Pe drumuri de munte

 din ciclul, unde evadăm din oraș pentru câteva ore

             Orice călătorie începe cu un pas. Dar încotro să pornim, este întrebarea care ne frământă ori de câte ori ne dă sufletul ghes la o plimbare. Când măsurăm timpul în zile de vacanță, decizia este mai ușor de luat dar, când avem la dspoziție doar câtva ore, ce-i de făcut? Cum decidem încotro o vom apuca? Eu am o metodă sigură de ani de zile: deschid harta și analizând traseele parcurse până acum și cele lăsate mereu pentru mai târziu, decid rapid direcția. Mare? Munte? Ridic privire spre cer, o cobor alene spre ceas și decizia este gata, căci de este soare dar, timp puțin, marea a rămăs cam…departe. Și Valea Prahovei, tot atât de departe. Dar muntele nu înseamnă numai Sinaia, Predeal sau Brașov. Așa încât apucând vitejește DN1, facem la stânga la Breaza și cap-compas, unde ne va duce drumul!

            Breaza, este pentru mine una din localitățile pe care le pot vizita de nenumărate ori cu aceeași plăcere căci, drumul bun, casele frumoase și lipsa aglomerației face posibilă relaxarea. Deci, iată-ne la drum prin Breaza, hotărâți să traversăm munții, spre Pucioasa, pe un traseu aparent banal, ce avea să ne poarte pe drumul județean 710, prin câteva localități despre care nu aveam prea multe informații. Adeseori, cele mai frumoase clipe de relaxare le-am petrecut nu în localități a căror faimă turistică este deja bine stabilită, ci în mici sate risipite printre munți, înconjurate de poieni de vis, de păduri ale căror poteci sunt arareori călcate de străinii de loc și străbătute de drumuri pe care seara, se întorc agale de la pășune, cirezile de vaci. Oprite în loc, mașinile se lasă depășite de animalele obosite și însetate, ce-și anunță venirea, cu mugete scurte. Din loc în loc, porțile se deschid și ciurda se răsfiră în căutarea adăpostului. Ultimul act al unui spectacol ce se repetă zi după zi, an după an, fără anulări, fără modificări de scenariu, doar cu mereu alți actori, legați între ei de dragostea de pământ, de lupta pentru viață.

            Ziua de astăzi m-a făcut să apreciez încă o dată spontaneitatea soțului meu în luarea deciziilor, căci văzând coada de mașini ce se făcuse înainte de Comarnic, a decis schimbarea de plan. Breaza – Adunați – Bezdead – Miculești – Pucioasa. Un drum ce străbate două județe Prahova și Dâmbovița, în mare parte bun, doar cu câteva porțiuni (între  Adunați și Bedzead) afectate de recentele ploi ce adunaseră pe carosabil grohotișul adus de pe versanți. Deși lucrările de asfaltare și amenajare a șanțurilor de scurgere a apelor, sunt încă în desfășurare, se vede clar că sunt necesare și lucrări de sprijinire a versanților, de realizare a unor subtraversări pentru drenarea apelor de pe versanți. Dar pentru realizarea unor lucrări care să reziste în timp este nevoie de bani. Mulți. De studii și proiecte bine realizate, într-un timp scurt, de profesioniști care să cunoască specificul lucrărilor din zonele de munte. De prea mult timp se fac în țara asta doar cârpeli, menite să țină de la un an la altul, fără nicio răspundere. Prea multe pagube materiale, prea multe vieți puse în pericol de lipsa de implicare a unor factori de răspundere. Ce rost au asfaltările pe drumurile lipsite de sprijiniri de maluri, de lucrări de drenuri și podețe? La primele ploi – și nu ne putem plânge de ploi în țara noastră – drumul este rupt, legăturile dintre localități sunt întrerupte, așezările rămân izolate și totul este ca la început. Alte proiecte, alte licitații, o spirală fără sfârșit a nepăsării și chelturii banului public, fără nicio finalitate pentru oameni. Oare nu mai sunt specialiști care să-și spună cuvântul? Oricine merge drumurile realizate înainte de 1989, fie la câmpie, fie la munte, nu cred să nu se observe modul în care au fost realizate. Nu ar fi rezistat atâția ani, dacă nu s-ar fi făcut ziduri masive de sprijin, șanțuri betonate, podețe și subtraversări acolo unde sunt pâraie sau unde se formează torenți la ploi sau din topirea zăpezilor, ce ar fi afectat grav drumul. Și lucrări periodice de întreținere. Nu doar atunci când pleacă drumul la vale! Lucrările sunt complexe, scumpe și cer deopotrivă specialiști proiectanți dar și echipe de lucrători cu experiență pentru execuție. Dar, dacă nu vom pune capăt odată superficialității în luarea deciziilor privind aprobarea studiilor, proiectelor și selectarea executanților, nimic nu se va schimba. Și este mare păcat căci, dacă nu este cu intenție – ceea ce uneori mie așa îmi pare – atunci este nepăsare față de interesul oamenilor lăsați izolați, departe de orice posibilitate de dezvoltare economică a localităților în care locuiesc, fără acces la educație și sănătate.

            Avem o țară frumoasă, cu locuri minunate, cu o varietate a reliefului, florei și faunei, cu care nu se pot lăuda multe țări și pentru asta nu este nevoie să ne povestească specialiști din alte țări, este suficient să bați țara în lung și în lat, atent la tot și la toate. Nu or fi poienile noastre tunse și frezate ca în Elveția, dar au milioane de flori și gâze și miros divin! Și izvoare! Milioane de izvoare, pârâuri, râuri și lacuri, o bogăție imensă! Izvoare cu ape minerle și lacuri cu puteri tămăduitoare! Nu avem noi vârfuri ca Mont-Blanc sau Everest, dar stâncile lor golașe se pot oare, măsura în frumusețe, cu munții noștrii atât de bogat înveșmântați în verdele brazilor până aproape de vârfuri? Pe sub poala pădurii, pe cărări umbrite, urcușul este ca o poveste căci la tot pasul, privirea se agață de fiecare floare, pasul se spijină de fiecare rădăcină, adevărată scară adânc înfiptă în spinarea muntelui, urcând parcă, spre cerul abia zărit printre crengile arborilor.

            Drumul prin pădurile noastre, oricare ar fi, în orice loc al țării, este unic!  Dar, ca să ajungi în aceste locuri, avem nevoie de drumuri! Drumuri adaptate fiecărui timp de relief, de trafic, fără de care, nu se poate vorbi nici de dezvoltare economică a zonelor, nici de turism. Am avut ocazia în 2014, să merg pe unul din puținele drumuri realizate după părerea mea, bine, ce face legătura între Reșița și Slatina-Timiș și care, dădea posibilitatea atât, vizitării zonei cât și susținerii economiei locale. Drumul județean 582, leagă DN58, de drumul E70, traversând Parcul Național Semenic – Cheile Carașului. Și ca un exemplu de drum realizat bine într-o zonă protejată dar în același timp, zonă în care oamenii trăiesc de sute de ani, este drumul din Rezervația Mulinologică Eftimie Murgu-Cheile Rudăriei. Morile de Apă din comuna Eftimie Murgu, sunt doar o parte a vieții comunității din aceste locuri, drumul era o necesitate nu doar pentru turism, ci mai ales pentru ca oamenii să poată în continuare, să macine la morile de apă așa cum o fac de atât timp.

            Desigur, exemple de drumuri bine realizate cred că se mai pot da, dar raportat la scara întregii țări, situația este dezastruoasă. Dar despre drumuri, voi vorbi altădată, acum mă voi întoarce la poienile înflorite dintre Adunați și Bezdead. Locuri minunate de popas pentru cei care doresc să petreacă câteva ore în natură, fără grătar și muzică dată la maxim. Nu cred că ieșirea la iarbă-verde cum spuneam altădată, unde să respirăm aer curat, este atât de anostă, fără fumul de grătar. Acum ieșirea este ”la grătar”, adică din start știm că urmează câteva ore de inhalat fum de cărbuni, care oricât ar fi stimulativ pentru simțuri, tot face rău și de muzică dată la maxim! Pentru asta nu este nevoie să străbatem zeci de kilometri, să stăm ore în trafic, putem merge la un restaurant sau la o terasă din orașul în care locuim. Nu poluăm natura, nu distrugem flora și ne păstrăm și propria sănătate dar și pe a familiei noastre.

            Și pentru ca ziua să fie completă, pe drumul spre casă, am făcut și piața. Asta a fost bonusul zilei căci, de dimineață, decizia era clară: ori la plimbare, ori la piața. Cum am ales plimbarea, piața rămânea pe a doua zi, dar, dacă drumul trece prin așezări de oameni gospodari cu tarabele pline la porți, puteam rămâne nepăsători? Am făcut cumpărături pe alese și fără grabă și iată-ne ajunși acasă, înainte de apus, odihniți și încântați de locurile descoperite.

 

POVESTEA MĂLINULUI

Cu drag pentru Cristina-Maria

A fost o dată ca niciodată, departe la marginea lumii, o cetate despre care se dusese vestea în lumea toată despre frumusețea grădinilor sale. Vezi dar, Împăratul și Împărăteasa sa, iubeau tare mult florile și aveau grădinari pricepuți care aduseseră de peste tot, cele mai frumoase și mai rare flori și cei mai impunători și nemaivăzuți arbori, plini de flori și fructe rare.

Dar, se mai mândreau cei doi voievozi și cu o altă comoară a sufletului lor: cu frumoasa lor fiică, Mălina. Domnița, cu ochii ca albastrul cerului și părul ca spicul de grâu, cât era ziulica de mare, alerga prin grădina fermecată, vorbind cu florile, lăudând hărnicia pomilor cu ramuri grele de fructe și mulțumind fiecărui slujitor pentru truda sa, fără de care, nu ar fi existat atâta frumusețe.

Când era vremea potrivnică, norii negrii vârsându-și lacrimile peste grădina în floare, domnița pornea plină de curiozitate să cutreiere palatul, căci era așa de mare încât, mereu mai erau câteva încăperi de vizitat. Într-o astfel de zi vântoasă, prințesa porni prin palat și deschizând ușă după ușă, se trezi dintr-o dată, într-o încăpere de un alb strălucitor. Totul era alb: pereții, covoarele, perdelele tot, tot sclipea în lumină, încât Prințesa închise brusc ochii. Când îi deschise, rămase fără grai căci, abia atunci a realizat de unde venea lumina albă, ce umplea camera. În mijlocul camerei, plutind parcă, se găsea o rochie de o frumusețe fără pereche: cu corsajul și fusta pline de buchete de flori albe, părea o imensă, albă,floare. Prințesa nu o mai văzuse până atunci și plină de uimire, alergă la mama sa, Împărăteasa:

– Mamă, mamă ce rochie frumoasă este în camera albă! Spune-mi povestea ei? De ce nu o porți? Este atât de frumoasă! Așa răsuna glasul Prințesei prin tot palatul, dorind să afle o secundă mai devreme, povestea rochiei plină de flori.

Împărăteasa, apucă mâna Prințesei și strângând-o la piept, îi spuse:

– Draga mea, când vei fi la vârsta măritișului, un Prinț frumos și viteaz va veni să te ducă cu el într-o țară frumoasă. La fel ca străbunica ta, ca bunica ta și ca mine, mama ta, atunci vei îmbrăca rochia albă, plină de flori. Câtă vreme, dragostea și buna orânduială va domni în viața și în împărăția voastră, rochia va rămâne mereu albă și florile de pe ea, vor fi mereu înflorite. Asta va fi mereu grija și datoria ta, ca rochia să rămână mereu albă până când fiica ta, vă fi pețită și va pleca la rândul ei alături de alesul inimii sale!

Prințesa ascultă tăcută spusele mamei sale și apoi ieși din cameră fără să spună un cuvânt. De atunci, ori de câte ori afară era vreme rea și nu putea se putea plimba prin grădină, prințesa stătea ore întregi în camera albă, admirând rochia, visând la fapte încă neîntâmplate.

Dar într-o zi, alergând prin grădină la vremea când toți pomii erau plini de flori, într-un colț mai retras a descoperit un pomișor plăpând, cu frunze rare și fără nici o floare. Mult s-a mirat prințesa căci de mică, văzuse doar pomi înfloriți în grădina tatului său și nu știa ce să creadă. A așteptat câteva zile sperând să vadă cum se deschid florile pe ramurile plăpânde, dar în zadar. Privea pomișorul și parcă i se rupea inima de tristețea lui, când un gând năstrușnic își făcu loc în mintea ei. Fără să stea pe gânduri, porni în fugă spre camera albă și dând ocol rochiei de vis, rupse iute, două buchețele de flori albe.

– Sunt atât de multe și stau aici închise fără să le vadă nimeni – își spuse Mălina. Și pomișorul este atât de trist cu ramurile sale goale, printre cununile înflorite din jur! Sunt sigură că nimeni nu va observa că lipsesc câteva flori!

Ascunzând în pumnul micuț, florile albe prințesa alergă la pomișor și îi prinse printre ramuri cele două buchețele albe de flori. Imediat, parcă toata grădina s-a luminat, ori doar i s-a părut prințesei, dar vedele frunzelor sclipea ca niciodată!

Anii au trecut și prințesa văzând că pomișorul tot nu înflorea, ca să nu-l mai vadă trist, dădea o fugă în camera albă – parcă era un pic mai întunecată acum, dar cine putea spune cu siguranță de ce – și rupea mereu din buchetele de flori albe. Mai întâi a rămas corsajul gol, dar mătasea albă era atât de frumoasă, încât nici nu se observa lipsa florilor. Apoi s-au golit poalele rochiei, de flori. Dar erau așa bogate, căzând în falduri grele, mătăsoase, încât nici acum nu i-a scăzut frumusețea. Doar strălucirea albă era mai ștearsă, mai plăpândă dar, Prințesei nu-i păsa.

Lasă mai este mult până când un Prinț va veni să o ducă departe!

Poate chiar nu o va găsi și atunci ea v-a rămâne mereu alături de părinții săi, bucurându-se de grădina fermecată!

Dar, timpul nu stă în loc și iată că a venit și ziua când un Prinț frumos și viteaz a cerut mâna Prințesei și plini de bucurie, Împăratul și Împărăteasa, au chemat-o pe Prințesă spunându-i să se pregătească de nuntă. Zarvă mare s-a pornit în palat, căci a două zi, Prințesa urma să îmbrace frumoasa rochie albă. Împărăteasa a poruncit să-i fie adusă frumoasa rochie, dar a încremenit văzând-o văduvită de albele flori.

– Să fie chemată Mălina! – porunci tristă Împărăteasa, neînțelegând ce s-a întâmplat. Cum a fost posibil? Unde-i sunt albele flori?

– Dragă mamă, iartă-mă, nu am vrut să te superi, dar pomișorul era atât de trist! Nu am știut ce să fac! Printre lacrimi și rugăminți de iertare, Mălina spuse mamei sale, întreaga poveste a dispariției florilor albe de pe rochia de nuntă.

Zâmbind, Împărăteasa ascultă tăcută mărturisirea Prințesei și înduioșată, i-a spus:

– Draga mea, sufletul tău bun, te-a îndemnat să faci o astfel de faptă, dar mâine, tu tot vei îmbrăca rochia albă, chiar dacă nu va fi la fel de frumoasă precum a fost la nunta mea. Știu că vei fi mâhnită, dar știai că așa va fi și totuși ai ales să împodobești cu florile de pe rochie, crengile golașe ale pomișorului!

– Așa voi face, mamă, grăi Mălina cu glasul stins, dar am o rugăminte: mâine, înainte de a părăsi palatul, lasa-mă rogu-te, să mai văd o dată pomișorul!

Împărăteasa, își strânse la piept copila, și sărutând-o pe frunte, îi promise că îi va împlini dorința.

A doua zi, Mălina îmbrăcă rochia albă și așa cum i-a fost dorința, înainte de a părăsi palatul, urmată de alaiul curtenilor porni spre grădina fermecată, spre a-și lua rămas bun de la pomișorul fără flori pentru fericirea căruia, jertfise frumusețea rochiei de mireasă. Pe măsură ce se apropiau de colțul grădinii unde micul pomișor creștea, spre a lor mirare, vedeau cum grădina se lumina tot mai tare. Marea le-a fost uimirea când, în locul pomișorului plin de frunze, le răsări înainte, un copac mândru, cu coroana strălucind de frumusețea florilor albe răspândind o mireasmă îmbătătoare!

Mălina privea cu ochii măriți de uimire, frumosul copăcel, neînțelegând ce s-a întâmplat. Unde dispăruse tristețea micului copăcel? De unde răsăriseră atâtea flori minunate? Câte întrebări îi răsunau în minte, câte întrebări nu-și aflau răspunsul!

Cu lacrimi în ochi, Prințesa îngenunche și cuprinse în brațe trunchiul copăcelului, spijinându-și fruntea de el. Atunci, spre surprinderea întregului alai, copăcelul își plecă ramurile încărcate de flori, acoperind aproape, rochia Mălinei. Când, rămurile s-au ridicat, sub privirile înmărmurite ale tuturor, o ploaie de flori căzură peste rochia prințesei. Unde cădeau, acolo se prindeau, ca și când acolo fuseseră din totdeauna și astfel rochia Mălinei, era mai frumoasă ca niciodată, strălucirea ei întrecând, strălucirea Soarelui.

Fericită, Împărăteasa, își strânse în brațe copila, a cărei bunătate fusese astfel răsplătită de mândrul copăcel și spuse:

– De azi înainte, pentru ca nimeni să nu uite vreodată cum este răsplătită bunătatea, copacul Prințesei, cum era cunoscut până astăzi, se va numi Mălin. Și astfel, an de an, miile de buchete de flori albe ce îi împodobesc crengile, parfumează  văzduhul amintind tuturor, de generozitatea Mălinei.

Și departe, peste mări și țări, Prințesa Mălina și Prințul său, au trăit ani mulți fericiți, ducând mai departe povestea rochiei fermecate, a cărei frumusețe nu piere niciodată.

P.S. Mălinul – este un arbust decorativ, cu flori albe mirositoare și cu fructe mici, negre, din a cărui scoarță amară se prepară un medicament astringent.