Aproape o viata

Am citit în numãrul din luna februarie al revistei Marie Claire, un articol intitulat „Eu sã mã mãrit? Niciodatã!”, care m-a intrigat şi m-a fãcut sã reflectez la propria mea opţiune de viaţã. Postarea de acum, este rãspunsul pe care eu l-am dat, cu mult timp în urmã la aceastã întrebare. Aşadar, am parcurs cu interes articolul şi totodatã cu dezamãgire. Modul categoric în care era respinsa ideea cãsãtoriei, nu îmi pare susţinut în mod real de niciun argument .

Aş vrea însã, ca randurile mele sa constituie un argument în favoarea cãsãtoriei, o relaţie care pentru mine, este departe de a fi un contract de muncã prin care se stabilesc raporturi de subordonare şi condiţii de platã pentru aportul fiecãruia, menit sã descalifice femeia şi sã o împovãreze cu sarcini ce o reduc la statutul de menajerã. Mã tem cã în ziua de azi, tinerele care se declarã feministe convinse, au ajuns sã confunde lupta pentru drepturi egale între sexe, cu lupta pentru dominaţie în relaţia dintre doi posibili parteneri de viaţã. Intelectuala rafinatã, feministã convinsã şi aflatã mereu în avangarda luptei pentru emancipare, a uitat totuşi cã lupta nu s-a dus pentru dreptul la singurãtate şi nici pentru dreptul de aţi creşte singurã copii. 

Pãrinţii sunt sau ar trebui, sã constituie un exemplu de urmat pentru copii, deoarece, aceştia vor, copia în jocul lor, lumea “celor mari”, cu toate manifestãrile acestora, aşa cum le-au perceput în propria familie. Ulterior, acestea devin pentru ei adevãr şi realitate, uneori greu de schimbat în viaţã. Modelul relaţiilor familiale, comportamentul pãrinţilor şi al altor membrii ai familiei biologice, cu care vor interacţiona în timp, sau al prietenilor de familie, vor marca dezvoltarea lor ulterioarã şi vor defini opţiunile lor de viaţã. Ceea ce se pare cã s-a şi întâmplat, tinerele considerând cã minunea cãsãtoriei nu este ceea ce îşi doresc, fiind mai degrabã o dovadã de slãbiciune a femeii în faţa presiunii societãţii conservatoare, o capitulare în faţa partenerului sau o declaraţie de supunere necondiţionatã. De unde atâtã teamã de a te lãsa iubitã, ocrotitã şi de a accepta cã eşti femeie?

Mã întreb oare, cine ar fi trebuit sã cultive în sufletele lor dorinţa de a fi Femeie, la superlativ ? Oare cine ar fi trebuit sã le arate cã a fi femeie, adicã sensibilã, gingaşã, sentimentalã şi câte şi mai câte, nu este nici pe departe egal cu a fi proastã, incapabilã de înţelegerea fizicii cuantice şi de evoluţia cursului dolarului pe pieţele internaţionale. Cine le-a spus cã dezvoltarea personalã şi cariera profesionalã se terminã acolo unde începe cãsãtoria? Este adevãrat, odatã cu venirea pe lume a copiilor, femeile încep un proiect minunat (astãzi toate sunt proiecte), plin de provocãri şi de satisfacţii, pe care nu-l pot declara terminat niciodatã. Va fi bãtãlia vieţii lor, cu reuşite dar şi cu înfrângerii rãsunãtoare, cãci de multe ori, lupta cu proprii copii este inegalã, sfârşind cu armistiţii niciodatã acceptate pe deplin de pãrţile combatante.

Trebuie înţeles însã, cã nu actul, te determinã sã rãmâi alãturi de un bãrbat, ci sentimentul special pe care îl încerci atunci când te gândeşti la el. Dorinţa de a te trezi în zori alãturi de el, bucuria pe care o simţi ştiind cã ai la cine sã te întorci acasã, sentimentul de siguranţã pe care începi sã-l ai în momentele de cumpãnã, când realizezi cã nu mai eşti singurã. Cãsãtoria, este un act de curaj. Curajul de a spune tuturor cã sunteţi împreunã, curajul de a renunţa la egoism, cãci lumea nu se va mai învârti în jurul tãu. Sã fie atât de puţin? De când cãsãtoria urâţeşte femeia?

 Când un cuplu se desparte, nu o face din cauzã cã, acel certificat de cãsãtorie a stat în calea fericirii lor. Cuplul se desface atunci când, cei doi, sufleteşte, vor fi destul de departe unul de celãlalt, de destul de mult timp, pentru a nu mai putea sã-şi audã şi sã-şi înţeleagã strigãtele de ajutor. Vor fi singuri, unul în tovãrãşia celuilalt. Singurãtatea în care trãieşti, alãturi de cel ce ţi-a promis cã va fi alãturi de tine la bine şi la greu, este cea care în final va destrãma cãsãtoria.

Abandonul sufletesc este la fel de dureros şi de greu de acceptat ca şi cel fizic. El este cel care lasã cele mai grele semne. Cu sau fãrã certificat, ruperea unui cuplu fie el şi de simpli iubiţi, lasã tot atâte urme dureroase şi de greu de uitat, ca şi desfacerea unei cãsãtorii. Nu va fi nicio diferenţã. Societatea s-a schimbat profund, relaţiile între oameni s-au nuanţat, precepţia societãţii asupra formei sociale de bazã, cum a fost definitã familia, s-a schimbat odatã cu evoluţia relaţiilor existente astãzi între membrii societãţii. Dar, chiar dacã alegi sã nu te cãsãtoreşti, preferând concubinajul, relaţia rãmâne un angajament la fel de profund, la baza cãruia stau aceleaşi valori: respect, sprijin reciproc şi mai ales dragoste.

Semneazã: o femeie al cãrei statut de soţie dureazã de 28 de ani, este „manager ” a douã proiecte de 27 de ani şi de 24 de ani şi a rãmas prezentã pe frontul afirmãrii profesionale, neîntrerupt timp de 29 de ani. Şi toate acestea au fost posibile, pentru cã, mi-a stat alãturi, statornic, cel care în urmã cu 36 de ani, imi cerea timid, prietenia: soţul meu! 

 Mã intreb (şi vã întreb), oare sunt singura cu astfel de gânduri şi o astfel de experienţã de viaţã? Oare astãzi cãsãtoria nu mai reprezintã o relaţie viabilã, pentru tineri? De ce oare?

Anunțuri

Calator prin Grindul Chituc

De ce am vrut sã vã vorbesc despre Grindul Chituc ? Pentru cã este unul din acele locuri minunate din ţara noastrã, încã neatinse de civilizaţie, mai precis de acea civilizaţie care distruge tot ceea ce atinge.

Grindul Chituc este o parte din minunata rezervaţie a Biosferei “Delta Dunãrii”, reprezentând arie protejatã. Asta înseamnã cã, vizitarea acestei zone, are reguli stricte ce trebuiesc respectate, în primul rând pentru a prezerva zona şi mai apoi, pentru a nu fi tu cel amendat. Camparea este interzisã, tocmai din dorinţa autoritãţilor de nu distruge acest adevãrat paradis, populat cu sute de specii de pãsãri şi animale.

Pentru a ajunge în acest loc minunat, trebuie sã treci de localitatea Vadu şi apucând drumul din dale de beton ce coboarã pe lângã fosta fabricã de metale rare, acum în paraginã, te afunzi în terenul mlãştinos, ce te va conduce spre malul mãrii.

Drumul este neamenajat, reprezintã teren natural, nisipos, din loc în loc trecând prin adevãrate tranşee pline de apã, chiar şi în perioade de timp în care nu a plouat de mai multã vreme. Astfel, este bine sã evitaţi vizitarea zonei, imediat dupã zilele în care a plouat.

Deasemenea trebuie avut grijã la drum, cãci nu este indicatã pãrãsirea acestuia, cãci, terenul mlãşinos este înşelãtor şi poţi rãmâne prins în ochiurile de apã, fãrã posibilitatea de a ieşi la liman. Semnal nu prea este în zonã, aşa încât ar fi greu sã anunţi prea curând pe cineva cã ai probleme şi mai ales sã poţi indica locul în care eşti “eşuat”.

Dar dacã, respecţi traseul, odatã ajuns la malul mãrii, rãmâi fãrã grai. Întinderea de apã, care ţi se aşterne la picioare, plaja pustie, liniştea care te înconjoarã, te fac sã nu regreţi nici o clipã efortul depus de a ajunge în acest paradis. Litoralul este destul de îngust, poate cã are puţin peste 10 m lãţime, în unele locuri mai mult, în altele este mai îngust, dar este încã, neatins de civilizaţie, oamenii reuşind pânã acum, sã respecte natura, iar sentimentul pe care îl încerci este copleşitor. De aceea, am vrut sã vã vorbesc despre acestã zonã, cãci lucrurile frumoase care aduc bucurie trebuie împãrtãşite, iar eu vreau sã împãrtãşesc cu voi, acele momente care mi-au fãcut viaţa mai frumoasã .

Desigur, aceastã vizitã în Grindul Chituc, poate dura câteva ore, dar nu trebuie sã porniţi la drum cu gândul cã veţi face baie, un grãtar sau sã puneţi masa, pe malul mãrii. Câteva sandwich-uri, câteva fructe şi o cafea la termos, bãutã din pahare pe care le veţi lua apoi cu voi, vor fi suficiente. Plimbaţi-vã, faceţi poze, respiraţi aerul minunat şi bucuraţi-vã de clipele  în care, vã veţi simţi ca la începuturile lumii.

Apoi, porniţi la drum cãtre Grindul Lupilor, unde, în drumul spre mare, veţi fi suprinşi de zborul pãsãrilor, tulburate de trecerea maşinii prin întinderea de stuf. Vã asigur cã, nu veţi regreta nicio clipã.

Reţineţi vã rog un singur lucru: încercaţi, ca trecerea dvs., prin acest paradis, sã fie asemeni zborului pãsãrilor prin aer, ca lunecarea peştilor prin apã, ca fulgerarea şerpilor prin stufãrişul ce vã înconjoarã, neauzitã şi nevãzutã, astfel încât, ani dupã ani, generaţii dupã generaţii, sã poatã regãsi şi admira aceste locuri. Nu fiţi egoişti, dãruiţi-le peste ani, copiilor voştrii, nepoţilor voştrii, tuturor celor pe care îi iubiţi, acest dar nepreţuit, pe care Natura, vi-l face acum.

Muntele tacerii

Vã aduceţi aminte de acele trasee montane, pe care parcã este mai uşor la urcare? Nici nu pari sã realizezi pânã nu ai ajuns pe creastã, cât de abruptã este poteca pe care ai apucat. Dar ai mers, la început mai temãtor, apoi din ce în ce mai hotãrât sã nu te dai bãtut, urmezi pe cel din faţa ta, convins cã dacã el poate sã urce, vei reuşi şi tu. Desigur, uneori poate ai avut îndoieli, te-ai fi oprit chiar, dar cum sã te arãţi slab în faţa celorlaţi? Ai strâns din dinţi, ai renunţat sã mai admiri peisajul şi fãrã sã mai ai puterea sã mai scoţi un cuvânt, te-ai îndârjit la drum, sperând cu fiecare pas, cã vei ajunge în curând la destinaţie. De ajuns ai ajuns, dar nu mai putere nici sã te bucuri, nici curaj sã te uiţi în jur, stai doar şi te întrebi, retoric desigur, de ce te-ai încãpãţânat pe acest drum, de ce nu ai renunţat atunci când se putea şi când tu, încã mai aveai putere sã te bucuri de drumeţie. Acum, aflat pe culme, deasupra norilor, te uiţi disperat în jur, te întrebi dacã trebuie sã te întorci pe aceea potecã agãţatã de coasta muntelui şi înţelegi dintr-odatã cã eşti singur.

Acesta este, pentru mulţi dintre noi, Muntele tãcerii. Acel urcuş pe care apucãm, uneori fãrã sã ne dãm seama, când nu gãsim cuvintele potrivite sã spunem celui de lângã noi, ce ne frãmântã. Şi atunci, ne cufundãm în tãcere. La început nu este greu sã taci. Doar eşti supãrat, nu? Ai dreptul sã taci. Apoi uiţi şi vrei sã spui ceva, sã dai un rãspuns sau sã ceri ceva. Dar taci din nou, cãci ţi-ai amintit cã eşti supãrat şi supãrat trebuie sã rãmâi. Din nou. Şi timpul trece, tãcerile noastre rãmân şi începe sã-ţi fie din ce în ce mai uşor taci. Doar foloseşti tãcerea ca pedeapsã. Şi trebuie sã fii fermã când aplici pedepsele. Aproape cã ai uitat de ce te-ai supãrat şi de ce ar trebui sã taci în continuare, dar nu gãseşti cuvintele potrivite pentru a rupe tãcerea. Şi dintr-o datã îţi dai seama cã cel de lângã tine a încetat se roage de tine, sã-i spui de ce te-ai supãrat. Nu-l mai intereseazã sã rupã tãcerea, a început sã se obişnuiascã cu liniştea din jurul sãu, cãci ce nu ştii nu te poate rãni, nu-i aşa? Dar apele liniştite sunt adânci şi periculoase, la fel ca acele înãlţimi pe care apuci fãrã sã te gândeşti prea mult, încrezãtor în puterea ta de a decide când sã te opreşti, dar pe care, cu greu le poţi pãrãsi apoi, pentru a regãsi poteca ce te poate duce spre locurile în care eşti în siguranţã şi fericit.

Tãcerea este deci, o altfel de cãlãtorie. La început nu te simţi singur şi nu prea îţi este teamã, dar apoi, fiecare clipã de tãcere, se transformã într-o mare de singurãtate şi te poate duce departe de cei dragi. Desigur tãcerea este de aur, atunci când, ascultând, cu mintea şi cu sufletul, viaţa ta cãpãtã puteri noi, învãţãturi preţioase ce te vor ajuta sã devi mai bun, sã te cunoşti mai bine. Dar, când tãcând, nu faci decât sã ridici ziduri imposibil de trecut de cei din jurul tãu şi sã rupti punţi, peste care nu se mai poate trece, cu timpul vei rãmâne singur. Singur cu tãcerile tale, de care rând pe rând, se vor îndepãrta toţi. Aşadar, înainte de a începe urcuşul pe Muntele Tãcerii, încearcã mai întâi sã înţelegi, dacã meritã. Apoi, cautã cu grijã cuvintele fermecate, ce asemeni unor prieteni minunaţi, îţi vor sta mereu alãturi pe drumurile vieţii şi vor construi punţi salvatoare, peste mãri de singurãtate şi te vor împiedica sã urci pe Muntele Tãcerii.

Maya

           Maya, este cel mai mic copil al meu. Desigur, ar trebui mai întâi sã spun cã Maya, este o pisicã europeanã, albã cu pete negre, în vârstã de 11 ani. Adicã 77 de ani pisiceşti. Povestea ei începe în anul 2001, în ziua în care, soţul meu s-a întors dintr-o cãlãtorie în Egipt. Odatã cu el se pare cã, la uşa noastrã a poposit, greu de spus de unde, un pui mic cât palma, care nici glas nu avea sã miaune. Uimirea descoperirii fãcute, a fost egalatã doar de bucuria pe care am simţit-o la vederea micului musafir.

            Iatã-ne, puşi în faţa unei mari dileme: ce putem face cu un pisoi de nici o lunã? O variantã ar fi fost sã-l pãstrãm, altã variantã ar fi fost sã-l ducem de unde a venit. Dar unde anume? Aşa încât, am ales varianta 1: pãstrãm pisoiul, îl educãm corespunzãtor, (asta a fost condiţia pusã de soţul meu) şi ce o fi o fi.

            Poate cã a fost norocul micului pisoi cã s-a oprit la uşa noastrã, poate a fost norocul nostru cã a fost lãsat la uşa noastrã, asta nu vom ştii niciodatã, dar cu siguranţã putem spune dupã atâţia ani, cã fãrã Maya, viaţa noastrã ar fi fost lipsitã de multe clipe fericite.

            A crescut odatã cu copii şi aş spune cã, noi am învãţat sã convieţuim împreunã cu Maya şi sã-i dãm atenţie şi sã o iubim aşa cum ea, ne-a arãtat cã poate sã ne iubeascã şi sã ne ajute atunci când ne era rãu. Poate este greu de crezut, dar când îmi era rãu, Maya, venea şi se aşeza pe pieptul meu pânã când îmi reveneam. Cãldura trupului sãu, torsul uşurel care îmi rãsuna la ureche, mã fãcea pur şi simplu sã îmi revin. Nu trebuia sã o chem, venea singuricã la patul meu. La început soţul meu o dãdea la o parte, dar vãzând cã nu pleca şi rãmânea lângã pat, a trebuit sã cedeze şi sã o lase lângã mine. Astãzi, el este cel care o aduce langa mine, dacã îmi este rãu.

            Dar cel mai important pentru noi este faptul cã, Maya, a devenit cu timpul, un membru al familiei, la fel de important ca oricare dintre noi. Primeşte aceeaşi atenţie, aceeaşi dragoste şi mai ales toatã familia o rãsfaţã. Ne aşteaptã la uşã când ne întoarcem acasã, ne cheamã la joacã şi ne alintã cu lãbuţele, când ne aşezãm la televizor. Daca lipseşte cineva câtevã zile, Maya îl cautã prin casã şi plânge în pragul camerei, pânã când o luam în braţe şi o alintãm.

            Astãzi, Maya este prietena noastrã cea mai bunã, este partenerul nostru de joacã şi mai ales, este membru cu drepturi egale al familiei, fãrã de care nu putem sã ne închipuim viaţa noastrã.

            Vã invit sã o cunoaşteţi şi poate astfel, sã înţelegeţi de ce o iubim pe Maya.

 

Feerie la malul marii – 2012

          Spectacolul pe care marea îl oferã în aceste zile, îţi taie rãsuflarea. Imaginile suprinse la malul mãrii, vãzute la televizor, m-au fãcut sã-mi doresc atât de mult sã le transform în realitate, încât, iata-mã sâmbãtã dimineaţã, pornind la drum, alãturi de familie, pregãtitã sã înfrunt gerul şi nãmeţii.

            Pregãtirile fiind terminate, ne-am urcat în maşinã, hotãrâţi sã strãbatem drumul spre mare, în cãutarea acelor imagini care ne-au fermecat. Eram gata sã dãm piept cu iarna care închisese principalele drumuri, fãcând astfel, (cel puţin teoretic), aproape imposibilã parcurgerea celor aprox. 300 de km , cât ne despãrţeau de visul nostru. Iatã-ne plecaţi la drum şi pentru început, opriţi la intrarea pe A2 şi îndrumaţi cãtre traseul clasic, prin Brãneşti, Fundulea, Lehliu, Feteşti, Constanţa. Traseu cunoscut, aparent banal, dar realitatea, urma sã ne punã la încercare. Drumul, circulabil deşi cu dificultate, trecea prin localitãţi prin care puteam vedea cum iarna dãduse bãtãi de cap locuitorilor. Drumurile eliberate acum, erau mãrginite de pereţi de zãpadã, consolidaţi de utilajele aflate la lucru.

Din loc în loc, casele erau înconjurate de nãmeţi, din care se iveau acoperişurile, vârfurile pomilor sau creasta gardurilor. În cadrul aceloraşi localitãţi, în funcţie de aşezarea lor, casele au fost înzãpezite sau au scãpat urgiei. Liniile de înãltã tensiune, erau cu firele cãzute la pãmânt, dar am vãzut cum, se lucra la remedierea avariilor. Pe calea feratã, lucrãtori cu lopeţile degajau liniile, în timp ce vagoane de intervenţie cu pluguri treceau, din timp în timp. Pe tot traseul am întâlnit utilaje care degajau, depunerile de zãpadã şi împrãştiau sare. Drumul naţional 3, pânã la Lehliu , era eliberat şi, deşi se circula în coloanã, se înainta continuu. O clipã de neatenţie însã şi iatã-ne inaintând voiniceşte spre Cãlãraşi. Bineînţeles din greşealã, dar o greşealã pe care n-am conştientizat-o, decât în momentul în care, ajunşi într-un sector de drum în care dezãpezirea nu fusese atât de eficientã şi înaintarea nu pãrea sã mai fie posibilã, am fost nevoiţi sã ne întoarcem la Lehliu.  Pierdusem timp preţios, dar am hotãrât sã ne continuãm drumul. Înaintam pe DN 3A, realizând acum, cã, noi cu privirea la spectacolul iernii, nu am sesizat nici mãcar faptul cã nu mergeam pe traseul arhicunoscut, pe care, pânã la deschiderea A2, l-am fãcut de sute de ori.

            Ajunşi la Constanţa, ne-am îndreptat spre Poarta 1, pentru a putea privi spectacolul oferit de marea îngheţatã. Am fost uimiţi sã descoperim sutele de oameni ieşiţi la promenadã, de parcã fuseserã chemaţi la Serbãrile Zãpezii.  Am locuit în Constanţa timp de 4 ani, am trãit în iarna anului 1984-1985, un alt moment când marea a îngheţat, dar ceea ce am putut vedea acum, a depãşit tot ceea ce trãisem în urmã 28 de ani. Am mai vãzut apele mãrii acoperite de sloiuri şi valuri încremenite parcã, dar promenda Cazinoului, arãta ca un imens platou de filmare în care prinsese viaţã palatul Crãiasei Zãpezii, sub bagheta magicã a supremului scenograf care este Natura. Furnicarul omenesc, se revãrsa pretutindeni, acoperea fiecare palmã de loc, imortalizând minunile de gheaţã, încercând astfel, sã se asigure cã a surpins şi a pãstrat în memoria imaginilor, spectacolul ce se desfãşura sub privirea sa, deopotrivã magnific dar şi înfricoşãtor. Doar în astfel de momente, poţi înţelege forţa uriaşã a naturii şi poţi sã realizezi, cã nu omul stãpâneşte natura, ci natura se lasã uneori îmblãnzitã de cãtre om, dar când îşi pierde blândeţea este bine, sã nu stai în calea ei.  Am încercat sã surprind în pozele mele cât mai mult din spectacolul oferit în aceste zile de înfruntarea dintre creaţia omului aşezatã în calea naturii şi forţa dezlãnţuitã a mãrii, dar cred cã oricât aş încerca sã descriu în cuvinte ce am simţit, nu poate fi pe deplin înţeles, decât dacã, proprii paşi vã vor purta spre mare.

De ce iubesc iarna

             Poate pentru cã, în aşteptarea primei zãpezi din fiecare an, am timp suficient sã rememorez toate iernile de pânã atunci. Fiecare dintre ele, are acel ceva care le face pe fiecare sã fie, unicã deşi, par sã semene toate atât de mult. Aceeaşi zãpadã, acelaşi aer îngheţat, aceiaşi oameni zgribuliţi pe stradã. Şi totuşi, de fiecare datã aştept venirea iernii, cu speranţa cã, în anul acesta oamenii vor dorii venirea zãpezii şi se vor bucura de jocul fulgilor de zãpadã, de broderiile pe care gerul le aşterne pe geamurile caselor şi de peisajele suprarealiste care îi întâmpinã în fiecare dimineaţã pe strãzi.

            Ştiu, cã nu pentru toatã lumea iarna este anotimpul preferat, cu toate acestea, bucuria pe care, copil fiind o trãieşti, este atât de mare, încât nu o poţi uita, odatã cu trecerea anilor. Şi nu numai sãrbãtorile de iarnã, cu tot alaiul lor strãlucitor, de cântec şi veselie, te fac sã iubeşti acest anotimp, dar mai ales toate acele jocuri ale copilãriei, posibile doar dacã , s-a aşternut zãpada şi dacã dupã ce ţi-ai chemat toţi prietenii afarã, ceata este destul de numeroasã ca sã se încingã o bãtaie cu bulgãri de zãpadã sau sã înalţe un om de zãpadã.

            Excursiile la munte iarna, sunt tot atâte motive ca sã aştepţi nerãbdãtor an de an, întoarcerea zãpezii. Oricât de frig ar fi, nimic nu te poate opri sã mergi la sãniuş. Brazii incãrcaţi de zãpadã, deseneazã pe coasta muntelui peisaje atât de frumoase încât, nu este salã de expoziţie, care sã-ţi ofere clipe mai frumoase şi mai pline de încântare.

            Aţi observat cã, atunci când mergi iarna la munte, prin staţiune sau pe pârtia de sãniuş, oriunde te-ai afla, parcã îţi este mai uşor sã intri în vorbã cu alţi oameni, sã legi prietenii, sã fii tovaraş de joc, aşa cum numai în copilãrie, te duceai spre un copil necunoscut şi îl întrebai simplu: vrei sã te joci cu mine?

            Mie îmi place sã privesc zborul fulgilor de nea, îmi plac miile de broderii pe care gerul le ţese pe geamurile caselor, urmele paşilor pe covorul alb şi crengile pomilor încãrcate, adãpostind vrãbiile jucãuşe.

            In pozele mele încerc sã surprind toate aceste bucurii pe care iarna mi le face, an de an şi care îmi pãstreazã viu sufletul de copil.

Despre putere la feminin

         Stiţi ce este un oximoron? Poate cã rãspunsul nu este atât de simplu, pe cât este de simplâ întrebarea, cãci, din pãcate nici eu nu am ştiut pânã de curând. Dar de ceva timp mã tot întrebam oare ce este femeia puternicã? Şi dintr-o datã m-am luminat: este un oximoron!

            Aşadar, definiţii DEX:

            – oximoron = figurã de stil, care exprimã o ironie subtilã sau un adevãr usturãtor sub forma asocierii paradoxale a doi termeni contradictorii.

            – puternic (despre fiinţe)=care are o mare putere fizicã, tare, voinic, viguros, înzestrat cu o mare forţã (organizatoricã, politicã, economicã), care deţine putere.

            Aşadar, o femeie puternicã, reprezintã o femeie cu mare forţã, voinicã, viguroasã, cu o mare forţã politicã şi economicã. Oare asta sã fie fie femeia zilelor noastre? Câţi bãrbaţi îşi doresc o astfel de femeie? Câte femei se viseazã puternice? Eu cred, cã, puternicã ar trebui sã-ţi fie voinţa de a-ţi realiza visurile, dorinţa de a fi respectatã şi mai ales, puternicã ar trebui sã-ţi fie credinţa cã, dacã vrei, poţi sã muţi munţii din loc!

            Exisã bineînţeles şi femeia de carierã, adicã toate acele femei (milioane de femei, anonime şi fãrã glorie), care se trezesc în fiecare zi, merg la muncã, se întorc acasã cu piaţa fãcutã, se apucã de lecţii şi de restul activitãţilor casnice atât de bine structurate, încât nu se mai terminã şi uneori reuşesc chiar sã se relaxeze cu câte o şedinţã cu pãrinţii. Dar sigur, aceste femei au obosit sã tot fie puternice!

            Şi acum vã întreb: cãte dintre voi v-aţi propus sã deveniţi femei puternice? Eu una cu singuranţã nu. Mi-am dorit mereu, din anii de şcoalã sã nu rãmân o anonimã, am luptat mereu sã fiu în plutonul fruntaş (aşa se spunea pe atunci), sã am un cuvânt de spus, dar mai ales am vrut mereu sã ştiu, sã nu existe întrebãri la care sã nu pot rãspunde şi sã rãmân tãcutã! Pentru asta a trebuit sã învãţ, sã citesc, sã urmãresc cu atenţie tot ce se petrecea în jurul meu. Asta da putere! Dar atât!

            Am vrut mereu sã pot sã mã descurc singurã, oricare ar fi fost situaţia în care m-am aflat. Am vrut sã fiu respectatã pentru munca pe care o fac şi am reuşit, chiar şi atunci când am lucrat într-un domeniu în care, a fi inginer şi femeie, însemna tot un oximoron (chiar dacã se promova puternic femeia) şi trebuia sã munceşti mult mai mult ca un bãrbat, pentru a ţi se recunoaşte meritele. Dar nicio datã, nu mi-am dorit sã pot sã alerg cu sacul în spate ca un bãrbat, sã ridic greutãţi sau sã trec vreun test de anduranţã la obosealã!  Am luptat, ca sã dovedesc cã am tot atâta putere de înţelegere şi tot atâta capacitate intelectualã ca şi un bãrbat, dar atât!

            Astãzi, am un sentiment ciudat privind eforturile femeilor care vor sã dovedeascã cã pot fi manageri de top, mame de excepţie, soţii impecabile şi femei cu o carierã politicã de invidiat. Mereu mã întreb cum de reuşesc? De unde fac ele rost de ore-luminã pentru lecţiile copiilor, de şedinţe speciale cu pãrinţii la orele când sunt ele libere şi nu când sunt şedinţele programate, de vizitele la muzee şi în parc şi câte şi mai câte, sunt de fãcut alãturi de copii şi de restul familiei!

            Sunt o mamã, care am acordat serviciului prea mult din timpul familiei, dar am avut mult ajutor din partea pãrinţilor şi destul de multã înţelegere din partea soţului. Efortul personal, de a nu lipsi copii de sentimentul cã ei sunt cei mai importanţi şi cã lumea întreagã se învârte în jurul lor, de siguranţa pe care o pot avea doar atunci când nu se simt singuri şi când se simt iubiţi, a fost uneori uriaş. Astãzi pot spune, cã puteam sã fac lucrurile şi altfel. Oricare ar fi rezultatele tale personale ca individ, oricât de frumoase iţi sunt meritele profesionale şi oricât de mare este aportul tãu la mersul înainte al societãţii, atunci când eşti pãrinte, nimic nu mai are valoare, dacã, pe plan personal, nu ai reuşit sã-ţi îndrumi proprii copii, sã le dai sprijinul necesar, spre a putea merge singuri în viaţã şi de aţi pãstra unitã familia. Eşecul tãu ca pãrinte, nu poate fi iertat şi nici tu singur, nu-ţi poţi gãsi scuze.

            Nu ştiu dacã pentru asta trebuie sã fi puternicã, dar ştiu sigur cã, trebuie sã rãmâi femeie: sensibilã, înţelegãtoare, delicatã şi mai ales, sã rãmâi o prezenţã permanentã în viaţa propriei familii.

             Mã întreb mereu: de ce toate fetele vor sã fie frumoase, plãcute, dacã s-ar putea sã devinã toate modele celebre, ca mai apoi, dintr-o datã toate se doresc puternice, implicate în politicã şi brusc, doresc sã fie tratate fãra discriminare, în lupta pentru afirmare. Nu ar fi nimic rãu, pânã la un punct. Acolo, unde oboseala, munca neîntreruptã, efortul permanent de a fi ominiprezentã, te face la un moment dat sã nu mai poţi rãspunde tocmai, la chemãrile de ajutor ale copiilor şi ale familiei. Mereu sunt alte lucruri importante pe care nu le poţi lãsa nerezolvate, mereu sunt alte prioritãţi la care trebuie sã rãspunzi, sperând şi cerând înţelegerea familiei, şi, uneori este prea târziu când realizezi, cã eşti singurã, copii au probleme, şi nu mai ai cui sã ceri ajutor.

            Sigur, femeia trebuie sã rãmânã activã social, dar, trebuie sã gãseascã putere în înţelegerea partenerilor de viaţã, în legãturile cu familia, pentru a gãsi calea prin care, sã rãmânã femeie, capabilã sã dea viaţã dar sã şi vegheze asupra ei, sã îndrume, sã meargã mânã în mânã cu copii ei, pe drumul vieţii, cãlãuzindu-i şi ajutându-i sã-şi gãseascã chemarea. Incã nu am vãzut nicio femeie primind un premiu pentru cã a dat viaţã, a vegheat şi-a îndrumat frumos în viaţã copiii. De ce oare? Sã fie atãt de puţin? Sau este prea banal faţã de o descoperire ştiinţificã? Poate existã dar nu ştiu eu. Poate ştiţi voi?

            Personal am obosit sã tot aud în jurul meu despre femeile puternice. Sunt o feministã convinsã şi cred cu putere în dreptul femeii la tratament egal în societate. Am admirat fãrã rezerve, tot ceea ce au realizat femeile în tot ce şi-au propus, de-a lungul timpului.  Dar astãzi se pare cã egalitatea câştigatã este, din pãcate pentru multe femei, doar cea cu privire la dreptul la muncã egalã cu bãrbatul, la timpul acordat muncii în defavoarea familiei. Ar mai fi uneori şi cea cu privire la dreptul de a vorbi la fel de vulgar ca bãrbaţii, oriunde şi în prezenţa oricui, fãrã sfialã.

            Mã întreb: unde este oare femeia delicatã, sensibilã pe care nu trebuie sã o atingi nici cu o floare? Veţi spune cã luptã cu viaţa. Aşa este, dar ar trebui sã lupte ca o femeie: delicat, cu vorba frumoasã, impunând respect prin tot ceea ce face.  Şi mai ales ar trebui sã rãmânã ceea ce pentru mine, este femeie la superlativ: Mamã! Prea mulţi copii sunt astãzi ai nimãnui, prea mulţi copii, sunt astãzi orfani cu pãrinţi. Prea mulţi adolescenţi sfârşesc prea de timpuriu, speriaţi în faţa vieţii şi fãrã sã aibã cui sã cearã ajutor, pãrinţii lor fiind, fie, prea ocupaţi sã-şi urmeze carierele, fie paradoxal, prea ocupaţi sã le asigure tocmai acestor copii speriaţi şi singuri, cele necesare.

            Cât de puternicã trebuie sã fii mai apoi, în faţa eşecului personal ca pãrinte, ca sã recunoşti cã ai pierdut singura bãtãlie, ce nu ar fi trebuit niciodatã sã o porţi: cea cu viaţa copilului tãu! Şi câte astfel de bãtãlii s-au pierdut şi încã se mai pierd! Aşadar, fiţi puternice dacã vreţi, dar nu uitaţi: egalitatea între sexe nu merge pânã acolo încât bãrbaţii sã şi nascã. Mai avem, slavã Domnului! Dar cu siguranţã pot veghea la creşterea copiilor lor, cu o condiţie: mamele de acum sã-şi crescã bãieţii (adicã bãrbaţii de mâine), astfel încât, peste ani, sã nu creadã cã soţiile lor, au înscrise în codul lor genetic, gena spãlatului, gena cãlcatului, a gãtitutului, a mersului la şedinţe la şcoalã şi a altor activitãţii care, dupã cãsãtorie, par a fi doar sarcini femeieşti. Şi atunci, poate, Femeia Puternicã din tine, s-ar putea mândri şi cu o carierã frumoasã dar şi cu o familie adevãratã.

 O frumoasã cugetare spune cã, Mama este primul învâţãtor pentru copii, este doctorul întregii familii, este cea care îndrumã cu rãbdare şi înţelegere familia şi totodatã este umilul slujitor al tuturor. De aceea, cãt trãieşte, mama este un munte, dar când moare, ea se transformã într-un râu de lacrimi.

 A fi mamã, este poate provocarea vieţii oricãrei femei puternice, dar mã întreb şi va întreb, câte au puterea sã o accepte ?

Povestea Omului de Zapada

Iarna înseamnã zãpadã, zãpada înseamnã vacanţã, iar vacanţa înseamnã multã, multã bucurie. Cu ani în urmã, aşteptam venirea zãpezii, cu nerãbdarea copiilor care, ştiau cã vacanţa se apropie cu paşi repezi. În fiecare dimineaţã, mã reprezeam la geam, sperând sã vãd, cã mi s-a împlint dorinţa şi când în sfârşit prima zãpadã ne chema afarã, nu era nevoie de prea multe rugãminţi, pentru a primi voie de la pãrinţi, sã ieşim la joacã. Cred cã ne era un pic teamã, ca nu cumva, sã se opreascã ninsoarea înainte de a ne prinde în joc.

In acea zi, drumul spre şcoalã era mai mult un drum de recunoaştere a viitoarelor câmpuri de bãtãlie, de stabilire a celor mai bune strategii privind amplasarea cazematelor la adãpostul cãrora se vor da aprige lupte cu bulgãri de zãpadã.

Când întregul cartier era acoperit de zãpãdã, începea cu adevãrat vacanţa, chiar dacã, era încã departe sfârşitul şcolii. Cum se terminau cursurile, strada rãsuna de glasurile copiilor care, în drum spre casã, dãdeau bãtãlii cu bulgãri de zãpadã, în vâltoarea cãrora uitau şi de notele luate la şcoalã şi de rugãminţile pãrinţilor de nu întârzia acasã.

Sãniile erau scoase de prin ascunzişurile de peste an, boxele erau rãscolite în cãutarea patinelor, bocancii cu plachiuri erau lustruiţi cãci, cine îi avea, era vedeta neîncoronată a sezonului, pe gheţuş.

Incã pot sã vãd clar, cu ochii minţii, furnicarul de copii care, lua cu asalt curtea şcolii, strada, micile parcuri din cartier, punând stâpânire pe orice petic de zãpadã. Cazematele se ridicau şi se dãrâmau cu aceeaşi vitezã cu care combatanţii se strângeau, stabileau regulile şi purtau bãtãliile. Bãieţi şi fete, deopotrivã, se prindeau în jocurile iernii. Pe derdeluş, sãniile zburau în strigãtele asurzitoare ale copiilor. Şi printre ei, pãrinţii, redeveneau copiii neastâmpãraţi, de altãdatã, prinzându-se şi ei, în jocul celor mici.

Dar ceea ce iubeam cel mai mult, era momentul în care, în faţa blocului rãsãreau Oamenii de Zãpadã. Momentul în care decideam sã înãlţãm primul om de zãpadã era ca o sãrbãtoare a întregului bloc. Împreunã cu pãrinţii, dãdeam startul la un concurs neoficial, dar atât de preţuit: cine înalţã cel mai mare şi mai reuşit, om de zãpadã. Ochii erau din cartofi, nasul din cel mai mare morcov din cãmara mamei, nasturii hãinuţei din câteva cepe şi cu fular şi mãturoi, omul de zãpadã, se înãlţa mândru, devenind mascota blocului.

Am încercat în aceste zile, de când oraşul este acoperit de zãpadã, sã regãsesc, atmosfera de altãdatã. Am cãutat oamenii de zãpadã, sperând sã gãsesc, copiii. Dar, cu greu am vãzut unul în curtea unei case. Veţi spune cã este prea frig şi copii nu au ieşit la joacã. Eu cred totuşi, cã pãrinţii, au exilat jocurile iernii, pe pârtiile de schi şi de sãniuţe, la sfârşit de sãptãmânã sau la patinoarele din moluri. In restul timpului, copiii stau casã, prizonieri de bunã-voie, ai cadourilor de crãciun: Iphone, Ipad, psp, PS2, PS3 sau Xbox.

Dragi pãrinţi, jocul nu este numai pentru copii. Este adevãrat cã, prin joc, copii descoperã lumea şi de aceea, au nevoie de alţi copii, în prejma lor.  Dar, la fel de adevãrat este şi faptul cã, pãrinţii trebuie sã împãrtãşeascã cu, copii lor aceste momente de bucurie şi de relaxare. Peste ani, acestea sunt legãturile care îi vor aduce mereu împreunã, în preajma sfârşitului de an, cãci venirea zãpezii, este momentul în care sufletul, primind bucuria jocului, se pregãteşte sã întâmpine marea sãrbãtoare a creştinãtãţii : Crãciunul. Nicio a altã sãrbãtoare nu aduce împreunã familia, cu mai multã bucurie decãt aceasta.

Aşadar, zãpadã avem, copii aveţi, haideţi deci, sã mergem în cãutarea Omului de zãpadã! Scoateţi sãniile şi alãturi de copii, chemaţi la joc, pe toţi cei care, cu suflete de copii nu au uitat sã se bucure de venirea zãpezii.

Prin pasul Rucar-Bran

              Plecând din Câmpulung, apuci drumul ce trece prin comuna Dragoslavele, apoi prin Podu Dâmboviţei şi odatã ce ai trecut de comuna Moeciu de Jos, ai ajuns la Bran. Acesta ar fi pe scurt, traseul pe care îmi place sã merg atunci când vreau sã ajung la Braşov.

               L-am fãcut de nenumãrate ori, dar de fiecare datã îmi pare cã nu am trecut niciodatã prin locurile acelea. Ştiţi de ce? Dacã treci primãvara prin acele comune, privirea îţi va fi atrasã de pomii înfloriţi şi de oamenii care nu stau locului. De vei trece vara, vei fi copleşitã de verdele muntelui care îmbracã drumul. Şi nu poţi sã nu fii surpinsã de acest drum, cãci şerpuieşte printre casele vechi, ale cãror faţade pictate te fac sã-ţi doreşti sã opreşti goana maşinii, spre ale poza; îmbrãţişeazã larg toate micile popasuri, adevãrate sãli de expoziţie în aer liber, din care rãsar grupuri, grupuri sculpturile albe, rod al taberelor de creaţie ce se organizau şi care şi astãzi te surprind prin modernitatea lor.

            Dar drumul începe sã urce, peisajul se schimbã, se deschid vãi largi, iar casele par sã fi fost aruncate de o mânã nevãzutã, pe coasta muntelui. Privindu-le te întrebi cu mirare, cum ajung oamenii aceia la casele lor ?

            De fiecare datã surprind alte şi alte imagini, care mã fac sã mulţumesc Cerului, cã mi-a dãruit acele clipe minunate, când parcã timpul se opreşte în loc, doar pentru ca eu, cãlãtor prin ţarã mea, sã pot cuprinde într-o clipã toatã frumuseţea la care a trudit Mãria Sa Natura!

             Vã las sã priviţi acele locuri care m-au fermecat şi pe care nu voi înceta sã le iubesc.