Staţiunea Geoagiu Bãi, judeţul Hunedoara

Staţiunea Geoagiu Bãi din judeţul Hunedoara, este situatã pe malul drept al Mureşului, la o altitudine de 350 m, într-o zonã pitoreascã înconjuratã de pãduri, a cãror valoare a fost recunoscutã, fiind inclusã în categoria: “rezervaţii şi monumente ale naturii”.

Actuala staţiune, atestatã documentar din anul 1805, se ridicã în apropierea castrului roman Germisara, unde a fost cantonatã legiunea romanã “Numerus Singulariorum Britannicianorum”, ulterior aşezarea fiind cunoscutã sub numele de “Thermae Dodonae”. Aşezat strategic, castrul avea un important rol în apãrarea drumului ce lega Ulpia Traiana Sarmisegetusa de Apulum şi de aşezãrile de unde se scotea aurul dacic, atât de râvnit. Astfel, astãzi odatã ajuns la Geoagiu Bãi, poţi sã rãsfoieşti pagini de istorie glorioasã ale acestui neam, parcurgând traseele atât de pitoreşti spre Alba Iulia, spre Orãştie, spre Deva sau spre Hunedoara. Descoperirea arheologicã a castrului roman situat in apropierea satului Gigmãu, de data relativ recentã, nu a permis pânã acum o cercetare arheologicã sistematicã şi care sã ofere protecţia necesarã unor asemenea mãrturii ale trecutului.

Staţiunea Geoagiu Bãi, obiectiv turistic de interes naţional, este recunoscutã pentru izvoarele tãmãduitoare cu ape termale, feruginoase şi radioactive: Izvorul Tãmãduirii, Izvorul Rozalia sau Izvorul Nou, aşa cum erau menţionate încã din anul 1932 în „România balnearã şi turisticã ” de Emil Teposu şi Valeriu Puşcariu, de care am mai vorbit. Astãzi staţiunea îşi întâmpinã vizitatorii frumos, aşa cum se poate vedea şi din imaginile surprinse în vara anului 2011, de sora mea.

Apele învolburate ale cascadei Clocota, alimentatã de pârâul Clocota, afluent al Mureşului, se revarsã nu departe de staţiune şi oferã iubitorilor de drumeţii imagini de o mare frumuseţe.

Mergãnd mai departe, pe drumul spre „grota romanilor”, cum sunt cunoscute în zonã bãile romane “Germisara”, surprinde aspectul sãlbatic al locurilor. Complexul termal Germisara, denumirea Germisara, adicã apã caldã, descriind proprietãţile deosebite ale acestor ape,  a fost realizat de catre romani, acestia amenjand bazinele şi captand apele calde printr-o reţea de canale de teracotã dând astfel viaţã Thermelor Dodonae. Vechile bãi continuã  şi astãzi sã fie vizitate de cãtre cei veniţi în staţiune, îndrumaţi de cãtre localnici şi întâmpinaţi de prea puţine mijloace de informare privind acest important reper al istoriei noastre. Cu toate acestea nu sunt puţini cei ce le viziteazã şi frumuseţea unicã a acestor locuri face sã se vorbeascã tot mai mult despre ele, meritând pe deplin sã fie înscrise în lista acelor locuri ce vorbesc despre istoria de peste 2000 de ani a acestui popor.

Vã invit sã facem o cãlãtorie prin aceste locuri minuntate prin intermediul instanteneelor surprinse de sora mea la “grotã” dar şi  în staţiunea Geoagiu Bãi şi astfel, cât de curând, sã vã numãraţi printre vizitatorii dornici sã le admire “pe viu”. Nu cunosc dacã, mãsura autoritãţilor de a limita accesul la bazinul cu apã prin închiderea tunelului de intrare, pusã în practicã tocmai în acele zile, este încã menţinutã, dar desigur este justificatã, dacã, statutul de monument istoric îi conferã dreptul la protecţie în faţa celor care nu respectã astfel de mãrturii ale trecutului. Aşteptãm însã şi alte mãsuri care sã susţinã aceste vestigii dar care totodatã, sã permitã vizitarea şi cunoaşterea lor.

Credit foto: Andreea Tudorache

Castelul Corvinestilor

Dupã parcurgerea unui traseu atât de spectaculos cum s-a dovedit a fi drumul de la Brezoi la Petrila prin Obârsia Lotrului  pe Dn 7a, am hotãrât sã ne continuãm aventura pe Dn 66 pânã la Cãlan şi de acolo pe Dn 68B pânã la Hunedoara.

“Castelul Corvinilor” sau „Corvinestilor” sau cum l-am ştiut mult timp “Castelul Huniazilor”, este una din cele mai mari impunãtoare construcţii medievale în stil gotic, cetatea fortificatã fiind folositã ca reşedinţã de cãtre Ioan Corvin sau mai bine cunoscut ca Iancu de Hunedoara şi urmaşii sãi, fiul sãu Matei Corvin fiind ce; ce a fost încoronat mai târziu rege al Ungariei.

În timp, castelul a trecut prin mai multe etape de restaurare. Astãzi, turiştii ce-i trec pragul pot sã admire cetatea, strãbãtând curţile interioare şi trecând prin galeriile ce fac legãtura între grandioasele sãli. Deşi s-a dorit a fi o construcţie având ca scop apãrarea, zidurile groase, turnurile de apãrare, ambrazurile din ziduri stând mãrturie soliditãţii acesteia, se pot remarca adãugirile ulterioare menite sã sporeascã confortul celor din cetate; semineul gotic frumos sculptat, firidele cu vitralii în faţa cãrora se gãsesc bancuţe de piatrã, sobele din cahle decorate cu blazoane.

Ajuns pe platoul din faţa cetãţii, pãşeşti pe pasarela suspendatã peste valea pârâului Zlasti şi impresionat de grandoarea construcţiei te laşi cucerit de frumuseţea detaliilor descoperite pas cu pas. Sala cavalerilor, Sala Dietei , Turnul tobosarilor sau Turnul Buzdugan cunoscut şi ca Turnul pictat, galeriile acoperite ce fac legãtura între corpurile castelului sunt tot atâtea locuri prin care trebuie sã treci şi în care ai nevoie de timp pentru a putea cuprinde toate detaliile. În Sala Dietei se pot vedea frânturi din picturile care odinioarã acopereau pereţii. Peste tot pot fi admirate minuntate motive sculptate în piatrã ce împodobesc pereţii interiori şi exteriori, ce decoreazã frontoanele uşilor sau arcadele ferestrelor. În Sala Cavalerilor pot fi admirate armuri şi arme de luptã dar şi un pian, desigur o piesã ajunsã la castel într-o perioadã mai târzie.

Trebuie sã amintesc în mod special fântâna din curtea interioarã a cãrei legendã spune cã a fost sãpatã de 3 prizonieri turci cãrorã, Ioan de Hunedoara le-a promis libertatea dacã vor gãsii apã. Legendã spune cã, deşi au gãsit apã, aceştia au fost omorâţi de Elisabeta Szilaghy, soţia lul Ioan de Hunedoara (decedat între timp), ei scrijelind pe cheile fântânii inscripţia “apã ai, inimã n-ai”. De fapt pe ghizdul fantanii este scrijelit” sapata de Hasan prizonier la ghiauri, in cetatea de langa biserica”.

Poate fi vãzutã de asemenea, galeria ce avea rol de temniţã, Groapa Ursilor, unde se spune ca erau aruncati prizonierii; se poate vizita expoziţia cuprinzând trofeele de vânãtoare şi exponatele cu tematicã vânãtoreascã, precum şi muzeul castelului în care sunt expuse obiecte deosebite de mobilier, de ceramicã, arme, lãzi de zestre din lemn pictate sau sculptate, unelte ce vorbesc despre breslele meşugãreşti, precum şi obiecte decorative si de podoaba.

Însã trebuie neapãrãt sã admiraţi priveliştea ce se deschide privirii de pe zidurile cetãţii care alunecã nestingheritã peste oraşul ce se întinde la poalele sale.

Vizita la Castelul Corvinilor este dupã pãrerea mea o destinaţie deosebitã spre care meritã sã porniţi, mai ales cã puteţi mai apoi, sã porniţi fie cãtre cetatea încoronãrii Alba Iulia (ceea ce noi am şi fãcut), fie cãtre minunata Sarmisegetusa. Dar despre vizita la Alba Iulia, voi povesti data viitoare.

Hai sã facem curat într-o zi în toatã ţara sau „Let’s do it România 2012”

Poate mulţi dintre voi aţi auzit sau chiar aţi participat la ediţiile din anul 2010 sau 2011 ale acestei acţiuni menite sã facã oamenii sã conştientizeze cã, dacã vor sã trãiascã într-o lume mai curatã, trebuie sã-şi uneascã forţele şi sã acţioneze împreunã.

„Let’s do it România 2012” este o acţiune iniţiatã în anul 2010 în ţara noastrã de un grup de tineri entuziaşti, dupã modelul campaniei de “curãţenie într-o zi în toatã ţara”, iniţiatã de Estonia în anul 2008. Iniţiativa Estoniei, a fost apreciatã în toatã lumea, exemplul fiind urmat imediat de ţãri din Europa dar şi din Asia şi America de Sud.

Am aflat de aceastã acţiune prin intermediul fiicei mele, care în acea primã ediţie a dar şi în cea care a urmat a fãcut parte din echipa de comunicare, echipã ai cãrei membri entuziaşti, de vãrste şi cu preocupãri extrem de diverse, a fãcut posibilã realizarea unui proiect unic în ţara noastrã cu implicãri sociale deosebite, privind schimbarea mentalitãţii oamenilor asupra rolului pe care fiecare dintre noi trebuie sã-l aibã, în pãstrarea unui mediu curat şi favorabil vieţii umane, nu numai pentru generaţia prezentã dar mai ales pentru generaţiile viitoare. Poate pãrea un pic forţatã alãturarea ce doresc sã o fac acum dar, pentru mine, toatã aceastã luptã a omenirii pentru un mediu sãnãtos şi mai ales pentru înţelegerea necesitãţii adoptãrii de cãtre toţii oamenii a unor cãi de acţiune spre o dezvoltare durabilã (Doamne cât îmi place cum sunã, dar cât mi-a trebuit sã mie sã gãsesc calea spre înţelegerea sensului, bag seama cã unii nici astãzi nu au gãsit-o) îmi sunã tare cunoscut. Vã mai aduceţi aminte de piesa de teatru “Apus de soare” de Barbu-Delavrancea şi de cuvintele lui Ştefan cel Mare? “Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri și a urmașilor urmașilor voștri în veacul vecilor…” Extrapolând puţin şi lãrgind aria de acţiune de la Moldova la întreaga Românie sau mai bine zis la întreaga Planetã, v-aţi gândit vreodatã cã orice acţiune a voastrã are un asemena impact asupra mediului, încât generaţii întregi pot suferi ? V-aţi gândit vreodatã în mod serios cã acele generaţii viitoare nu sunt fãrã chip şi fãrã nume, ele fiind generaţii formate din copii şi nepoţii voştrii. Acei copii şi acei nepoţi, pe care cu toţii îi aşteptaţi cu atâta dragoste şi pentru care vã sacrificaţi ani din viaţã, dar prin gesturile iresponsabile şi prin deciziile greşite luate în timp, îi privaţi tocmai de un acel drept elementar: cel la o viaţã sãnãtoasã, dacã nu cumvã îi condamnaţi, încet dar sigur la o viaţã cu tot mai multe spaime legate de supravieţuire. Sunã cam sumbru, dar nu am dreptate?

Participând alãturi de fiica mea la câteva din întâlnirile echipei şi urmãrind eforturile lor şi entuziasmul cu care munceau pentru a face posibilã acestã primã acţiune din 25 septembrie 2010, pot spune cã am fost definitiv cuceritã de aceastã idee, dar mai ales am decis sã privesc altfel rolul pe care fiecare om îl are în mersul bun sau rãu al vieţii şi mai ales, am decis sã acţionez.

Deci în acest an, acţiunea “Let’s do it România 2012” se va desfãşura în data de 12 mai 2012 şi tare mult aş vrea ca în acest an sã participe cât mai mulţi oameni, fãrã sã se întrebe de ce trebuie sã facã ei acest lucru şi nu autoritãţile. Tare mult aş vrea ca tot mai mulţi oameni sã înţeleagã cã trebuie sã acţionãm acum şi mai ales sã acţionãm în mod continuu şi susţinut, pentru a nu transforma aceastã ţarã într-un depozit de gunoi, cu ape murdare şi un aer irespirabil. Din pãcate ţara noastrã acţioneazã mult prea târziu şi deloc susţinut în aceastã direcţie, iar cea mai mare parte a oamenilor nici mãcar acum nu conştientizeazã cât de grav a fost afectat mediul şi cât de mult suferã din aceastã cauzã. Stiaţi cã Norvegia are un Minister al Mediului încã din anul 1972? La noi s-a înfiinţat abia în anul 1990. Felul în care fiecare dintre noi va înţelege sã acţioneze în favoarea pãstrãrii unui mediu curat, va putea face ca în timp, sã putem vorbi şi la noi tot mai mult de “calitatea vieţii”, o noţiune aproape necunoscutã majoritãţii oamenilor.

Deşi aceastã acţiune are ca scop curãţirea acelor zone din afara oraşelor şi localitãţilor rurale, spre care cu totii ne îndreptãm când vine vorba de petrecerea timpului liber, totuşi fiecare dintre noi ar trebui sa priveascã fiecare loc din oraşul sãu în fiecare zi şi sã nu rãmânã nepãsãtor când concetãţenii lor îl transformã, cu nepãsare în groapã de gunoi. Acţionaţi fiecare şi s-ar putea ca în timp, lucrurile sã se schimbe cât nu este prea târziu.

Vã las sã priviţi cum a decurs acţiunea din 2010 la care am participat cu o echipã formatã din 12 oameni: 11 prieteni dar şi 1 voluntar care ni s-a alãturat la startul acţiunii. Din pãcate în anul 2011 nu am putut participa alãturi de fiica mea, dar sper ca în acest an sã fim cât mai mulţi cei care ne vom uni eforturile în data de 12 mai 2012.

La punctul de plecare unde echipa noastrã şi-a confirmat prezenţa la acţiune şi unde a primit harta cu marcarea locurilor cu aglomerãrile de gunoi pe care urma sã le curãţãm, ne-am încolonat în maşini, pe care am pus la vedere posterele acţiunii, marcând astfel evenimentul. La vederea afişelor de pe maşinile noastre şi alţi participanţi au dorit sã-şi facã cunoscutã în acest mod participarea la acţiune, atrãgând astfel atenţia a cât mai multor oamenii asupra acţiunii din acea zi.

Gãsirea grãmezilor de gunoaie pe care trebuia sã le adunãm a fost o altã poveste, plinã de neprevãzut, cam la fel cu concursurile de cercetaşi, cine gãseşte primul mesajul ascuns. Dar vorba aceea, ce putea sã ne oprescã pe noi din drum? Odatã ajunşi am pornit la treabã plini de avânt, înarmaţi cu saci de plastic, lopeţi, furci şi roabã (acestea le-am adus cu noi plini de iniţiativã şi nu a fost rãu). Când munceşti în echipã şi crezi în ceea ce faci, totul este mult mai uşor deşi, este greu de crezut cum considerã unii dintre compatrioţii noştrii cã pot arunca orice din gospodãrie, oriunde.

Acolo ne-am întâlnit cu altã echipã la fel de entuziastã ca şi a noastrã cu care ne-am unit eforturile şi la sfârşit ne-am pozat alãturi de rodul muncii noastre din acea zi, dupã ce am raportat la centru încheierea acţiunii şi numãrul de saci strãnşi, sacii adunaţi urmând sã fie colectaţi de firmele care s-au alãturat acestei iniţiative. Poate anul acesta numãrul echipelor din toatã ţara va fi mult mai mare şi mi-ar plãcea sã cred cã numãrul grãmezilor de gunoaie a scãzut.

Minunata Dumbrava a Sibiului

Privesc coroanele înflorite ale pomilor şi grãdinile ce se umplu de culori şi imi spun cã în ciuda capriciilor vremii totuşi vara se apropie cu paşi repezi. Altãdatã mi se pãrea cã timpul trece atât de greu, cã de la Crãciun la Paşti, zilele se scurgeau agale de parcã nu ar fi vrut sã dea voie vacanţelor atât de dorite sã se apropie. Astãzi, mã întreb mai mereu ce zi este, zilele trec într-o goanã din care cu greu te poti opri, aşa încât am început sã mã gândesc la urmãtoarele destinaţii cãtre care aş vrea sã pornesc în acestã varã.

Astãzi vreau sã vorbesc despre unul din acele locuri dragi sufletului meu, cãtre care pornesc din timp în timp : Dumbrava Sibiului sau mai corect Parcul Natural Dumbrava Sibiului. Situat la marginea Sibiului, pe drumul ce duce spre Rãşinari, în Pãdurea Dumbrava, parcul este strãbãtut de râul Trinkbach ce formeazã lacuri minunate, pe malul cãrora se aflã Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale ”ASTRA” şi Grãdina Zoologicã. La orice vârstã, o vizitã în Dumbrava Sibiului este o adevãratã aventurã: plimbãri printre sutele de specii de arbori şi plante decorative, vizitarea Grãdinii Zoologice unde zeci de animale sãlbatice pot fi admirate, minunatele case ţãrãneşti şi gospodãriile ilustrând diversitatea meşteşugurilor specifice fiecarei zone din  ţarã, precum şi zecile de opere artistice realizate de artişti plastici rãspândite prin întreg parcul,  conferã acestuia caracterul de expoziţie în aer liber.

Întinderea de aproape 1000 ha a parcului face posibilã revenirea periodicã în acest spaţiu, pentru a putea cuprinde tot ceea ce acesta oferã. Este imposibil sã poţi vizita într-o zi sau douã întregul parc, mai ales cã în permamnenţã sunt organizate manifestãri cuprinzând demonstraţii de artã popularã, spectacole susţinute de ansambluri folclorice cunoscute sau de cãtre ansamblurile copiilor şi tinerilor pasionaţi de arta popularã, ateliere de meşteşuguri unde poţi admira sau de ce nu, poţi chiar tu încerca sã deprinzi un meşteşug.

La vizita mea din vara anului 2009 am avut prilejul sã pot admira tineri din toatã ţara, participanţi la Olimpiada Naţionalã “Meşteşuguri Artistice Tradiţionale”, îmbrãcaţi în minunatul port popular românesc prezentându-şi fiecare mãiestria în confecţionarea diverselor obiecte populare : ţesutul covoarelor, olãritul, prelucrarea metalului sau mai puţin cunoscutã dar la fel de preţuitã prelucrarea osului sau a cornului, pictarea icoanelor pe lemn sau sticlã, confecţionarea mãştilor, sculptura în lemn, încondeierea ouãlelor sau confecţionarea diverselor împletituri din fibre naturale.

Trebuie sã participi la o astfel de manifestare şi sã trãieşti alãturi de aceşti tineri bucuria creaţiei ca sã înţelegi cã, aceste lucruri atât de frumoase capãtã valoare doar în momentul în care sunt preţuite, înţelese şi primite cu drag, de cãtre cei pentru care au fost realizate. Nimic nu trebuie fãcut doar ca sã treacã timpul, tot ceea ce facem în viatã trebuie sã fie fãcut din inimã şi primit din toatã inima de cãtre cei din jur. În acea zi, acolo în Dumbrava Sibiului, am admirat strãdania acestor tineri în a realiza nişte lucruri absolute minunate, le-am admirat firescul cu care-şi purtau straiele populare specifice fiecãrei zone din care veneau, dãruirea cu care stãteau aplecaţi asupra obiectelor pe care le confecţionau, bucuria cu care rãspundeau tuturor întrebãrilor puse de vizitatori privind obiectele la care lucrau, dovedind astfel cât de bine stãpâneau meşteşugul respectiv. Aproape cã nu îmi venea sã mã despart de locul unde se desfãşura concursul pentru a strãbãte şi restul parcului (adicã a unei pãrţi cât mai mari din acesta), dar din pãcate a trebuit sã-mi iau rãmas bun de la aceşti copii minunaţi şi de la profesorii lor, cãrora le fãceau mare cinste.

Trebuie sã spun cã vizitarea cãsuţelor şi a gospodãriilor ilustrând diversele meşteşuguri  stupãrit, presarea şi obţinerea uleiului de floarea soarelui, prelucrarea fibrelor, prelucrarea lemnului, morile de vânt şi de apã dar şi cherhanale unde se prelucra peştele, a fost plãcutã şi datoritã ghizilor care fãceau prezentarae fiecãrei gospodãrii, astfel încât parcurgerea acestora sã ne permitã o mai bunã înţelegere a modului cum acestea funcţionau în trecut.

Vizitarea Grãdinii Zoologice amenajatã în Dumbrava Sibiului mi-a prilejuit petrecerea altor momente plãcute, dupã care ne-am continuat plimbarea pe aleile parcului încercând, ajutaţi de informaţiile primite la Centrul de informare turisticã al parcului dar şi de panourile de informare de pe alei, sã vizionãm cât mai multe din exponatele muzeului, în acestã mult prea scurtã vizitã în minunata Dumbravã a Sibiului. Sper ca pozele pe care le-am fãcut în acele zile sã fie o invitaţie de a vizita acest minunat parc natural, pe care eu îl îndrãgesc atât de mult.

Obiceiuri de Paşti

Pentru mulţi dintre noi, sãrbãtorirea Învierii Domnului se asterne cuminte între reperele calendaristice cunoscute si respectate de ani si ani. Uneori sãrbãtoarea pascalã este comunã atat pentru creştinii ortodocşi cât şi pentru credincioşi catolici. Anul trecut acesta a fost sãrbãtorit împreunã.

Mã gândesc adeseori câte lucruri nu cunoaştem şi nici nu apucãm sã cunoaştem pe parcursul vieţii noastre, nu pentru cã nu am dori, dar mai ales pentru cã limitele între care se deruleazã viaţa noastrã şi ne desfãşurãm activitãţile cotidiene, ne condiţioneazã experienţele personale şi implicit ne afecteazã cunoaşterea. Dar pentru asta existã cãrţile, televiziunea, internetul fireşte, dar cel mai important, ar fi sã putem sã cãlãtorim cât mai mult şi astfel, vãzând locuri noi şi stând de vorbã cu oamenii, sã putem sã ne îmbogãţim sufleteşte .

Anul trecut am plecat la plimbare a doua zi de Paşte şi ne-am propus sã ajungem la Reghin, oraşul viorilor. Traseul ales trecea prin Braşov, Sighişoara un oraş foarte drag sufletului meu despre care voi mai vorbi şi Târgu-Mureş. În acestã cãlãtorie, care de altfel mi-a oferit din nou prilejul sã admir multe locuri frumoase, ceea ce mi-a atras în mod deosebit atenţia a fost modul în care am gãsit împodobite porţile unor gospodãrii din satul Periş, comuna Gorneşti, judeţul Mureş.

Erau decorate cu ramuri de brad, ghirlande şi brãduţi împodobiţi cu flori colorate şi panglici aşezate pe adevãrate eşafodaje construite la porţile casei. Am fost atãt de surprinsã de ceea ce vedeam încãt nu ştiam încotro sã mã uit atât de multe erau casele cu porţi împodobite. Prea târziu mi-am dat seama cã nu am pozat ce vedeam şi, recunosc mi-a fost oarecum ruşine sã mã opresc în mijlocul satului sã încep sã pozez. Totuşi am fãcut câteva poze, erau prea frumos împodobite porţile, ca sã nu pãstrez o aşa amintire. Priviţi-le şi cu siguranţã vã veţi întreba cum m-am întrebat şi eu, de ce sunt împodobite, cãci nu toate casele aveau porţile astfel decorate. De ce? Rãspunsul l-am aflat a doua zi la Reghin, când la pensiunea unde eram cazati am îndrãznit sã întreb despre acest obicei. Aşa am aflat cã, în comunitãţile catolice maghiare, unde sunt fete de mãritat, casele sunt împodobite astfel de cãtre tinerii din sat. Acolo unde sunt cele mai frumoase decoraţiuni, înseamnã cã este o fatã frumoasã cu mare trecere la tinerii din sat. Dupã cât de frumos era decoratã poarta pe care am pozat-o cred cã trebuie sã fi fost o fatã tare frumoasã. Poate este mãritatã astãzi, cine ştie? Oricum satul era plin de case cu porţile împodobite. Mi-a pãrut rãu cã nu am îndrãznit sã mã opresc la una din aceste porţi şi sã întreb direct proprietarul despre misterul decorului atât de insolit pentru mine.

Încã o datã, drumurile mele prin ţarã au însemnat pentru mine mai mult decât privelişti frumoase, ele purtându-mã printre oameni, fãcându-mã pãrtaş la acele momente speciale din viaţã lor, care altfel ar fi rãmas necunoscute pentru mine. Poate cã ei nu vor şti vreodatã cã am trecut prin faţa porţilor lor şi cã le-am admirat, dar eu m-am bucurat sã vãd cum pretutindeni trãiesc oameni, cu obiceiuri diferite, cãrora meritã sã le acorzi atenţie şi timp pentru ale cunoaşte.

Caragealiana sau “Cum le spui mata bobocule, mai rar!”

Astãzi îmi continui plimbarea prin Bucureşti şi va invit sã mã însoţiti în Piaţa Universitãţii. Pentru cã am fost întodeauna îndrãgostitã de opera marelui Caragiale, m-am hotãrât sã vã prezint grupul monumental al sculptorului Ioan Bolborea intitulat “Caragealiana”, amplasat în faţa Teatrului Naţional “Ion Luca Caragiale, în luna decembrie a anului 2010.

Grupul reuneşte 16 personaje din operele cele mai cunoscute ale scriitorului atât de iubit, pentru care umorul picurat din vârful penei sale minunate, a fost bisturiul cu care a operat “pe cord deschis” tarele unei societãţi trecute dar atât de actuale. De multe ori, recitind scrierile sale, mã uit cu uimire la data publicãrii acestora, cãci, dacã în loc de Universul sau Timpul, ar fi menţionatã oricare altã publicaţie din ziua de astãzi, articolele sale ar fi la fel de actuale.

Amplasarea grupului monumental în faţa Teatrului Naţional ce poartã numele marelui scriitor, nu a fãcut decât sã închidã cercul reprezentãrilor artistice a operei marelui scriitor, constituind dupã pãrerea mea, cea mai reuşitã invitaţie la cunoaştere şi preţuire a umorului românesc.

Aşadar, voi încerca şi eu sã vã conving, dacã mai este nevoie, cã aflându-vã trecãtori prin urbea mea, (adicã prin iubitul meu Bucureşti), oricât aţi fi de grãbiţi, nu uitaţi sã vã faceţi timp şi sã vã alãturaţi celor ce vin în parcul din faţa Teatrului Naţional, sã se bucure de spectacolul atât de viu oferit de “Cãruţa cu paiaţe”. Urcaţi în ea, Conul Trahanache cu a sa Zoe, Ricã Venturiano şi al sãu “angel radios” Ziţa, indecişii partidului, Farfuridi şi Brânzovenescu, rãzgâiatul Goe cu a sa Mamiţã şi Mam’Mare, Veta cu al sãu Chiriac, “traseistul” acelor timpuri, Caţãvencu alãturi de scrofulosul la datorie Pristanda, ploişteanca Miţa şi Cetãţeanul Turmentat care încã mediteaza la condiţia sa de apropitar şi alegator, fãrã a gãsi însã nici astãzi rãspuns, la a sa crucialã dar atât de actualã întrebare: Eu cu cine votez ?, par sã-şi continuie zbuciumul existenţial sub privirea amuzatã a celui ce le-a dat viaţã şi i-a fãcut nemuritori, Marele Caragiale, aşa cum copii îşi continuã devenirea sub privirile îngãduitoare ale pãrinţilor.

Dar de veţi da ocol impresionantului grup statuar, din parcul Teatrului Naţional, veţi putea admira, Palatul Şuţu, astãzi Muzeul Municipiului Bucureşti sau Spitalul Colţei închizând între zidurile sale o istorie de peste 300 de ani, acesta fiind de curând renovat. Alãturi de zidurile spitalului s-a amenajat un mic parc în care o uriaşa “Vioarã spartã”, opera a aceluiaşi Ioan Bolborea, este martora spectacolelor de sunet şi luminã organizate periodic de edilii oraşului.

Lângã clãdirea spitalului, puteţi admira sediul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltãrii Rurale, al cãrui edificiu a fost construit în anul 1895 ca sediul al Palatului Ministerului Agriculturii şi Domeniilor din acea vreme. Nu poate trece neobservat Hotelul Intercontinental, inaugurat în 1971. Cu cei 90 de m ai sãi şi cele 22 de etaje, hotelul se numãrã şi astãzi printre cele mai înalte construcţii din oraş, fiind în continuare un simbol al Capitalei.

Desigur nu poate fi uitat Teatrul Naţional, aflat astãzi în plin proces de regãsire a propriei identitãţi, pierdutã în anii ce au trecut. Aşteptãm cu toţii momentul în care, de sub imensele plase de protecţie, se va arãta privirilor noastre imaginea ce pãrea definitiv pierdutã a teatrului.

Am lãsat la urmã, în acest scurt tur al Pieţei Universitãţii, clãdirea Institutului de Arhitecturã “Ion Mincu” alãturi de cea a Palatului Universitãţii, inauguratã în anul 1869. Astãzi, aici se gãsesc: Facultatea de Geografie, Facultatea de Matematicã şi Informaticã, Facultatea de Filozofie, Facultatea de Litere, Facultatea de limbi strãine şi Literaturi Strãine.

Spaţiul delimitat de cele douã instituţii de învãţãmânt, Piaţa 21 Decembrie 1989, astãzi atât de paşnic şi plin de tinereţe studioasã, rãmâne un simbol al dorinţei de schimbare a bucureştenilor.

Fãrã a fi un foarte priceput fotograf, m-am strãduit totuşi sã surprind în câteva ipostaze toate aceste gânduri care m-au însoţit în plimbarea mea de astãzi prin Bucureştiul inimii mele şi poate v-am convins cã meritã sã daţi o şansã batrânului Bucureşti.

Pentru cei doritori de a descoperi Bucureştiul este deschis Centrul de Informare Turisticã Bucureşti, în Pasajul Piaţa Universitãţii, astãzi atât de frumos amenjat.

P.S. Mi-am permis o mica glumã fotograficã şi pentru o clipã, m-am alãturat personajelor imortalizate, încercãnd astfel sã mã urc şi eu în “cãruţa cu paiaţe” a mareului Caragiale.

Bucuresti, batranul oras cu haine noi

Pasajul Basarab, este una din acele realizãri urbanistice care, în ciuda tuturor controverselor iscate şi a problemelor apãrute pe durata realizãrii sale, rãmâne, incontestabil un plus pentru oraş. Pe cât de dorit pe atât de contestat, noul pasaj rutier Basarab, a permis o relaxare a traficului în zonã, fãcând mai uşoarã traversarea oraşului din vest spre nordul şi estul Capitalei. El a înlocuit dacã pot sã spun aşa, vechea pasarelã pietonalã ce supratraversa cãile ferate în dreptul Gãrii Basarab şi care fãcea legãtura bulevardului Griviţa cu bd. Dinicu Golescu. M-am documentat şi am aflat cã a fost montatã în anul 1959 şi dezafectatã în anul 2010.

Desigur lucrãrile au întâmpinat tot felul de probleme, inerente în cazul oricãrei investiţii de anvergurã, dar cred cã a meritat cu prisosinţã, cãci astãzi, chiar şi în zilele în care traficul este tot aglomerat, timpul de traversare al oraşului pentru noi cei din vestul Capitalei spre partea de nord, este oricum mult scurtat.

Inaugurarea pasajului în luna iunie a anului 2011, a fãcut fericiţi pe toţi bucureştenii care, nevoiţi sã traverseze oraşul zi de zi, au putut sã scurteze timpul petrecut pe în trafic, deşi acum ne confruntãm cu o nouã provocare: noul tronson de metrou ce va lega Cartierul Drumul Taberei de Staţia Eroilor – magistrala 5. Urmãresc zilnic lucrãrile din zona mea şi voi încerca sã surprind imagini deosebite, astfel încât, pânã la finalizarea lucrãrilor (cu mare speranţã ar fi anul 2015), sã pot realiza filmul transformãrilor pe care cartierul meu le va suporta pânã la sfârşit. Cãci trebuie sã fim realişti, o asemenea lucrare trebuie sã schimbe şi va schimba în mod categoric aspectul tuturor zonelor cuprinse în proiectul de amenajare. Eu sunt încrezãtoare şi-mi doresc foarte mult sã vãd terminate lucrãrile cât mai repede. Îmi amintesc cum am aşteptat în 1979 sã merg sã fac prima “plimbare cu metroul”. Pentru mine care în acea perioadã locuiam în cartierul Pajura, cartier aflat în afara zonei deservite de transportul subteran, metroul constituia doar o atracţie turisticã pentru când mergeam în “oraş” la cumpãrãturi. Cãci în “oraş” te duceai când fãceai cumpãrãturi de la marile magazine de atunci: Unirea, Cocor, Bucureşti sau Victoria şi deci, fãceai şi o plimbare cu metroul. Astãzi cãlãtoria cu metroul reprezintã o experinţã cotidianã, aproape banalã dar, în acele timpuri de început pentru transportul subteran bucureştean, pentru noi era o plimbare memorabilã. Trebuie sã spun cã, vechile cartiere erau astfel amenajate încãt într-o zonã relative restrânsã şi bine determinatã, se gãseau toate dotãrile necesare: centre comerciale cu profil alimentar şi nealimentar: centru de pâine, alimentara, aprozar, mãcelãrie, piaţã, lactate, tutungerie, centru de achiziţie sticle si borcane, cofetãrie, librãrie, farmacie cu laborator, magazine de confecţii şi încãlţãminte, centru de comandã confecţii şi de încãlţãminte, restaurant cu grãdinã de varã, centru de înrãmat tablouri şi confecţionat oglinzi, mercerie. Deasemenea, în cartier erau grãdiniţe, şcoalã generalã şi liceu, dispensar pentru copii şi dispensar pentru adulţi cu centru de fizioterapie, erau multe locuri amenajate pentru joacã cu leagãne şi topogane din beton, cu înãlţime foarte mare cum astãzi nu mai sunt în oraş. Noi copii ieşeam din cartier arareori, probabil pentru vizitele la rude, la spectacole sau, mai târziu cãnd plecam la liceu. Atunci lumea noastrã cãpãta un orizont cotidian mai larg. Acest cartier mi-a rãmas drag şi astãzi deşi s-a schimbat mult în anii din urmã, iar astãzi magistrala 4 face legatura prin staţia Jiului, cu centrul oraşului.

Deci iatã încã un motiv sã fiu mândrã cã, în oraşul meu metroul existã şi continuã sã se extindã, noile magistrale fãcând mai uşoarã traversarea oraşului. Aşadar, dacã treceţi prin Bucureşti, faceţi o plimbare cu metroul mai ales cã staţiile date în folosinţã dupã anul 1989 sunt mult mai frumos amenajate şi vã permite sã faceţi un tur rapid prin Bucureşti, acesta legând principalele zone ale oraşului.

Astãzi mã opresc aici, vã las sã priviţi imaginile surprinse de mine în ziua în care bucureştenii au putut vizita pasajul Basarab, înainte de darea lui în folosinţã, dar şi imaginile surprinse de mine la începerea lucrãrilor la magistrala 5 de metrou.

Primavara, la pas prin Bucuresti

Când m-am hotãrât sã scriu pe acest blog am spus cã, sunt conştientã cã pretutindeni trãiesc oameni şi cã îmi place sã cãlãtoresc şi sã povestesc despre locurile vizitate care m-au impresionat. Dar eu sunt trãitoare pe meleaguri bucureştene astfel încât, mai presus de orice loc din acestã ţãrã, îmi iubesc oraşul şi mã voi strãdui şi eu, aşa cum o fac şi alţi concetãţeni ai mei, sã pun în cuvinte şi imagini, dragostea mea pentru Bucureşti şi poate, voi cei din restul ţãrii veţi înţelege mai bine acest oraş şi poate cu timpul îl veţi îndrãgi.

Zilele acestea strãbat strãzile din cartierul meu şi mã bucur sã vãd prin obiectivul aparatului cum venirea primãverii atât de aşteptatã, a împodobit pomii cu haine de sãrbãtoare. Dar cel mai mult îmi place sã vãd cum prin spaţiile verzi din jurul blocurilor, oamenii s-au luat la întrecere parcã, sãpând, vãruind pomii şi plantând flori, care de care mai frumoase. Dimineţile sunt astfel mai frumoase când drumul te poartã printre straturile de flori multicolore şi ordinea de primãvarã te îndeamnã parcã sã-ţi faci, la rândul tãu ordine în gânduri şi în viaţã, ca o promisiune a unor noi începuturi.

Astãzi vã arãt câteva instantanee surprinse în drumul meu cãtre muncã, pe strada Sibiu, din sectorul 6 al Bucureştiului.

Bucuria dansului

Zilele trecute, adicã între 30 martie şi 1 aprilie 2012, s-a desfãşurat la Sala Polivalentã din Bucureşti, Dance Masters 2012, adicã Turneul Internaţional Dance Masters 2012, competiţie de dans sportiv cu participare internaţionalã.

Am luat asistat pentru prima data la o astfel de manifestare, în calitate de spectator în tribune deşi urmãresc cu plãcere de câte ori am ocazia, concursurile televizate sau demonstraţiile de dans sportiv.

Duminicã, am putut urmãri galele finale ale acestei competiţii şi spectacolul oferit de campionii mondiali Tania Kehlet şi Emanuel Valeri, la categoria standard, adica: vals lent, vals vienez, tango slowfox şi quickstep. Au fost minunaţi, dansul lor era ca o plutire, pãreau cã nu fac nici un efort, deşi în spatele performanţei lor stau desigur ani mulţi de muncã şi dãruire.

Aceastã ediţie a fost un omagiu adus inegalabilului Fred Astaire, de la a cãrei moarte se împlinesc în acest an 25 de ani. Eu am crescut cu filmele sale şi cred cu tãrie cã el a fost cel care a fãcut milioane de tinere sã-şi doreascã sã danseze şi sã se viseze dansând alãturi de el.

Am urmãrit fascinatã concursul la care au participat la cele 4 grupe: juniori 1 standard (12-13 ani), juniori 2 standard (14-15 ani), tineret şi adulţi latino (16-35 ani) şi seniori 2 standard (45-55 ani), perechi din România, Bulgaria, Rusia, Ucraina, Spania, Italia, Grecia. Toate perechile rãmase în concurs, care au evoluat în galele finale, au oferit un spectacol plin de culoare şi graţie, dar totodatã plin de pasiunea fãrã marginii a dansului latino (samba, rumba, cha-cha, passo-doble şi jive). Am încercat din rãsputeri sã cuprind vizual întregul spectacol ce se desfãşura în ringul de dans, pe parcursul întrecerii, încercând sã surprind fiecare pereche pe mãsurã ce evolua, dar ar fi trebuit sã am puterea de concentrare şi analizã a unui arbitru de ring.

Rând pe rând, fiecare participant lua locul 1 în inima mea, apoi o altã pereche mã atrãgea în dansul sãu şi uitam pentru o clipã de celelalte. Nici nu am simţit când a trecut timpul, atât am fost de absorbitã de frumuseţea costumelor, de ţinuta dansatorilor, de ritmul ameţitor în care se mişcau, de bucuria care li se vedea pe feţe, în ciuda efortului evident de a evolua cât mai bine. Trebuie sã spun dacã mai este nevoie, dansul sportiv este un sport pe cât de frumos pe atât de solicitant. Recunosc cã am aplaudat în picioare evoluţiilor acestor sportivi atât de frumoşi şi de talentaţi.

Am încercat sã surprind imagini din timpul evoluţiilor şi sper sã vã placã, fãcându-vã astfel sã vã doriţi ca la urmãtoarea competiţie sã vã aflaţi în salã sau, de ce nu, sã mergeţi chiar sã luaţi cursuri de dans. Priviţi dansatorii ce posturi frumoase au, fetele cât sunt armonios alcãtuite şi cât de graţioase, cât de frumos îşi poartã tinutele, cu aceea siguranţã pe care ţi-o dã încrederea în forţele tale şi în munca dusã cu rãbdare şi dãruire. M-a impresionat în mod deosebit evoluţia copiilor care au concurat la juniori 1 şi 2 standard, delicateţea cu care s-au lãsat purtaţi pe aripile valsului vienez.

Dealtfel, m-am bucurat sã aflu cã, perechea câştigãtoare din acest an la categoria juniori doi standard, sunt români şi totodatã vicecampioni mondiali la aceastã categorie. Dar surpriza cea mai mare pentru mine, a venit din partea celor 4 perechi de dansatori înscrişi la categoria seniori 2 standard, adicã între 45-55 ani, evoluţia lor fiind apreciatã de toatã lumea cu aplauze prelungite. Cred cã voi cãuta sã gãsesc o salã de dans şi poate peste câţiva ani mã voi numãra şi eu printre participanţi. Cine ştie?