psi luneli – postare dupa o imagine

Douã mâţe rãzgâiate,
Nici copile, nici prea coapte
Stau tãcute, gânditoare, suspinând :
“- Ce spui dragã – spuse blonda-
– Sã-mi pun gene sau
Un lifting mic sã-mi fac?
Mi-aş vopsi un pic şi blana
Şi gheruţele-aş scurta!”
“-Vai! – rãspunde bruneţica,
Lung privindu-şi surioara,
– Ce-ţi veni sã-ţi schimbi iar look-ul
Te ţii bine, nu-i momentul
Sã dai tonul la schimbare!”
Gânditoare stã blondina
Nu prea ştie ce sã creadã,
Sincerã sã fie bruna când îi spune
sã mai şadã nevopsitã sau,
Cum prefãcutã-o ştie, vrea sã fie
Ea cea care, modei suflu nou sã-i dea,
Şi pe ea sã o traducã
cã a aşa se poartã-n modã
fãrã milã calci pe labe concurenţa.
Deci, privindu-si lung amica
Îi şopti pe sub mustaţã:
“- Aşa spui? Prea bine dragã!
Mâine eu voi sta acasã,
sã mã odihnesc un pic!”
Însã gândul sãu e altul:
“- Mâine la salon voi fi cea dintâi la tuns,
Şi-apoi, cu gheruţele scurtate
şi cu botoxul cel nou,
Voi ieşi la preumblare peste garduri,
Ca sã vãd cum toţi motanii
puşi în coadã mã privesc şi,
Cum scumpa mea amicã
De invidie lovitã, cade-n stradã leşinatã!”.
O moralã are însã şi povestea cu pisici:
Uneori prietenia nu prea este cum a fost.
Astãzi ai mare nevoie de-un prieten şi atunci,
Îl iubeşti şi-l porţi pe labe, mã scuzaţi, pe palme spun,
Dar, când ţi-a trecut nevoia, uiţi şi numele şi chipul
Şi cu greu mai dai bineţe. Dar aşa se poartã-n modã!
Dar, de schimbãtoare-i moda şi de viaţa pare a fi,
Sa pãstraţi de voi alãturi, un prieten orice ar fi!

Am întãrziat psiluneala dar nu aş vrea sã mai lipsesc din tabel şi deci postez !

Publicitate

Duzina de cuvinte – amintirile

 

Pe rugul amintirilor ardem adesea fãrã flacarã. O scânteie de niciunde venitã aprinde risipita pulbere a faptelor trecute şi dintre tablourile adunãtoare de imagini ce alcãtuiesc o viatã, scoate la ivealã poveşti ce se vor spuse.
Uneori apatici, alteori cuprinşi de frenezie ne lãsãm purtaţi în timpuri în care ne arãtam rãzboinici şi ne luam la trântã cu viaţa. Poate cã trecerea timpului ne-a înmuiat pornirile aprige, poate cã dimpotrivã astãzi, pãpuşile de cearã de altãdatã s-au transformat în adevãrate de fiare aflate mereu la pândã, cu toţii pãstrãm în sufletele noastre neatinşi, gingaşii boboci ai primei iubiri.
Amintirile sunt ca o boalã: te înmoaie, te scot din rând, te izoleazã, te determinã sã ceri ajutor si la sfârşit ori eşti mai puternic, imun fiind la oricare chemare din trecut, ori rãmâi pe vecie prins în acel sâmbure de realitate înţeles doar de tine.
Lanţul amintirilor. Un titlu de film. Dar cu timpul realizezi ca în viaţã nu existã o amintire. Existã amintiri. Fiecare amintire spune povestea unei clipe. Fiecare clipã se ţine însã strâns de altã clipã, şi atunci când chemi o amintire ea nu va veni singurã. Va aduce cu ea fapte, oameni, locuri. Unele ne vor bucura, altele ne vor face sã suferim. Uneori mã întreb ce mã face sã sufãr mai mult: cã a trecut timpul sau cã atunci nu am putut sã-l ţin în loc?

Duzinele de cuvinte, ca de obicei, vã aşteaptã cuminţi, la psi

haiku

 pe asfalt umbra
florii nevãzute  –
povestind clipa

haiku – întâi iunie

din poza veche

un copil râde vieţii

întâi iunie

 

întâi iunie

lângã groapa de gunoi

copiii muncesc

 

întâi iunie

pe umeraş aşteaptã

rochiţa nouã

 

întâi iunie

mama scrie o scrisoare

dragii mei nepoti…

 

un cãluţ de lemn

poartã în şa un bãiat

întâi iunie

 

un cãluţ de lemn

stã ascuns dupã uşã

întâi iunie

 

întâi iunie

un copil strânge la piept

un urs de pluş

 

întâi iunie

dacã citeşti scrisoarea …
cu drag mama ta

Psi-luneli – cireşele copilãriei

       Eu sunt nãscutã în luna lui Cireşar. Cireşar cel care pune cireşe la urechi, fetelor. Roşii şi dulci, tone sã fi fost şi tot nu ne-ar fi ajuns!
De când mã ştiu, când se coceau cireşele, tata declara rituos: mergem la bunica sã culegem cireşe! Bunica din partea tatei locuia la Buftea, în satul Flãmânzeni (nu ştiu dacã astãzi îi mai spune aşa, îl voi întreba pe tata dacã nu uit), sat aflat la marginea oraşului, de unde începea câmpul şi drumul pânã acolo era el însãşi o adevãratã aventurã. Dar asta nu ne-a descurajat niciodatã şi nu scãdea cu nimic entuziasmul nostru.
Pe atunci locuiam în cartierul Pajura şi pânã la tramvai mergeam pe jos cam un kilometru. Apoi luam tramvaiul pânã la capat de unde luam “rata” de Buftea şi mergeam cam o orã. Rata ne lãsa la “cinematografie”, adicã în apropierea Studioului cinematografic ”Buftea” şi de acolo o luam voiniceşte la drum cam trei kilometri, trecând pe lângã Palatul “Ştirbey”, Fabrica de conserve ”Buftea” şi lãsând în urmã Biserica şi vechiul cimitir de aproape 200 de ani, urcam dealul spre casa bunicii. Dealul acela mi se pãrea grozav de înalt. La poalele lui era o fântâna cu cumpãnã şi întotdeauna ne opream un pic, de parcã ne fãceam curaj sã urcãm pe vreun munte. Dragã mi-a fost mereu acea fântânã cu cumpãnã şi dragi îmi sunt şi astãzi oriunde le vãd.
Dar tot efortul era rãsplãtit la vederea cireşului din curtea bunicii, plin de fructele roşii atât de râvnite. Era un cireş imens, ori eram eu tare micã şi aşa îmi pãrea. Dar, partea frumoasã abia începea cãci, ne strângeam de obicei mai mulţi veri şi cu toţii cãţãraţi în pom, ai fi zis cã suntem un stol de vrãbii venite la furat.
Pãrinţii noştrii stãteau la masa pusã în curte şi din când în când, câte unul dãdea gurã sã avem grijã sã nu cãdem din pom. Urcatul se fãcea pe umerii pãrinţilor, ce scarã! Şi coborâtul era tot la fel cãci cine mai avea rãbdare sã se punã scara!
Vã daţi seama cam cum eram la întoarcerea acasã: ruptã de obosealã, abia îmi târam picioarele în urma tatei care, înalt cum era, facea el un pas şi eu doi, adicã un fel de ţopãialã de mai mare dragul!
Deşi în fiecare an era acelaşi ritual destul de obositor nu cred cã ar fi existat un motiv pentru care eu sã refuz sã merg la bunica dupã cireşe. Şi astãzi de câte ori vine vremea cireşelor mã întorc cu gândul la anii copilãriei în care, veseli şi fãrã grijã plecam dupã cireşe.

 

Alte poveşti din care ne zâmbesc cireşele copilãriei gãsiţi în tabel la psi.

haiku

boboc înflorit –
ghimpi strãjuiesc floarea
pe jos stropi galbeni