia Caransebeşului a ridicat o casã pentru personalul monahal şi o clopotniţã, luând astfel naştere aşezâmântul de astãzi.

Cãlãtorul acestor zile, nu poate sã nu se opreascã în popasul de la Mãnâstirea Piatra Scrisã şi sã se lase învãluit de liniştea micului lãcãş de rugãciune. Locul parcã agãţat de coasta muntelui, este totuşi primitor. Pereţii albi ce lasã descoperitã din loc în loc piatra muntelui în care este zugrãzitã icoana binecuvantata, poartã langa altar icoanele sfinte în faţa cãrora te închini tãcut. Oamenii intrã, scriu acatiste, se inchinã şi ies fãrã zgomot. O mãicutã, trece neauzitã, vegheazã lumânãrile aprinse şi iese în linişte aşa cum a intrat .

Pentru câteva clipe timpul pare oprit în loc, doar curgerea Timişului aratã cã nimic nu este la fel şi clipã de clipã, viaţa mai adaugã pe rãboj momente din trecerea noastrã pe acest pãmânt.

Dupã clipele de repaos, ne-am continuat cãlãtoria spre Caransebeş, pe un drum minunat, în care cel ce stã în dreapta (adicã eu), are avantajul de a privi nestingherit defilarea peisajelor ce însoţesc acest drum şi ca un demn reporter de teren, trebuie sã ofteze mereu: ”vai ce frumos!” sau celebrul: “Uite, uite, super!” atrãgându-şi astfel ameninţãrea: “ Dacã nu taci, treci la volan sã mã uit şi eu!”

Dar, sã creadã el cã este posibil! Dacã vrea sã vadã, sã opreascã. Dacã opreşte, eu fac poze. Şi dacã fac poze, iatã cã vã povestesc şi vouã ce am vãzut la popasul de la Mânãstirea Piatra Scrisã, îndemnându-vã sã nu ocoliti acesta loc.

Salutãri din Bãile Herculane

Staţiunea Bãile Herculane din judeţul Caraş-Severin este cea mai veche staţiune balnearã din ţara noastrã, atestatã documentar încã de pe vremea romanilor. Pornite sã cucereascã Dacia, legiunile romane au descoperit în drumul lor de la Tierna la Tibiscum (Orşova –Timişoara de astãzi) apele binefãcãtoare de pe Valea Cernei, construind pe locul de astãzi al satului Mehadia, cetatea “Ad Mediam” şi dând apelor numele de “Ad aquas Herculi sacras” Ad Mediam, adicã Bãile sfinte ale alui Hercule de lângã Mehadia, recunoscând astfel calitãţile tãmãduitoare ale acestora.

Numeroase vestigii vorbesc despre renumele pe care bãile termale l-au cãpãtat de-a lungul timpului, acestea trecând pe rând sub stãpânire austriacã, maghiarã şi în cele din urmã româneascã.

Staţiunea este situatã pe valea râului Cerna, în Parcul Naţional Domogled – Valea Cernei, beneficiind astfel de o climã temperatã şi de acţiunea aeroionizãrii negativã excepţionalã existentã în aceastã zonã de 2000-2500 ioni negativi/cm³/s, cu efecte deosebite asupra sistemului nervos. Staţiunea este unicã din acest punct de vedere, efectele deosebite ale acestui microclimat putând fi uşor de constatat de cãtre cei care aleg sã-şi petreacã concediul aici.

În staţiune se poate ajunge fie venind de la Bucureşti pe E70, prin Piteşti, Slatina, Craiova, Strehaia, Orşova şi apoi pe DN 67D pânã la Bãile Herculane sau, venind pe DN 67 dinspre Râmnicu-Vãlcea, prin Tg. Jiu, apoi pe DN 67D prin Baia de Aramã prin splendida Vale a Cernei. Oricare ar fi traseul ales drumul este deopotrivã presãrat cu locuri minunate pentru care meritã sã vã faceţi timp sã le admiraţi.

Dar sã vorbesc despre staţiune. Ştiu cã s-a scris mult în ultimul timp despre starea deplorabilã în care se aflã aceasta. Adevãrul este oarecum la mijloc. Este adevãrat cã multe din fostele stabilimente de sãnãtate a cãror istorie coboarã mult în secolul 19 sunt astãzi întro stare precarã sau în curs de reabilitare iar baza de tratament din anii vechiului regim la care uneori se ajungea destul de greu, este astãzi în mare parte abandonatã sau în curs de reamenajare. Totuşi staţiunea are în prezent numeroase unitãţi de cazare: pensiuni, hoteluri noi sau recent renovate care au baze proprii de tratament ce oferã condiţii deosebite atât de cazare cãt şi tratament. Ştrandul cu apã terno-salinã “7 Izvoare”, ştrandul termal al Complexului “Cerna”, Bãile Venera cu ape cloro-sodo-calcicã-sulfuroasã sunt câteva din locaţiile în care petrecerea timpului aduce beneficii sãnãtãţii. Drumeţiile ce pot fi fãcute fie pe valea Cernei prin Parcul Naţional Cerna-Domogled, fie spre Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa, fie spre Dunãre la Orşova sau Moldova Nouã, cu plimbãri cu şalupa sau vaporaşul pânã la Cazane, sunt tot atâtea motive sã nu ocoliţi aceastã staţiune. Vechile stabilimente de tratament ce altãdatã fãceau ca staţiunea sã fie socotitã cea mai modernã staţiune balnearã din Romania, adevãrate bijuterii arhitecturale, sunt astãzi din pãcate, în cea mai mare parte distruse. Deşi dupã pãrerea mea cu greu ar putea fi refãcute pentru a putea rãspunde cerinţelor actuale de siguranţa şi confort, ele pot fi încã admirate ca un exerciţiu de imaginaţie a ceea ce au reprezentat ani de rândul pentru locuitorii staţiunii şi pentru turişti. Dar în stadiul actual, din pãcate, ele reprezintã un real pericol pentru cei care, asemeni mie, se aventureazã în apropierea lor pentru a le imortaliza. Vechile bãi sulfuroase Neptun, spre care am pãşit pe pasarela ca o dantelã de metal (despre care am aflat cã nici alpiniştii angajaţi spre a o revopsi la un moment dat, nu s-au aventurat datoritã stãrii avansate de degradare) te primesc cu schelãria de metal agãţatã de pereţii sãi ca o promisiune cã se va face ceva, cândvã. Eu cred cã singurul lucru posibil ar fi sã se recupereze toate detaliile care împodobesc acest superb edificiu, sã se restaureze şi dupã edificarea pe acest amplasament a unei noi baze de tratament şi de cazare, la standardele cerute de reglementãrile în vigoare, sã se refacã detaliile de arhitecturã astfel încât sã se pãstreze linia arhitecturalã originalã care a dat faimã acestei staţiuni.

Ştiaţi cã aici a fost pus în funcţiune un ascensor acţionat hidraulic precum si un sistem de ventilaţie acţionat tot hidraulic astfel încât Bãile Neptun erau la aceea data cea mai modernã construcţie balnearã din Europa? Sau ştiaţi cã unele pavilioane de tratament comunicau între ele pe sub stradã sau prin lungi coridoare ce uneau bãile de hoteluri şi de pavilioanele unde erau cazaţi turiştii? Din pãcate o parte din aceste baze de tratament sunt astãzi întro stare deplorabilã, cei veniţi putând doar sã bãnuiascã frumuseţea ce altãdatã atrãgea capetele încoronate ale Europei pe aceste meleaguri.

Bãile Herculane sunt renumite pentru izvoarele minerale salino-termale sau termo-sulfo-saline, fiind cunoscute 17 dar,din acestea doar 8 izvoare fiind întrebuinţate : Izvorul Regina Maria (azi izvorul Nepturn) cu o temperaturã de 54ºC ce alimenta stabilimentul Regina Maria; izvorul Dragalina, cu o temperaturã de 41ºC, ce alimenta stabilimentul Dragalina; izvorul Elisabeta (azi Diana), cu o temperaturã de 55ºC, ce alimenta stabilimentul Elisabeta; izvorul Ileana (azi Apollo 1), cu o temperaturã de 46ºC, ce alimenta stabilimentul Ileana; izvorul Iosif, cu o temperature de 54ºC; izvorul Hercule cu apã termalã salinã, cu temperature ce variazã între 20º şi 67ºC; izvorul Tãmãduirei.

Astãzi mai poate fi vãzut în centrul staţiunii, în Piaţa Hercules, vechiul “ghid” de orientare al staţiunii, executat din fier, ce cãlãuzea turiştii spre hotelurile şi bazele de tratament. Astfel, poţi descoperii Pavilionul 6 (fostul sanatoriu militar); Hotelul Decebal (fostul Pavilion 2 astãzi aflat în renovare); Hotelul Apollo (fostele pavilioane nr.3 şi 4, în prezent “de vânzare”), Pavilionul 7 (fostul Hotel Ferdinand, în prezent modernizat); Hotelul Traian (fostul Pavilion nr.1, în present în curs de renovare); Bãile Neptun (fostul stabiliment Regina Maria, cel mai modern şi mai confortabil la vremea sa, dar astãzi aflat într-o stare deplorabilã fiind în curs de renovare); baia Hebe (fostul stabiliment Dragalina, ce comunica printr-un coridor acoperit cu hotelul Decebal); baia Diana situatã pe malul drept al Cernei; hotelurile mai noi Minerva, Diana, Afrodita sau Complexul U.G.S.R. (al sindicatelor).

Turistul dornic sã descopere frumuseţea acestei staţiunii trebuie sã porneascã în aventura sa înarmat cu multã rãbdare şi cu dorinţã sincerã de a descoperi toate acele repere printre care s-a scris istoria celei mai vechi staţiuni balneare din România.

Astfel, pornind plimbarea din dreptul Hotelului Traian (fostul Pavilion Sanatorial nr.1, astãzi aflat în curs de renovare), situat pe malul stâng al Cernei urmezi cu privirea coridoarele cu bolţi ce duc spre unul dintre cele mai frumoase Cazinouri ce ofereau turiştilor de altãdatã momente de relaxare. Lungile coridoare cu bolţi minunat pictate, cu mozaicuri multicolore si stucaturi din lemn şi fier, adevãrate dantele, frizele scluptate ce împodobesc faţada, stau mãrturie şi astãzi, mãiestriei meşterilor ce le-au dat viaţã, în ciuda nepãsãrii şi a abandonului la care au fost condamnate în ultimii 20 de ani. Clasificat “monument de arhitecturã” fostul Cazinou nu mai are de mult parte mãcar de vizita celor care veneau la Sala de spectacole a Casei de Culturã sau sã viziteze Muzeul de istorie, situat în str. Cernei nr.12.

Stiaţi cã parcul Cazinoului adãpostea pânã mai de curând douã exemplare rare pe teritoriul ţãrii noastre de Sequoia gigantea (wellingtonia gigantea), arborele mamut? Au fost douã exemplare dar din pãcat unul a fost doborât de furtunã.

Lãsând în urmã parcul trecem pe lângã Hotelul Decebal (fostul Pavilion sanatorial nr.2, astãzi în curs de renovare) ce comunicã printr-un lung coridor acoperit cu baia Hebe având o frumoasã terasã pentru bãi de soare. Trecând Cerna peste podul de piatrã, intrãm în Piaţa Hercules şi pãşim agale prin faţa Hotelului Apollo, cu bãile ce dateazã din anul 1846, fiind modernizate în anul 1970. La data constructiei bãile aveau 32 de cabine şi 3 bazine comune, din marmurã alba şi roşie. Baia comunica cu strada şi cu Pavilionul 4, iar de aici se putea ajunge pânã la Cazinou. Deasemena, pânã la ultimul rãzboi mondial se comunica cu Spitalul militar (Pavilionul 5) pe sub stradã. Astãzi vechile bazine pot fi zãrite printre geamurile sparte ale complexului Apollo II, pe frontispiciul cãruia deviza “Ad aquas Herculis sacras ad Mediam” slãveşte şi astãzi puterea vindecãtoare a apelor sfinte ale lui Hercules de lângã Mehadia.

Biserica Romano-catolicã ridicatã cum aratã inscriptia în timpul domniei regelui Ferdinand îşi aşteaptã credincioşii cu uşile deschise şi le primeşte ruga amintindu-le tuturor cã nimic nu trebuie sã fie în acestã lume fãrã Dumnezeu.

Ne continuãm plimbarea şi trecem în revistã fostul complex al sanatoriului militar, o impunãtoare construcţie ale cãror basoreliefuri şi sculpuri sunt astãzi, din pãcate puternic afectate de trecerea timpului dar şi de nepãsarea fãrã egal aş spune, a unor oameni pentru care aceste construcţii cu valoare de patrimoniu, nu au însemnat nimic. Complexul era compus din clãdirea centralã şi cele douã anexe amplasate stânga-dreapta, care astãzi sunt în curs de reamenajare.

Hotelul Ferdinand este singurul modernizat din vechile stabilimente şi care astãzi îşi primeşte oaspeţii întro atmosferã complet modernizatã.

Pãrãsim Piaţa Hercules şi pãşind pe malul drept al Cernei pe str. Izvorului, trecem pe lângã baia Diana, construitãtã cu clãdirea cazãrmii în anul 1811, an înscris şi pe frontispiciul uneia dintre intrãrile acesteia. Alãturi se aflã izvorul Diana III cu ape termo-sulfuroasã clorurosodicã calciaã hipotonã.

Cel din urmã stabiliment dar si cel mai impunãtor este Baia Neptun fosta baie Regina Maria, aşezat în fata Parcului Central spre care se arcuieşte grav pasarela dantelatã. Ridicatã între anii 1883-1886, era la aceea datã cel mai modern stabiliment balnear din Europa. Avea cum am mai spus, ascensor hidraulic şi un sistem de ventilaţie tot hidraulic, acţionat de apa izvorului Munk, din spatele ei. Clãdirea are doua aripi: una pentru bãi de sulf şi cealaltã pentru bãi de sare, fiecare având câte 32 de cabine şi 2 bazine, construite din marmura albã şi roşie. Era utilizatã apã termalã de la izvoarele Neptun I, IV şi de la izvorul Hercule I. Astãzi se aflã în curs de renovare, dar mare parte din vechiul stabiliment este prãbuşit şi cu instalaţiile distruse. Elementele decorative, basoreliefuri, sculpturi de mari dimensiuni, elemente decorative din metal ce împodobesc acoperişul, amintesc despre splendoarea de altãdatã a acestui stabiliment. În mod deosebit trebuie sã vorbesc despre promenada amenjatã pe malul drept al Cernei din faţa intrãrii în Baia Neptun pânã în dreptul Hotelului Hercules. Mãrginitã de parapetul de piatrã cu lãcaşuri speciale în care altãdatã florile bucurau privirile, cu bãnci ascunse în firidele de verdeaţã, promenada oferã posibilitatea unui moment de relaxare dãruit deopotrivã de apele Cernei, de munţii care parcã sprijinã cerul şi foşnetul bãtrânilor platani, martori tãcuţi al trecerii timpului.

Poate pãrea dezolant la prima vedere sã parcurgi acest ansamblu de arhitecturã balnearã (aşa cum este semnalat peste tot în perimetrul centrului vechi cum îl denumesc eu) dar nu este chiar aşa. Aceastã staţiune atât de dragã sufletului meu are atât de multe de oferit încât cu greu m-am putut decide cu ce sã încep seria postãrilor pe care am dorit sã i le dedic în speranţa cã, atât autoritãţile dar mai ales românii vor revenii în aceste locuri minunate.

Încep prin a ilustra cele mai sus povestite şi voi reveni în curând cu postãrile despre excursiile pe care le-am fãcut, pornind din Bãile Herculane spre Caransebeş, Anina, Oraviţa, Moldova Nouã, Orşova, Cheile Nerei, Petroşani spre golful Mraconia şi de acolo cu şalupa la Cazane.

La drum spre Bãile Herculane

Luni 25.06.2012 am pornit spre Bãile Herculane pe o vreme splenditã şi cu o nerãbdare greu de pus în cuvinte, cãci staţiunea spre care mã îndreptam este una din destinaţiile mele de suflet. Iatã-ne aşadar pornind pe autostradã spre Piteşti. Drumul nu are prea multe de oferit dar ca o observaţie personalã, trebuie sã remarc cã spre deosebire de alţi ani, terenurile agricole ce mãrginesc autostrada sunt lucrate şi anunţurile firmelor imobiliare care altãdatã le ofereau spre vânzare au dispãrut, ceea ce mã face sã cred cã oamenii au început sã realizeze cã, terenurile lasate nemuncite nu produc nimic şi nici nu se vând.
Înainte de intrarea pe centura oraşului Piteşti, am urmat indicatorul care ne îndruma spre Craiova pe E574 pentru urmãtorii 123 Km. Drumul este în general bun, şerpuind printre dealuri şi cotind brusc, dându-ţi uneori impresia cã te avânţi direct într-un deal fãrã nicio scãpare. Astfel pãrãseşti judeţul Argeş şi intri în judeţul Olt, Slatina fiind primul oraş care te întâmpinã. Este de remarcat trecerea peste râul Olt pe vechiul pod metallic strãjuit de doi piloni din piatrã, pe care este inscripţionat: început în anul 1881 şi terminat în anul 1891.
Trecând în judeţul Dolj, dupã Aeroportul Craiova aflat pe dreapta drumului, ne-am îndreptat spre Timişoara, intrând pe centura oraşului Craiova. Drumul nu este rãu dar menţionez lipsa oricãror amenajãri:staţii de benzinã, locuri de popas cu sursã de apã sau Wc-uri. Din pãcate trebuie sã recunosc cã de la ultima mea trecere prin aceste locuri în urmã cu câţiva ani, pe aceste terenuri nu au au apãrut nici parcuri industriale dar nici nu au cãpãtat vreo destinaţie anume, în prezent fiind lãsate în paraginã.
La ieşirea de pe centura Craiovei, ne înscriem pe drumul E70, drum cu 2 benzi de circulaţie pe sens, foarte bun, traversãm Işalniţa şi ajunşi la Filiaşi am putut în sfãrşit, sã poposim, într-o staţie de benzinã.
Judeţul Mehedinţi, ne-a întâmpinat cu drumuri aflate în lucru, din comuna Argineşti, portiunile de drum bune alternând cu cele pe care se toarnã asfalt, cu podeţe în curs de reparaţii şi cu restricţii de vitezã de 40 Km/h, pânã la comuna Lunca Banului. Dar surpriza cea mai mare o avem la Strehaia, care ne încetinşte mersul cu lucrãrile sale care se desfãşoarã pe întreg drumul E70 ce strãbate oraşul de la un capãt la celãlat. Se lucreazã pe sensul dinspre Turnu Severin spre Bucureşti, la infrastructura drumului, sãpatura deschisã având adãncime considerabilã şi de aceea traficul este mult încetinit. Lucrãrile sunt semnalizate, sunt şi dirijori de traffic dar este necesarã o atenţie sporitã. O data scãpaţi de zonele de lucru am putut sã ne avântãm din nou la drum, un drum bun, ce avea sã se menţinã aşa pânã la Hidrocentrala Porţile de Fier, de unde se intrã din nou pe o porţiune afectatã de lucrãri ce se întinde din dreptul hidrocentralei şi pânã la aproape de Orşova, pe malul Dunãrii. Lucrãrile sunt semnalizate, sunt instalate semafoare dar circulaţia se desfãşoarã cu încetinealã. Deci este necesarã rãbdarea şi multã atenţie. Versanţii stabilizaţi prin turnarea de betoane dau locurilor un aer straniu de peisaj rupt din filmele de anticipaţie. Dunãrea şi tot ceea ce privirea cuprinde, compenseazã însã din plin timpul pierdut.
La ieşirea din Orşova, la aproximativ 5 Km de oraş, am mai fost opriţi la semafor din cauza unor lucrãri la Pasajul peste râul Cerna, dupã care drumul a redevenit foarte bun pentru urmãtorii 10 km, trecând în judeţul Caraş-Severin, prin Topleţ, pânã la Bãile Herculane.
Dacã la începutul povestirii observam cã terenurile agricole pe unde am trecut sunt în cea mai mare parte lucrate, trebuie sã mai adaug ceva: lucrate erau, dar pãşunile erau goale, fâneţele erau necosite şi niciun animal, nu turme, nu se vedea nicãieri. Abia la Baile Herculane, am putut zãri, oameni care coseau fâneţele şi care fãceau clãi dar şi localnici care pãzeau mici turme de oi, alãturi de care pãşteau vaci şi cai. Chiar dacã înţeleg dificultãţile zilelor noastre, nu pot sã nu mã gândesc cã este trist cã astãzi locuitorii satelor nu mai cresc animale, în primul rãnd ca sursã de hranã sãnãtoasã pentru ei. Ţaranii fãrã pãmânt şi fãrã animale, reprezintã dupã pãrereea mea o altã formã de dezrãdãcinare, de transformare fãrã sens şi fãrã viitor a unei pãrţii a acestei naţiuni.

Această prezentare necesită JavaScript.