Poveste de iarnă

”Istoria este cea mai frumoasă poveste” spune atât de frumos și convingător profesorul Cioroianu în emisiunea sa. Și cum iarna are cele mai frumoase povești, atentă la tot și la toate cum spunea poetul, nu puteam lăsa să treacă luna decembrie fără a mai consemna una în cartea de aur a istoriei.
Credeam că le-am auzit pe toate. Fanfaronade, amenințări și false amabilități, strecurate printre dinții încleștați în beregata oponenților prinși cu umerii la ulucă. Românie, mare trebuie să-ți fie răbdarea ca să poți înțelege tot ce ți se întâmplă! Că nu avem toate informațiile la nivelul nostru de cetățeni modești, știu. Că nu toți cei care clamează că tot ce fac este în interesul țării și deci al meu, umil cetățean, sunt onești, știu cu siguranță cum știu și faptul că mai devreme sau mai târziu, apele se aleg. Dar timpul trece și duce cu el puțin câte puțin din entuziasmul multora.
Dar nu! La conferința de presă susținută de alianța majoritară cu prilejul anunțării desemnării Primului-Ministru, am auzit ceva ce a reușit să-mi pună la grea încercare înțelegerea: „doar eu știu tot programul de guvernare al partidului din scoarță în scoarță.” Mă rog, am reprodus mai mult sau mai puțin, textual. Am fost atât de surprinsă de ce aud, încât pentru o clipă am crezut că am schimbat canalul și afirmația aparține altcuiva.
Nu, priveam în continuare conferința de presă și cel ce spune acest lucru era dl. Dragnea. Deci doar dumnealui știe programul de guvernare al partidului din scoarță în scoarță? Nimeni, nimeni altcineva? Mai spunea ceva despre faptul că ar mai fi trei-patru membrii de partid care au lucrat la program alături de el, dar niciunul nu știe tot. Mai ceva ca în structurarea informațiilor din serviciile speciale. Fiecare știe câte ceva și doar șeful suprem cunoaște totul. Cel puțin așa se prezintă treburile prin filmele de aventuri. Mă îngrozesc! Măcar domnul viitor Prim-Ministru să-l fi știut! Dacă pățește ceva dl. Dragnea, se îmbolnăvește, Doamne ferește, cine le va sufla miniștrilor ce au de făcut? Cum adică, nici măcar membrii cu ștate vechi ai partidului, nu știu tot-tot-tot? Păi cum Doamne iartă-mă, au susținut în campanie programul partidului dacă nu-l cunoșteau din ”scoarță în scoarță”? Cum poți să vorbești convingător despre un lucru dacă nu îți este clar, dacă nu te identifici cu fiecare cuvânt, cu fiecare frază? Asta înseamnă cunoaștere și înțelegere la nivelul fiecărui individ, abia apoi poți lumina și convinge pe alții. Cel puțin așa cred eu. Rectific, așa credeam, acum am ceva îndoieli și ceva mai multe temeri.
Eu nu am avut curaj niciodată să fac ceva dacă nu știam buchea cărții. Citeam și pe față și pe dungă până înțelegeam fie că pot duce la bun sfârșit treaba, fie că nu este de mine. Dar să fac ceva ce-mi spune altul fie el și șeful meu, pe principiul știe el de ce îmi cere să fac acel lucru, niciodată!
Deci, partidul ieșit câștigător în alegeri are desemnat viitorul Prim-Ministru. Acesta a solicitat sprijinul partidului și a fost asigurat că-l va avea. Domnul Tăriceanu ne-a explicat cu condescență și răbdare cum este cu respectarea obligațiilor ce decurg din statutul demnitarului numit în funcție și cu relația Parlament – Guvern – Partid. Nu că era foarte necesar căci nu eram chiar neștiutoare, dar este bine de fixat cunoștințele. Măcar acum voi știi la ce să fiu atentă. Că guvernul va fi politic e clar cum și mai clare îmi sunt acum versurile învățate la școală: ”partidul e-n toate/ e-n cele ce sunt și-n cele ce mâine vor râde la soare.” Partidele vin și trec, noi rămânem să le scriem istoria. A lor și a noastră. De râs, rămâne de văzut cine și cum va râde.
Voi citi din nou programul de guvernare la punct și virgulă, (așa cum preciza domnul Dragnea că va fi respectat) îl voi pune pe peretele sufrageriei ca să nu uit să-l urmăresc și voi bifa fiecare punct realizat sau ratat. Măcar astfel voi avea lecțiile făcute pentru alegerile viitoare. Niciodată nu este prea târziu să înveți. Și voi mai face ceva: voi urmări fiecare ministru să văd cât și cum a înțeles ce are de făcut. De, programul este ambițios, structurat riguros și sper ca printre activitățile curente ce trebuie să le desfășoare fiecare dintre ei pentru a-l pune în practică, să aibă timp să-l învețe înainte de terminarea mandatului. Tot-tot- tot sau mai bine zis, din scoarță-n scoarță.

Publicitate

Maastricht

Când am plecat din Bruxelles spre Maastricht, nu m-am gândit că drumul mă va conduce spre cea mai surprinzătoare librărie din câte am văzut. Eram însă pregătită să pășesc într-o nouă comunitate, să surprind cotidianul, încercând să mă pierd pe străzile orașului ca și cum le știam de o viață.
Maastricht-ul, capitala provinciei Limburg din Olanda, m-a întâmpinat cu o ploaie măruntă, rece de noiembrie. Stropii ce cădeau păreau însă să nu sperie pe nimeni, nici pe comesenii așezați la mesele localurilor din jur și nici pe locuitorii așezării, ce și-au continuat nestingheriți cursele pe biciclete.
Sute, mii de biciclete de toate tipurile și toate mărimile. Modele noi și modele vechi, străbat cu frenezie, străzile bătrânului oraș. Priveam fascinată bicicliștii de toate vârstele, băieți și fete, în ținute sport și ținute elegante, femei trecute de prima tinerețe cu coșurile pline de sacoșe, tineri și bătrâni deopotrivă, pedalau fără grabă, fiecare pe drumul său.
Cum dădusem GPS-lui ca punct final de oprire centrul orașului, iată-ne ajunși în Piața Vrijthof, în imediata apropiere a Catedralei Sf.Servatius ce adăpostește moaștele sfântului Servatius, primul episcop din Maastricht. La ieșirea din marea parcare de sub piață, suntem întâmpinați de un comitet insolit de primire plin de culoare și entuziaști, ne pozăm alături de ei marcâd astfel, punctul zero al călătoriei noastre la Maastricht.
Dar, cum timpul zboară, alegem să pornim la întâmplare pe prima stradă ce iese din piață, nu foarte largă și străjuită de magazine cochete și localuri în fața cărora în ciuda vremii nu tocmai prietenoase, clienții stoici își savurează băuturile. De altfel, cam toate străduțele sunt la fel, înguste, accesibile pietonilor și desigur, bicicliștilor.
Că iubesc cărțile tipărite nu mai este demult un secret. Dar care era șansa mea, ca în cele câteva ore pe care le puteam petrece la Maastricht, fără să știu nimc despre acest oraș în afara faptului că aici se semnase Tratatul de la Maastricht, să descopăr una din cele mai uimitoare librării – Selexyz Dominicanen? Aproape, zero! Și totuși, iat-o în fața mea!
Fostă abație dominicană timp de 500 ani, biserica construită în 1294 a suferit în decursul timpului mai multe trasformări, fiind folosită pe rând ca depozit, arhivă sau parcare de biciclete.
Transformarea monumentalei construcții în librărie, poate fi considerată – cred eu – doar ca o trecere de la o formă la alta, în timp, a sacralității spirituale. Liniștea serviciului divin este înlocuită astăzi de murmurul potolit al iubitorilor de carte tipărită. Trebuie să mărturisesc că dacă, de obicei plec la drum cu ”lecțiile făcute”, adică cu o documentare serioasă privind itinerariul și obiectivele ce m-ar putea interesa pe parcursul excursiei, de această dată a fost ca un salt cu parașuta, în necunoscut și astfel, am început să explorez locurile, pas cu pas.
Când nu te raportezi la alte impresii de călătorie, fiecare stradă, fiecare casă sau fiecare monument mai vechi sau mai nou de arhitectură, devine o provocare pentru propriile trăiri. Astfel, bătrâna biserică dominicană, a cărei intrare neconvențională nu mi-a lăsat posibilitatea să ghicesc unde calc, m-a lăsat la propriu, fără grai. Am privit stupefiată furnicarul colorat, m-am uitat în jurul meu după ceva ce mi-ar fi putut risipi rapid mirarea și… am ieșit, uitându-mă încă o dată la fațadă, intrare și ceva indicii că nu am greșit clădirea.
Am ridicat privirea urmărind contraforții masivi ce susțineau fațada și atingând cerul odată cu turla, am conchis că totuși mă aflam în fața unei biserici. Apoi, mi-am făcut curaj și am pășit din nou în ceea ce părea totuși a fi un templu al cărții în care, zeci de pelerini își dăduseră întâlnire. Pășeam pe podeaua tocită de vreme și, cu sfiala celui învățat să nu calce în picioare trecutul, ocoleam dalele bogat ornamentate ce acoperiseră odată, criptele adăpostite în bătrâna biserică.
Transformarea este fabuloasă și chiar dacă, sentimentul de profanare a sacrului, nu îți dă pace, nu poți să nu accepți că, dacă a fost să fie făcută o schimbare a locului, nu i se putea da un rost mai bun. Cărți. Mii și mii de cărți, din toată lumea, în toate limbile, de toate mărimile, pentru mici și mari, pentru specialiști și pentru cei dornici de curiozități, cum ar fi acel volum uriaș, de artă pe care, l-am răsfoit timid, cu mănuși albe.
Dar nu sunt numai cărți, se găsesc și casete audio, jocuri de tot felul și pentru cei dornici de un moment de relaxare, un insolit spațiu în care se poate bea un ceai, o cafea sau se poate lua o mică gustare. Este o experiență unică ce ar fi păcat să o ratați, la trecerea prin Maastricht.
Cum timpul trece uluitor de repede printre rafturile de cărți, nu am avut altceva de făcut decât să parcurg rapid și celelalte străduțe din jurul pieței Vrijthof admirând printre picăturile de ploaie, siluetele masive ale bisericii Sint-Janskerk și ale librării – Selexyz Dominicanen.
Mi-am acordat un ultim răgaz la o ceașcă de cafea pentru a admira vechiul și noul într-o alăturare plină de naturalețe și culoare în Piața Vrijthof. Peste zidurile bătrâne ale bazilicei se lăsa înserarea dar viața continua trepidant în rostogolirea parcă fără sfârșit, a roților de biciclete. Zeci, sute, de toate culorile și mărimile. Risipite peste tot, stăpânesc orașul. Au parcările lor, pistele lor, semafoarelor lor, ce mai au orașul la picioare..mă rog, la roți. Le-am privit lunecarea tăcută și am invidiat fiecare biciclist ce-și vedea nestingherit de drumul său într-un oraș în care, mașini, oameni și biciclete împărțeau fără nicio problemă, spațiul public.
Maastricht, un oraș rămas în conștiința Europei ca locul unde, în 1992, a fost semnat tratatul prin care s-au pus bazele Uniunii Europene așa cum o știm astăzi, este un oraș cosmopolit în care flamanda, engleza, franceza și italiana, răsună la tot pasul. Recunosc că după experiența din partea flamandă a Belgiei unde nu mi s-a răspuns la întrebările puse în franceză și engleză, m-am temut că voi avea și aici probleme de comunicare dar, peste tot în oraș, am întâlnit vorbitori de limba engleză și astfel, scurta vizită la Maastricht a fost o experiență plăcută.
Imagini din Maastricht puteți vedea aici.https://www.facebook.com/pg/Calator-prin-tara-mea-210251609119849/photos/?tab=album&album_id=971734816304854