
Aproape o viata
28 feb. 2012 Lasă un comentariu
in Eu si lumea mea Etichete:abandonul sufletesc, argument in favoarea casatoriei, dezvoltare profesionala, drepturi egale intre sexe, eu sa ma marit, evolutia relatiilor, experienta de viata, lupta pentru emancipare, optiuni de viata

Calator prin Grindul Chituc
21 feb. 2012 2 comentarii
in Tinutul apelor Etichete:Calator prin Grindul Chituc, drumul spre mare, Grindul Lupilor, intinderea de stuf, rezervatia biosferei
De ce am vrut sã vã vorbesc despre Grindul Chituc ? Pentru cã este unul din acele locuri minunate din ţara noastrã, încã neatinse de civilizaţie, mai precis de acea civilizaţie care distruge tot ceea ce atinge.
Grindul Chituc este o parte din minunata rezervaţie a Biosferei “Delta Dunãrii”, reprezentând arie protejatã. Asta înseamnã cã, vizitarea acestei zone, are reguli stricte ce trebuiesc respectate, în primul rând pentru a prezerva zona şi mai apoi, pentru a nu fi tu cel amendat. Camparea este interzisã, tocmai din dorinţa autoritãţilor de nu distruge acest adevãrat paradis, populat cu sute de specii de pãsãri şi animale.
Pentru a ajunge în acest loc minunat, trebuie sã treci de localitatea Vadu şi apucând drumul din dale de beton ce coboarã pe lângã fosta fabricã de metale rare, acum în paraginã, te afunzi în terenul mlãştinos, ce te va conduce spre malul mãrii.
Drumul este neamenajat, reprezintã teren natural, nisipos, din loc în loc trecând prin adevãrate tranşee pline de apã, chiar şi în perioade de timp în care nu a plouat de mai multã vreme. Astfel, este bine sã evitaţi vizitarea zonei, imediat dupã zilele în care a plouat.
Deasemenea trebuie avut grijã la drum, cãci nu este indicatã pãrãsirea acestuia, cãci, terenul mlãşinos este înşelãtor şi poţi rãmâne prins în ochiurile de apã, fãrã posibilitatea de a ieşi la liman. Semnal nu prea este în zonã, aşa încât ar fi greu sã anunţi prea curând pe cineva cã ai probleme şi mai ales sã poţi indica locul în care eşti “eşuat”.
Dar dacã, respecţi traseul, odatã ajuns la malul mãrii, rãmâi fãrã grai. Întinderea de apã, care ţi se aşterne la picioare, plaja pustie, liniştea care te înconjoarã, te fac sã nu regreţi nici o clipã efortul depus de a ajunge în acest paradis. Litoralul este destul de îngust, poate cã are puţin peste 10 m lãţime, în unele locuri mai mult, în altele este mai îngust, dar este încã, neatins de civilizaţie, oamenii reuşind pânã acum, sã respecte natura, iar sentimentul pe care îl încerci este copleşitor.
De aceea, am vrut sã vã vorbesc despre acestã zonã, cãci lucrurile frumoase care aduc bucurie trebuie împãrtãşite, iar eu vreau sã împãrtãşesc cu voi, acele momente care mi-au fãcut viaţa mai frumoasã .
Desigur, aceastã vizitã în Grindul Chituc, poate dura câteva ore, dar nu trebuie sã porniţi la drum cu gândul cã veţi face baie, un grãtar sau sã puneţi masa, pe malul mãrii. Câteva sandwich-uri, câteva fructe şi o cafea la termos, bãutã din pahare pe care le veţi lua apoi cu voi, vor fi suficiente. Plimbaţi-vã, faceţi poze, respiraţi aerul minunat şi bucuraţi-vã de clipele în care, vã veţi simţi ca la începuturile lumii.
Apoi, porniţi la drum cãtre Grindul Lupilor, unde, în drumul spre mare, veţi fi suprinşi de zborul pãsãrilor, tulburate de trecerea maşinii prin întinderea de stuf. Vã asigur cã, nu veţi regreta nicio clipã.
Reţineţi vã rog un singur lucru: încercaţi, ca trecerea dvs., prin acest paradis, sã fie asemeni zborului pãsãrilor prin aer, ca lunecarea peştilor prin apã, ca fulgerarea şerpilor prin stufãrişul ce vã înconjoarã, neauzitã şi nevãzutã, astfel încât, ani dupã ani, generaţii dupã generaţii, sã poatã regãsi şi admira aceste locuri. Nu fiţi egoişti, dãruiţi-le peste ani, copiilor voştrii, nepoţilor voştrii, tuturor celor pe care îi iubiţi, acest dar nepreţuit, pe care Natura, vi-l face acum.
Muntele tacerii
19 feb. 2012 Lasă un comentariu
in Calatorii imaginare Etichete:clipa de tacere, cuvinte fermecate asemeni unor prieteni minunati, mare de singuratate, Muntele tacerii, punti salvatoare peste mari de singuratate, tacerea este de aur, trasee montane
Vã aduceţi aminte de acele trasee montane, pe care parcã este mai uşor la urcare? Nici nu pari sã realizezi pânã nu ai ajuns pe creastã, cât de abruptã este poteca pe care ai apucat. Dar ai mers, la început mai temãtor, apoi din ce în ce mai hotãrât sã nu te dai bãtut, urmezi pe cel din faţa ta, convins cã dacã el poate sã urce, vei reuşi şi tu. Desigur, uneori poate ai avut îndoieli, te-ai fi oprit chiar, dar cum sã te arãţi slab în faţa celorlaţi? Ai strâns din dinţi, ai renunţat sã mai admiri peisajul şi fãrã sã mai ai puterea sã mai scoţi un cuvânt, te-ai îndârjit la drum, sperând cu fiecare pas, cã vei ajunge în curând la destinaţie. De ajuns ai ajuns, dar nu mai putere nici sã te bucuri, nici curaj sã te uiţi în jur, stai doar şi te întrebi, retoric desigur, de ce te-ai încãpãţânat pe acest drum, de ce nu ai renunţat atunci când se putea şi când tu, încã mai aveai putere sã te bucuri de drumeţie. Acum, aflat pe culme, deasupra norilor, te uiţi disperat în jur, te întrebi dacã trebuie sã te întorci pe aceea potecã agãţatã de coasta muntelui şi înţelegi dintr-odatã cã eşti singur.
Acesta este, pentru mulţi dintre noi, Muntele tãcerii. Acel urcuş pe care apucãm, uneori fãrã sã ne dãm seama, când nu gãsim cuvintele potrivite sã spunem celui de lângã noi, ce ne frãmântã. Şi atunci, ne cufundãm în tãcere. La început nu este greu sã taci. Doar eşti supãrat, nu? Ai dreptul sã taci. Apoi uiţi şi vrei sã spui ceva, sã dai un rãspuns sau sã ceri ceva. Dar taci din nou, cãci ţi-ai amintit cã eşti supãrat şi supãrat trebuie sã rãmâi. Din nou. Şi timpul trece, tãcerile noastre rãmân şi începe sã-ţi fie din ce în ce mai uşor taci. Doar foloseşti tãcerea ca pedeapsã. Şi trebuie sã fii fermã când aplici pedepsele. Aproape cã ai uitat de ce te-ai supãrat şi de ce ar trebui sã taci în continuare, dar nu gãseşti cuvintele potrivite pentru a rupe tãcerea. Şi dintr-o datã îţi dai seama cã cel de lângã tine a încetat se roage de tine, sã-i spui de ce te-ai supãrat. Nu-l mai intereseazã sã rupã tãcerea, a început sã se obişnuiascã cu liniştea din jurul sãu, cãci ce nu ştii nu te poate rãni, nu-i aşa? Dar apele liniştite sunt adânci şi periculoase, la fel ca acele înãlţimi pe care apuci fãrã sã te gândeşti prea mult, încrezãtor în puterea ta de a decide când sã te opreşti, dar pe care, cu greu le poţi pãrãsi apoi, pentru a regãsi poteca ce te poate duce spre locurile în care eşti în siguranţã şi fericit.
Tãcerea este deci, o altfel de cãlãtorie. La început nu te simţi singur şi nu prea îţi este teamã, dar apoi, fiecare clipã de tãcere, se transformã într-o mare de singurãtate şi te poate duce departe de cei dragi. Desigur tãcerea este de aur, atunci când, ascultând, cu mintea şi cu sufletul, viaţa ta cãpãtã puteri noi, învãţãturi preţioase ce te vor ajuta sã devi mai bun, sã te cunoşti mai bine. Dar, când tãcând, nu faci decât sã ridici ziduri imposibil de trecut de cei din jurul tãu şi sã rupti punţi, peste care nu se mai poate trece, cu timpul vei rãmâne singur. Singur cu tãcerile tale, de care rând pe rând, se vor îndepãrta toţi. Aşadar, înainte de a începe urcuşul pe Muntele Tãcerii, încearcã mai întâi sã înţelegi, dacã meritã. Apoi, cautã cu grijã cuvintele fermecate, ce asemeni unor prieteni minunaţi, îţi vor sta mereu alãturi pe drumurile vieţii şi vor construi punţi salvatoare, peste mãri de singurãtate şi te vor împiedica sã urci pe Muntele Tãcerii.
Maya
16 feb. 2012 Lasă un comentariu
in Eu si lumea mea Etichete:clipe fericite, maya, membru cu drepturi egale, pisica europeana, prietena cea mai buna, un pui mic
Maya, este cel mai mic copil al meu. Desigur, ar trebui mai întâi sã spun cã Maya, este o pisicã europeanã, albã cu pete negre, în vârstã de 11 ani. Adicã 77 de ani pisiceşti. Povestea ei începe în anul 2001, în ziua în care, soţul meu s-a întors dintr-o cãlãtorie în Egipt. Odatã cu el se pare cã, la uşa noastrã a poposit, greu de spus de unde, un pui mic cât palma, care nici glas nu avea sã miaune. Uimirea descoperirii fãcute, a fost egalatã doar de bucuria pe care am simţit-o la vederea micului musafir.
Iatã-ne, puşi în faţa unei mari dileme: ce putem face cu un pisoi de nici o lunã? O variantã ar fi fost sã-l pãstrãm, altã variantã ar fi fost sã-l ducem de unde a venit. Dar unde anume? Aşa încât, am ales varianta 1: pãstrãm pisoiul, îl educãm corespunzãtor, (asta a fost condiţia pusã de soţul meu) şi ce o fi o fi.
Poate cã a fost norocul micului pisoi cã s-a oprit la uşa noastrã, poate a fost norocul nostru cã a fost lãsat la uşa noastrã, asta nu vom ştii niciodatã, dar cu siguranţã putem spune dupã atâţia ani, cã fãrã Maya, viaţa noastrã ar fi fost lipsitã de multe clipe fericite.
A crescut odatã cu copii şi aş spune cã, noi am învãţat sã convieţuim împreunã cu Maya şi sã-i dãm atenţie şi sã o iubim aşa cum ea, ne-a arãtat cã poate sã ne iubeascã şi sã ne ajute atunci când ne era rãu. Poate este greu de crezut, dar când îmi era rãu, Maya, venea şi se aşeza pe pieptul meu pânã când îmi reveneam. Cãldura trupului sãu, torsul uşurel care îmi rãsuna la ureche, mã fãcea pur şi simplu sã îmi revin. Nu trebuia sã o chem, venea singuricã la patul meu. La început soţul meu o dãdea la o parte, dar vãzând cã nu pleca şi rãmânea lângã pat, a trebuit sã cedeze şi sã o lase lângã mine. Astãzi, el este cel care o aduce langa mine, dacã îmi este rãu.
Dar cel mai important pentru noi este faptul cã, Maya, a devenit cu timpul, un membru al familiei, la fel de important ca oricare dintre noi. Primeşte aceeaşi atenţie, aceeaşi dragoste şi mai ales toatã familia o rãsfaţã. Ne aşteaptã la uşã când ne întoarcem acasã, ne cheamã la joacã şi ne alintã cu lãbuţele, când ne aşezãm la televizor. Daca lipseşte cineva câtevã zile, Maya îl cautã prin casã şi plânge în pragul camerei, pânã când o luam în braţe şi o alintãm.
Astãzi, Maya este prietena noastrã cea mai bunã, este partenerul nostru de joacã şi mai ales, este membru cu drepturi egale al familiei, fãrã de care nu putem sã ne închipuim viaţa noastrã.
Vã invit sã o cunoaşteţi şi poate astfel, sã înţelegeţi de ce o iubim pe Maya.
De ce iubesc iarna
07 feb. 2012 Lasă un comentariu
in Suflet de copil Etichete:anotimpul preferat, bucuria, chemat, clipe, copil, de ce iubesc iarna, jocul fulgilor de zapada, jocuri ale copilariei, motive, oameni, prietenii, sufletul de copil, zborul fulgilor de nea
Poate pentru cã, în aşteptarea primei zãpezi din fiecare an, am timp suficient sã rememorez toate iernile de pânã atunci. Fiecare dintre ele, are acel ceva care le face pe fiecare sã fie, unicã deşi, par sã semene toate atât de mult. Aceeaşi zãpadã, acelaşi aer îngheţat, aceiaşi oameni zgribuliţi pe stradã. Şi totuşi, de fiecare datã aştept venirea iernii, cu speranţa cã, în anul acesta oamenii vor dorii venirea zãpezii şi se vor bucura de jocul fulgilor de zãpadã, de broderiile pe care gerul le aşterne pe geamurile caselor şi de peisajele suprarealiste care îi întâmpinã în fiecare dimineaţã pe strãzi.
Ştiu, cã nu pentru toatã lumea iarna este anotimpul preferat, cu toate acestea, bucuria pe care, copil fiind o trãieşti, este atât de mare, încât nu o poţi uita, odatã cu trecerea anilor. Şi nu numai sãrbãtorile de iarnã, cu tot alaiul lor strãlucitor, de cântec şi veselie, te fac sã iubeşti acest anotimp, dar mai ales toate acele jocuri ale copilãriei, posibile doar dacã , s-a aşternut zãpada şi dacã dupã ce ţi-ai chemat toţi prietenii afarã, ceata este destul de numeroasã ca sã se încingã o bãtaie cu bulgãri de zãpadã sau sã înalţe un om de zãpadã.
Excursiile la munte iarna, sunt tot atâte motive ca sã aştepţi nerãbdãtor an de an, întoarcerea zãpezii. Oricât de frig ar fi, nimic nu te poate opri sã mergi la sãniuş. Brazii incãrcaţi de zãpadã, deseneazã pe coasta muntelui peisaje atât de frumoase încât, nu este salã de expoziţie, care sã-ţi ofere clipe mai frumoase şi mai pline de încântare.
Aţi observat cã, atunci când mergi iarna la munte, prin staţiune sau pe pârtia de sãniuş, oriunde te-ai afla, parcã îţi este mai uşor sã intri în vorbã cu alţi oameni, sã legi prietenii, sã fii tovaraş de joc, aşa cum numai în copilãrie, te duceai spre un copil necunoscut şi îl întrebai simplu: vrei sã te joci cu mine?
Mie îmi place sã privesc zborul fulgilor de nea, îmi plac miile de broderii pe care gerul le ţese pe geamurile caselor, urmele paşilor pe covorul alb şi crengile pomilor încãrcate, adãpostind vrãbiile jucãuşe.
In pozele mele încerc sã surprind toate aceste bucurii pe care iarna mi le face, an de an şi care îmi pãstreazã viu sufletul de copil.
Despre putere la feminin
04 feb. 2012 Lasă un comentariu
in Eu si lumea mea Etichete:discriminare, drumul vietii, egalitatea intre sexe, femeia puternica, mama, orfani cu parinti, oximoron, prezenta permanenta, rau de lacrimi
Povestea Omului de Zapada
04 feb. 2012 Lasă un comentariu
in Suflet de copil Etichete:bucuria jocului, craciunul, Ipad, Iphone, moluri, omul de zapada, partiile de schi, patinoare din moluri, psp, suflete de copii, zapada
Iarna înseamnã zãpadã, zãpada înseamnã vacanţã, iar vacanţa înseamnã multã, multã bucurie. Cu ani în urmã, aşteptam venirea zãpezii, cu nerãbdarea copiilor care, ştiau cã vacanţa se apropie cu paşi repezi. În fiecare dimineaţã, mã reprezeam la geam, sperând sã vãd, cã mi s-a împlint dorinţa şi când în sfârşit prima zãpadã ne chema afarã, nu era nevoie de prea multe rugãminţi, pentru a primi voie de la pãrinţi, sã ieşim la joacã. Cred cã ne era un pic teamã, ca nu cumva, sã se opreascã ninsoarea înainte de a ne prinde în joc.
In acea zi, drumul spre şcoalã era mai mult un drum de recunoaştere a viitoarelor câmpuri de bãtãlie, de stabilire a celor mai bune strategii privind amplasarea cazematelor la adãpostul cãrora se vor da aprige lupte cu bulgãri de zãpadã.
Când întregul cartier era acoperit de zãpãdã, începea cu adevãrat vacanţa, chiar dacã, era încã departe sfârşitul şcolii. Cum se terminau cursurile, strada rãsuna de glasurile copiilor care, în drum spre casã, dãdeau bãtãlii cu bulgãri de zãpadã, în vâltoarea cãrora uitau şi de notele luate la şcoalã şi de rugãminţile pãrinţilor de nu întârzia acasã.
Sãniile erau scoase de prin ascunzişurile de peste an, boxele erau rãscolite în cãutarea patinelor, bocancii cu plachiuri erau lustruiţi cãci, cine îi avea, era vedeta neîncoronată a sezonului, pe gheţuş.
Incã pot sã vãd clar, cu ochii minţii, furnicarul de copii care, lua cu asalt curtea şcolii, strada, micile parcuri din cartier, punând stâpânire pe orice petic de zãpadã. Cazematele se ridicau şi se dãrâmau cu aceeaşi vitezã cu care combatanţii se strângeau, stabileau regulile şi purtau bãtãliile. Bãieţi şi fete, deopotrivã, se prindeau în jocurile iernii. Pe derdeluş, sãniile zburau în strigãtele asurzitoare ale copiilor. Şi printre ei, pãrinţii, redeveneau copiii neastâmpãraţi, de altãdatã, prinzându-se şi ei, în jocul celor mici.
Dar ceea ce iubeam cel mai mult, era momentul în care, în faţa blocului rãsãreau Oamenii de Zãpadã. Momentul în care decideam sã înãlţãm primul om de zãpadã era ca o sãrbãtoare a întregului bloc. Împreunã cu pãrinţii, dãdeam startul la un concurs neoficial, dar atât de preţuit: cine înalţã cel mai mare şi mai reuşit, om de zãpadã. Ochii erau din cartofi, nasul din cel mai mare morcov din cãmara mamei, nasturii hãinuţei din câteva cepe şi cu fular şi mãturoi, omul de zãpadã, se înãlţa mândru, devenind mascota blocului.
Am încercat în aceste zile, de când oraşul este acoperit de zãpadã, sã regãsesc, atmosfera de altãdatã. Am cãutat oamenii de zãpadã, sperând sã gãsesc, copiii. Dar, cu greu am vãzut unul în curtea unei case. Veţi spune cã este prea frig şi copii nu au ieşit la joacã. Eu cred totuşi, cã pãrinţii, au exilat jocurile iernii, pe pârtiile de schi şi de sãniuţe, la sfârşit de sãptãmânã sau la patinoarele din moluri. In restul timpului, copiii stau casã, prizonieri de bunã-voie, ai cadourilor de crãciun: Iphone, Ipad, psp, PS2, PS3 sau Xbox.
Dragi pãrinţi, jocul nu este numai pentru copii. Este adevãrat cã, prin joc, copii descoperã lumea şi de aceea, au nevoie de alţi copii, în prejma lor. Dar, la fel de adevãrat este şi faptul cã, pãrinţii trebuie sã împãrtãşeascã cu, copii lor aceste momente de bucurie şi de relaxare. Peste ani, acestea sunt legãturile care îi vor aduce mereu împreunã, în preajma sfârşitului de an, cãci venirea zãpezii, este momentul în care sufletul, primind bucuria jocului, se pregãteşte sã întâmpine marea sãrbãtoare a creştinãtãţii : Crãciunul. Nicio a altã sãrbãtoare nu aduce împreunã familia, cu mai multã bucurie decãt aceasta.
Aşadar, zãpadã avem, copii aveţi, haideţi deci, sã mergem în cãutarea Omului de zãpadã! Scoateţi sãniile şi alãturi de copii, chemaţi la joc, pe toţi cei care, cu suflete de copii nu au uitat sã se bucure de venirea zãpezii.
Prin pasul Rucar-Bran
01 feb. 2012 Lasă un comentariu
in Pe drumuri de munte Etichete:Campulung, munte, pasul Rucar-Bran, Podu Dambovitei, popasuri, taberele de creatie
Plecând din Câmpulung, apuci drumul ce trece prin comuna Dragoslavele, apoi prin Podu Dâmboviţei şi odatã ce ai trecut de comuna Moeciu de Jos, ai ajuns la Bran. Acesta ar fi pe scurt, traseul pe care îmi place sã merg atunci când vreau sã ajung la Braşov.
L-am fãcut de nenumãrate ori, dar de fiecare datã îmi pare cã nu am trecut niciodatã prin locurile acelea. Ştiţi de ce? Dacã treci primãvara prin acele comune, privirea îţi va fi atrasã de pomii înfloriţi şi de oamenii care nu stau locului. De vei trece vara, vei fi copleşitã de verdele muntelui care îmbracã drumul. Şi nu poţi sã nu fii surpinsã de acest drum, cãci şerpuieşte printre casele vechi, ale cãror faţade pictate te fac sã-ţi doreşti sã opreşti goana maşinii, spre ale poza; îmbrãţişeazã larg toate micile popasuri, adevãrate sãli de expoziţie în aer liber, din care rãsar grupuri, grupuri sculpturile albe, rod al taberelor de creaţie ce se organizau şi care şi astãzi te surprind prin modernitatea lor.
Dar drumul începe sã urce, peisajul se schimbã, se deschid vãi largi, iar casele par sã fi fost aruncate de o mânã nevãzutã, pe coasta muntelui. Privindu-le te întrebi cu mirare, cum ajung oamenii aceia la casele lor ?
De fiecare datã surprind alte şi alte imagini, care mã fac sã mulţumesc Cerului, cã mi-a dãruit acele clipe minunate, când parcã timpul se opreşte în loc, doar pentru ca eu, cãlãtor prin ţarã mea, sã pot cuprinde într-o clipã toatã frumuseţea la care a trudit Mãria Sa Natura!
Vã las sã priviţi acele locuri care m-au fermecat şi pe care nu voi înceta sã le iubesc.