Psi-luneli – un drum, o alegere

Un drum, o alegere. O alegere, un drum. Altfel spus, apucãm pe un drum fãcând o alegere. Alegem sã facem ceva şi atunci vom porni pe un anume drum. Condiţionarea este clarã şi fãrã urmã de echivoc: fiecare drum este unic şi duce cãtre îndeplinirea unui singur scop. Problema este nu pe care drum sã apucãm sau care dorinţã sã ne îndeplinim, ci mai degrabã este când pornim la drum? Pornim singuri sau ne îndeamnã cineva?
Uneori fericirea sau nefericirea este diferenţa între realitatea posibilã şi vis. Între posibil şi imposibil. Şi atunci, când facem alegeri, hotãrându-ne ce vom face azi, sãptãmâna viitoare sau în restul vieţii, decisiv va fi sã fim realişti, sã nu confundãm un visul cu realitatea.
Dar cum rãmâne cu drumurile pe care apucãm pentru cã aşa a hotãrat altcineva care ştie mai bine decât noi ce ne face bine sau rãu. Uneori drumul în viaţa este mai mult alegerea pãrinţilor, dorinţa lor de a ne fi mai bine este la fel de puternicã pe cât le este voinţa de a ne impinge sã o realizãm. Vrem sau nu sã recunoaştem, realitatea este una singurã: chiar şi cei mai rebeli dintre noi, purtãm în subcoştient bagajul emoţional adunat în copilãrie şi adolescenţã, odatã cu învãţãturile cele mai banale despre lume şi viaţã, de la pãrinţii noştri. Şi totuşi, uneori, nespuse în vorbe, faptele adulţilor vorbesc mai tare şi rãmân adânc sãpate în memorie, se lipesc fãrã ştirea noastrã de suflet şi ne împing înainte. Pe un drum. Un drum ce devine singura noastrã alegere. Firesc, fãrã împotriviri devoratoare de timp şi nervi şi pe care pãşim având sentimentul frãţiei de breaslã .
O astfel de alegere am fãcut acum 30 de ani. Şi drumul meu profesional a fost urmarea acelei alegeri, neconstrânsã, nici mãcar discutatã în momentul plecãrii de acasã pentru a mã înscrie la examenul de admitere la facultate. Oricât ar pãrea de ciudat, mama mea, tehnician topograf, a fost cea care, fãrã a-mi adresa vreodatã un îndemn sã îmbrãţşez aceastã meserie, m-a determinat sã-mi aleg drumul profesional în viaţã. Şi nu am regretat niciodatã.
A fost mai mult o joacã de copil sã-i îndrãgesc profesia cãci mergeam mereu la ea la serviciu şi pe mãsurã ce creşteam îmi desluşea rosturile ei. Nu am putut vreodatã sã spun când anume am îndrãgit ceea ce fãcea sau care din povestirile sale m-a apropiat de decizia ce aveam sã o iau singurã, peste ani de a mã înscrie la Facultatea de Geodezie. Rãmâne un fapt: am plecat de acasã hotãrâtã sã merg sã ma înscriu la Facultatea de Drumuri, Poduri, Cãi Ferate şi Geodezie – Secţia Drumuri, cãci terminasem Liceul Industrial de construcţii drumuri, poduri şi cãi ferate. Am depus dosarul şi apoi l-am retras pentru a-l depune la Secţia de Geodezie. Nici mãcar nu erau mai puţini candidaţi pe loc. Erau trei pe loc si la Drumuri erau doar 1,5 pe loc. Acasã când i-am spus mamei, a rãmas mutã. Apoi ştiu bine cã a fost tare fericitã.
O postare recentã a Soniei, m-a fãcut sã mã gândesc la acest moment al alegerii profesiei şi cât de de corectã a fost. Intrebarea era: astãzi sunteţi încã pe drumul început sau v-aţi abãtut? Rãspund astãzi: a fost corectã şi chiar dacã astãzi nu mai sunt “în execuţie”, ceea ce fac nu ar fi posibil fãrã experienţa şi pregãtirea profesionalã de bazã. Dacã mama mea a fost cel dintâi “tehnician topograf” din neamul nostru, eu fiind cel dintâi “inginer geodez”, acum a treia generaţie, a pornit şi ea de ceva timp la drum şi astfel încã un inginer geodez, nepotul meu, duce mai departe acestã profesie. O profesie care a fost o alegere şi a devenit un drum.
 
 
Ştiu cã alegerile sunt greu de fãcut dar nu staţi pe gânduri ce şi pe cine sã mai citiţi. E simplu cãci toate drumurile duc astã searã la psi.
 
 

Duzina de cuvinte – Treceri prin amintiri

Orice drum are un început şi dacã pentru cineva gândul este cel care dã startul la drum, altcineva, abia dupã ce a parcurs jumãtate din el realizeazã cã şi-a gãsit ritmul şi destinaţia nu i se mai pare atât de importantã. Importantã cu adevãrat devine înaintarea, descoperirea continuã a ceea ce îţi dã târcoale şi cãreia începi uşor, uşor ş-i dai atenţie.
Cine nu a simţit acel tremur care îţi dã fluturi în stomac la gândul cã undeva este o loc care te aşteaptã şi tu trebuie sã te pregãteşti în mod special pentru întâlnirea cu el? Ce iei cu tine este la fel de important precum ceea ce laşi acasã. Pregãtirile de plecare sunt doar trepte pe care urci cãtre turnul fermecat din care aştepţi sã ţi împlineascã visul precum altãdatã prinţesele îşi aşteptau prinţii sã le rãpeascã şi sã le poarte cãtre tãrâmul poveştilor.
Câte spaime îţi dau târcoale tot atâte treceri de la sublim la disperare: dacã plouã ? Dacã este soare? Sã-mi iau costumul de baie? Câte rochii, ce sandale şi câte şi mai câte întrebãri te frãmântã cãci, oricât am nega, nu ne este indiferent cum întâmpinãm vacanţa şi lucrurile mici pot uneori sã ne strice concediul.
Fãrã sã vreau în aceastã perioadã de timp când biroul se goleşte treptat şi la sfârşitul zilei mai urez unui coleg “concediu plãcut”, îmi vin în minte plecãrile de altãdatã în concediu alãturi de mama mea. Erau programate încã din iarnã deşi pe atunci sintagma “early booking” nu se cunoştea, dar se ştia prea bine cum este cu rezervarea din timp a biletelor pentru staţiune, cãci aşa se spunea pe atunci: mã duc la staţiune! Cã era staţiunea pe malul mãrii sau în varf de munte, tot aia! Oamenii mergeau cu toţii în staţiune. Staţiune era şi Mamaia şi Predealul şi Vâlecele şi Bãile Govora sau Pucioasa. Partea cu “resort” încã nu se inventase pe la noi, deci cu toţii ne cazam la hotel sau la vile. Cei mai originali stãteau ani de zile în “gazdã” pe la localnici mai ales prin staţiunile de la malul mãrii care încã nu-şi dezvãuiserã pentru toatã lumea frumuseţile. Tuzla, 2 Mai sau Vama Veche îşi trãiau originalitatea într-o semioficialitate cãci, nu erau ignorate, dar nici nu li se fãcea publicitate. Cei care însã descoperiserã minunea de a sta ca acasã, cu toate avantajele stãrii de concediu, nu renunţau, oricare ar fi fost tentaţiile complexelor hoteliere. Şi oricât ar pãrea de ireal, au fost ani în care oriunde ai fi mers, nu erai dezamãgit. Complexele U.G.S.R. adicã în traducere Uniunea Generalã a Sindicatelor din România, erau bine dotate şi pentru odihnã dar şi pentru tratament. Ce s-a ales de ele se vede prea bine, dar atunci, era altã situaţie. Când ne urcam în tren eram deja cu gândul la ce ne aşteaptã cãci ne documentam înainte dacã era o destinaţie nouã, iar dacã ne întorceam într-una în care mai fusesem, ştiam deja unde doream sã fim cazaţi.
Mã gândesc adeseori care sã fie mecanismele prin care anumite cuvinte, imagini, mirosuri sau sunete fac o breşã în memoria noastrã şi astfel, precum în filmele de ficţiune ne întoarcem în timp. Nu cred cã este vorba doar de întâmplare, cred cu putere cã declicul amintirilor se produce doar atunci când, precum în filmul cu maşina timpului, sunt recreeate toate condiţiile în care, cu anii de zile în urmã s-au petrecut acele fapte. O palã de vânt ce aduce mirosul pãmântului proaspãt sãpat te va purta în grãdina bunicilor, când alergai printre rãsadurile proaspãt plantate întrebând : când se coc roşiile? Dar castraveţii?
Un ropot de ploaie cãzutã fãrã veste, te aruncã pe potecile de munte unde, într-o zi de tabãrã, muntele te învãţa cã trebuie sã fii pregãtit pentru orice, cãci el face regulile iar tu trebuie sã le respecţi.
Credeţi cã este greşit dacã încã mai aştept vacanţa, nu concediul, cu acceaşi frenezie a copilãriei? Eu ştiu cã nu, copilul din sufletul meu aşteaptã an de an vacanţa mare cu aceeaşi bucurie cu care, an de an aştepta ziua plecãrii în tabãrã sau în concediu cu pãrinţii, desenând cu creta pe asfalţul din faţã blocului munţii şi valurile promise de atâta timp. Cred cã nu sunt o singuraticã în copilãria concediului meu, ştiu sigur cã aparţin unui grup mai mare . Aceastã breaslã a celor ce încã trãiesc concediile cu bucuria vacanţelor de altãdatã, nu şi-a abandonat niciodatã membrii, cãci memoria gesturilor rãmâne scrisã adãnc în noi şi timpul nu o şterge, îi dã o altã dimensiune şi un alt înţeles. Ştiţi, cãnd eram tânãrã, foarte tânãrã sau poate mai corect ar fi sã spun micã, aşteptãm plecarea la mare dorind sã mã reîntorc cu piele de culoarea ciocolatei, o mica creolã dupã care sã întoarcã capul toţi bãieţii din cartier. Cu timpul am înţeles cã mai degrabã, seacã marea decât sã capãt eu culoarea mult visatã, aşa cã am renunţat sã mai iau tot soarele verii, cã mai mult decât sã dau jos douã rânduri de piele, nu se întâmpla mare lucru cu pielea mea, tot alba ca brânza mã întorceam.
Cum toate amintirile m-au nãpãdit, mã gândesc sã “pun” de o grevã, acasã, cã la muncã grevele nu au adus mare lucru şi sã încep sã-mi fac lista dorinţelor pentru vacanţa ce se apropie, e drept deocamdatã vacanţa micã, dar un creion bine condus poate aşterne pe foaia albã de hârtie, multe din visurile ce pot sã se transforme, uneori în realitate.
Deci: aş vrea …….Vãd eu ce vreau mai târziu, acum las de-o parte scrisul şi mã apuc de grãdinãrit, cãci pânã la vacanţa micã mã bucur de vacanţa şi mai micã de sfârşit de sãptãmânã, pe care, de ceva timp o preţuiesc parcã mai mult ca niciodatã.
 
 
Deci vã urez odihnã plãcutã tutror şi faceţi-vã timp sã vã relaxaţi citind la psi broderiile celor care şi de aceastã data, au ales-cules douãsprezece cuvinte.
 
 

Straiul popular vs. costumul popular

 
DSC02220Zilele acestea a fost mare efervescenţã prin media romanescã şi prin on-line, privind Ziua universalã a iei româneşti. Iniţiativa m-a bucurat, dar pentru mine portul iei nu este demult un eveniment, cãci face parte din garderoba mea de ani buni şi mã însoţeşte în cãlãtoriile mele prin lume. O zi specialã este fiecare zi în care o îmbrac cãci, nu poţi trece neobservatã purtând o ie. Pur şi simplu atrage toate privirile oricare ar fi cusãturile ce o impodobesc, oricare ar fi culorile ce-i dau viaţã.
O astfel de zi a fost ziua de azi când am hotãrât sã merg la serviciu purtând frumoasa mea ie din zona Tismanei. Remarcaţi cã am spus ”purtând” şi nu “îmbrãcatã”. De “îmbrãcat” te îmbraci cu orice, dar sã “porţi” o hainã este altceva. O ie este şi mai frumos. De ce? Pentru cã trebuie sã-i dai viaţã şi nu poţi dacã nu iubeşti povestea pe care o spune fiecare din semnele cusute cu atâta migalã. Fiecare ie spune prin culori şi croialã, istoria locurilor unde a prins viaţã. Câte ii atâtea poveşti şi tot atâtea “povestitoare” ale cãror mâini harnice cos şi descos, drumul lung al devenirii noastre.
Purtând astâzi ia mi-a rãsãrit în minte o întrebare: de ce se foloseste atat de des sintagma ” costum popular” când ne referim la straiele tradiţionale ? Poate pentru a denumi ansamblul pieselor de îmbrãcãminte fie femeieşti, fie bãrbãteşti ? De ce nu folosim în mod curent sintagma “straiul popular” ?
La urma urmei, un costum popular nu este altceva în accepţiune generalã, decât straiul obişnuit al tãranului. Dar el nu se “costuma” ci îsi purta straiele dupã cum o cerea locul şi timpul. In zi de lucru îşi purta straiele obişnuite, mai simple, iar la zi de sãrbãtoare îşi punea straiele bune, împodobite dupã starea şi vârsta fiecãruia. Deci straiul era purtat dupã legii de mult scrise, de ţãranul nostru şi era cât se poate de “popular” cãci altul nu aveau, dar asta nu însemna cã nu era rafinat tocmai prin diversitatea lui şi prin universalitatea limbajului semnelor ce-i dãdea viaţã. Cã nu era acealaşi pentru toate vârstele o spun culorile mai stinse sau mai vesele, cã nu era acelaşi pentru toate stãrile, o spun miresele gãtite cum doar o data-n viaţã trebuie sã fii, cã nu era acelaşi în zi de varã sau în zi de iarnã, o spun bundiţele pline de ciucuri ce râd parcã de iile strãvezii.
De costumat se costumau totuşi tãranii noştrii dar cu ocazii bine ştiute: de sãrbãtorile Crãciunului când jucau “capra” sau “ursul”, sau la timp de secetã cãnd chemau “paparudele” sã aducã ploaia sau când, cu mãşti groteşti privegheau în ultima noapte pe cei morţi.
Deci mã întreb din nou şi vã întreb: costumul popular sau straiul popular? Portul popular ar trebui sã fie acel ansamblu de gesturi în care straiul popular îşi are rostul sãu definitoriu, dând dimensiunea materialã a aparteneţei de loc şi de timp a ţãranului. Sã purtãm deci straiele tradiţionale, sã ne bucurãm de frumuseţea cusãturilor şi a poveştilor lor şi sã ne costumãm la sãrbãtori, când ne vom aminti cã suntem fraţi cu codrul sau când vom ruga cerul sã deschidã porţile ploii.
DSCF0223

Miercurea fãrã cuvinte

Galerie

De Sânziene de la Peleş în rezervaţia naturalã Piatra Craiului

Garofita Pietrei CraiuluiCã socoteala de acasã nu de potriveşte cu cea din târg, ştie prea bine toatã lumea. Aşadar ce ar mai fi de spus când pornind plini de elan spre Sinaia ne-am impotmolit la Nistoreşti alãturându-ne celorlaţi şoferi aliniaţi pe 2 rânduri în coloana al cãrei sfârşit nu ştiam unde sã îl plasãm.
Cunoşteam veşnicele probleme ale drumului spre Valea Prahovei dar speram în sufletul meu ca cei mai mulţi sã fi ajuns deja în staţiunile montane, dar se pare cã mã înşlasem. Drumul Naţional DN1 şi mai apoi E 60, este o provocare pe care am încercat în ultimii ani sã o ocolesc, tocmai pentru cã nu pot înţelege asemeni tuturor românilor, de ce chiar nu se poate rezolva aceastã problemã, drumul nefiind important doar pentru accesul turiştilor în staţiuniile din Valea Prahovei, ci asigurã legãturile economice cu restul ţãrii
Avansând coloana, am înţeles cã problema era travesarea oraşului Comarnic, cãci imediat am dat de “larg” şi ne-am luat avânt. Ce pãcat cã minunile ţin 3 zile şi avântul iţi este tãiat dupã câţiva kilometri cãci, odatã ajuns în Sinaia, înainte sã chiui de bucurie cã ţi-ai vãzut visul cu ochii, te vezi oprit de lucrãrile ce blocheazã accesul pe bd. Carol I între Hotelul Pãltiniş şi Poşta din centrul staţiunii, traficul fiind deviat pe celelalte strãzi, nu fãrã probleme cãci numãrul foarte mare de maşini, strãzile înguste şi cu lucrãri din loc în loc, utilaje parcate lângã lucrãri, ridicã mari probleme.
Poate nu am ştiut noi de lucrãrile în curs de desfãşurare în Sinaia, dar un panou lãmuritor ne-ar fi lãmurit mai din timp, mai ales cã lucrãrile sunt  în curs de desfãşurare pânã la Buşteni.
Am parcat cu greu in parcarea de lângã manãstirea Sinaia şi am pornit pe aleea pietruitã spre castelul Peleş, dornici sã-l revedem. Din pãcate dorinţa noastrã a rãmas doar dorinţa cãci, a început sã plouã şi în curand grindina ne-a gonit spre maşinã, fãcându-ne sã ne reevaluam opţiunile pentru restul zilei.
Poate nu ar fi rãu dacã cei  însãrcinaţi cu administrarea castelului ar face drumul pe jos pe bãtrâna alee, cãci astfel ar lua seama stãrii deplorabile în care aceasta se aflã şi ar lua mãsurile care se impun. Fie, ar atrage atenţia celor care adminsitreazã drumul şi sunt însãrcinaţi cu întreţinerea lui. Drag îmi este sã vin la Castel dar de ce trebuie sã-mi rup picioarele cãlcând în gropi? Turistul venit aici, merge cu ochii în pãmânt sã nu se împiedice deşi în jur este atat frumuseţe.
Dar, dacã am fost nevoiţi de ploaia pornitã sã-i facem cu mâna Castelului Peleş din depãrtare lãsând pe altãdatã vizitarea lui, ne-am reorientat rapid ca întoarcerea la Bucureşti sã se facã prin culoarul Rucãr-Bran – Câmpulung – Piteşti pe autostrada A2. Prilejul era cum nu se mai poate mai potrivit sã revedem Predeluţul şi sã ne bucurãm de frumuseţea extraodrinarã din aceastã perioadã a poienilor înflorite din satul Mãgura aflat în inima rezervaţiei naturale Piatra Craiului. Cei 12 Km strãbãtuţi de la intrarea dinspre Zãrneşti în rezervaţie şi pânã la coborârea în satul Moeciu de Jos , sunt dificil de strãbãtut dat fiind îngustimea drumului “agãţat” de munte dar şi datoritã stãrii în care se afla în urmã ploilor şi a faptului cã, deşi este singura cale de acces spre satele Mãgura şi Peştera, nu are parte de prea mulţã atenţie din partea autoritãţilor. Pe cât de dificil este, pe atât de spectaculoase sunt piesajele ce se deschid privirilor. Este de dorit ca traseul sã se facã pe jos cãci sunt sectoare de drum în care, cu greu îşi poate face loc o maşinã pe lângã cealaltã.
Dar dacã ajungeţi în zonã, nu ezitaţi sã urcaţi pânã la Mãgura, nu veţi regreta, poienile cu margarete şi garofiţa Pietrei Craiului sunt fabuloase.

Psi-luneli – Visul

 

DSC02250

Vise, vise, vise. Cine nu a avut, cine nu are vise? Unul mic, cât de mic tot se ascunde printre celelalte gânduri ce ne însoţesc permanenet. Dar ce este un vis?
Sã fie povestea pe care noaptea o ţese şi care se destramã la venirea zorilor? Atunci jumãtate din viaţa noastrã o trãim visând.
Sã fie povestea cu zâne şi Feţi-Frumoşi plini de vitejie ce salveazã lumea şi care se încheie mereu cu: “şi au trãit fericiţi pânã la adânci bãtrâneţi…”. Atunci înseamnã cã din ce în ce mai puţini au vise cãci, pentru poveşti trebuie sã ai pãrinţi care sã ţi le spunã (sã nu fie plecaţi şi sã uite sã se mai întoarcã) sau bunici (dar sã nu fie prea ocupaţi sã te creascã şi prea necãjiţi cã doar pe ei îi mai ai alãturi).
Sau poate este doar o dorinţã ce prinde viaţã încet-încet, se agaţã de sufletul tãu şi te impinge înainte, punându-ţi paşii pe un drum la capãtul cãruia îţi gãseşti liniştea. Aşa trebuie sã fie un vis împlinit: un suflet liniştit. Cãci neliniştea, freamãtul interior, este visul. Nici mãcar noi nu ştim câte vise se strâng în sufletul nostru, cum se zbat sau se bat între ele pentru a fi realizate, cãci doar când împlinirea vine, spunem cu emoţie: ”A fost visul meu sã….”. Cine mai ştie de câte ori a spus-o? Şi-a notat cineva visele împlinite? Şi mã mai întreb ceva: cãt de mari trebuie sã fie visele sau cât de mari trebuie sã fie realizãrile ca sã fie “bifate” ca vise împlinite?
Când eram elevã şi învãţam despre piramide, mã visam atingându-le ca sã mã sigur cã sunt atât de mari pe cât se spune în carte. Doar se vãd de pe Lunã, nu? Visul de atunci s-a împlinit, am atins piramidele şi pentru câteva momente am revãzut cu ochii minţii copila ce rãsfoia cartea de istorie anticã din clasa a V–a. Pentru mine acesta a fost un vis împlinit cãci în toţi aceşti ani, o cãlãtorie în Egipt nu era decât o idee la care gândul zbura din când în când. Nu a fost un ţel, nu m-am concentrat sã-l realizez, am lãsat viaţa sã curgã dar nu l-am uitat. Visul este vis. Ţelurile vieţii sunt altceva. Nu le-am confundat niciodatã. Mi-am urmat ţelurile şi am lãsat visurile sã se împlineascã. Am încercat sã nu visez cã pot avea Luna de pe cer, dar am visat mereu cã o pot atige de vreau şi mi-am ales o devizã în care cred şi astãzi: “ Per Aspera ad Astra”, cãci este greu sã atingi stele, dar dacã vrei, uneori reuşim sã atingem cu mâna cerul.
Şi mai am visuri: sã zbor, sã fac un salt cu paraşuta şi sã fac scufundãri. Sunt prea multe? Or fi posibile? Nu ştiu de se vor împlini vreodatã, dar este aşa de frumos sã visezi! Visul nu are vârstã, nu se uitã, nu moare, te va aştepta mereu acolo unde l-ai lãsat şi va veni la tine de câte ori îl chemi. Iubesc visurile şi pe visãtori cãci fac lumea mai frumoasã.
 

Vise mari şi vise mici, vise împlinite sau doar visate, sunt astãzi adunate la psi !

Duzina de cuvinte – Cu mâna, cerul am atins

 
Un virus te cuprinde când vrei sã-ncerci sã zbori
Şi începi sã crezi din suflet cã ai sã poţi, de vrei
S-atingi cu mâna cerul ce astãzi te priveşte
Şi parcã te aşteaptã, sã te înalţi spre el!
Un dor te-ncearcã tainic, privind la zãri albastre
Spre care doar cu gândul tu poţi sã te avânţi
Cãci un abis e viaţa în care fãrã voie eşti prins şi vei râmãne,
Doar sã priveşti la stele dar fãrã sã le-atingi!
Justiţie divinã sã fie oare asta, mã-ntreb a mia oarã
Când stau privind la cerul ce poarta şi-a închis,
De ce nu pot sã prind în mânã douã stele
Sã le aduc cu mine acuma pe Pãmânt?
Aş lumina o lume ce plinã de-ntuneric îmi pare dar,
O fatã, cu paşi ca de pisicã, pãşeşte lângã mine
Şi parcã dintr-o datã e acuma mult mai bine cãci,
Fãrã de sfialã luminã poartã-n ochii în care mã scufund.
Privesc în jur, cu ciudã, la tot ce mã-nconjoarã,
Mã simt ca o mãtusã cu limba de şerpoaicã,
O scorpie cãrându-şi paporniţa cu vise
Din care nu se-alese nimica pân-acuma.
“Dar cugetul mi-e tânãr sau poate tineriu”, îmi spune gandul,
Cãci tot ce-mi zburdã-n minte e cum sã mã pornesc
Spre zãri de nimeni altul atinse pân-acuma
Cum doar în almanahe gãseşti, de îţi doreşti!
 
 luna
 
Un virus am sau poate o fi de vinã Luna
sau poate un Luceafãr stingher acum,
Ce mã priveşte galeş din prea înaltul cer
Cãci fãrã îndoialã eu simt c-ating cu mâna
Tot cerul plin de stele şi pot sã le culeg.
Paporniţa vezi bine, cu stele am umplut-o
Şi fãrã pãrtinire la toţi le dãruiesc,
Un dor arzând, zvârlit într-un abis de vise,
Nicicând de voi prieteni pânã acum atins,
Sã se-nplinescã astãzi, justiţie divinã,
O fatã, o pisicã, mãtuşa, o şerpoaicã, o scorpie
Cu toatele sã vinã şi plini de voie bunã, alãturi vom porni
Sã fim prin almanahe, un grup mai tineriu!
 
Doamne, ce provocare a  fost duzina asta!
Cu greu am strâns aproape cuvintele alese,
Dar se  încumentarã şi altii, fãrã teamã
si deci, lecturã bunã,  la psi cu toti v-asteaptã!
 
sursa foto
 
 
 

Şi eu am fost în tabãrã…..

DSCF0130
Taberele şcolare au fost un vis frumos pentru mulţi dintre şcolarii de altãdatã.şi pentru cã Bianca a deschis cutia cu amintiri, am sã încerc sã aduc la luminã câteva din clipele atât de frumoase trãite în taberele copilãriei mele. Sã nu credeţi cã accesul la aceste tabere era extrem de selectiv astfel încat sã poatã merge doar anume copii, nicidecum. Taberele erau pentru toţii copiii, chiar şi cei care proveneau din familii cu mulţi copii, cum eram şi eu (noi fiind patru copii la pãrinţi), aveau posibilitatea sã meargã gratuit. Desigur uneori erau mai puţine locuri şi atunci li se dãdea posibilitatea celor cu rezultate bune la învãţãturã sã meargã.
De obicei erau anunţate tabere atât la mare cât şi la munte. La mare se mergea la Nãvodari, dar la munte erau mult mai multe. Eu am fost însã la Câmpulung Moldovenesc, la Bran, la Sinaia, Braşov şi la Câmpulung de Argeş. Plecarea cu trenul era partea cea mai aşteptatã cãci “trenul vacanţei” (cum erau numite garniturile speciale cu care plecau în tabãrã şcolarii semnalizate cu mari afişe prinse pe laterale), era plin de veselie, tot peronul rãsuna de glasurile noastre, iar în momentul plecãrii, gara toatã ştia cã a început cu adevãrat vacanţa!
Puteti sã vã închipuiţi o garniturã întreagã doar cu copii care plecau spre tabere? Şi pentru cã uneori se cobora pe parcurs la destinaţii diferite, cei rãmaşi în tren îşi luau la revedere cu nişte chiote de speriau gara.
Doamne şi ce provizii ceream de acasã pentru cele câteva ore de mers cu trenul! Pacheţele mari şi mici rãsãreau imediat ce se punea trenul in mişcare, de parcã nimeni nu mâncase de câteva zile şi aşteptaserãm cu toţii acest drum ca sã mâncãm. Deja când ajungeam în tabãrã, bagajele noastre erau vraişte de atâta cãutare dupã jocurile luate de acasã sau dupã proviziile de ciocolatã.
Odatã ajunşi începea “circul” de rigoare cu cazarea: eu vreau sã stau cu Gigel! Eu nu vreau sã stau în patul de la uşã! Mama nu mã lasã sã stau lângã geam…..şi tot aşa pânã când sãtule de mofturi, învãţãtoarele care ne însoţeau, hotãrãu sã stabileascã ele regulile şi restabileau disciplina. Urma descoperirea sãlii de mese, cãci desigur deja, ne era foame şi doream sã ştim care erau orele de masã. Seriile în care se servea masa erau altã problemã de tranşat cãci, cei din seria a doua puteau sã doarmã mai mult dimineaţa dar, la prânz şi seara, bucãţele din mâncare puteau fi mai mici! Deci când prima serie, când a doua, dupã cum aflai meniul şi renunţai la somn sau la joacã.
Programul zilnic din tabãrã era foarte variat: excursii de o zi cu autocarul, în care primeam hranã rece la pachet pentru prânz şi douã gustãri, organizarea de jocuri sportive pe grupe, vizitare unor obiective turistice din zonele apropiate, seri de dans, bal mascat în care improvizat costume dupã cum ne tãia capul şi erau chiar premii şi diplome, concursuri de recitare sau de interpretare. Sã ştiţi cã astfel de diplome câştigate în tabere ne fãceau tare mândri la întoarcere şi de abia aşteptam sã înceapã şcoala ca sã ne mândrim cu ele. Focul de tabãrã din ultima searã era cel mai aşteptat şi cu o zi sau chiar douã inainte de sfârşitul perioadei, toţi copiii mergeam în împrejurimi şi adunam lemne pentru a înãlţa piramida ce va arde anunţând sfârşitul scurtei noastre “libertãţi”. In jurul sãu rãsunau cele mai frumoase cântece, dansam ţinându-ne de mânã şi ne promiteam cã nu ne vom uita şi cã ne vom scrie, cãci în orice tabãrã veneau dintr-o unitate şcolarã cam 10-15 copii, astfel cã o serie care avea poate 100 de copii, se întâlneau şcolari din toatã ţara, din toate categoriile de vârstã. Era foarte frumos, cãci era copilãrie purã, fãrã telefoane mobile, haine de fiţe (oricum se fãcea schimb de haine, se pierdeau, se uitau) şi mai ales fãrã pãrinţi care sã hotãrãscã ei, care cu care copil poate sta în camera sau poate vorbi. Taberele durau douã sãptãmâni şi uneori mai veneau în vizitã duminica pãrinţi care cereau voie sã-şi ia pentru câteva ore copii, poate chiar şi alt copil cu care acesta se împrietenise.
Profesorii însoţitori erau înţelegãtori, dar atenţi la ce se întampla şi nu pot sã spun cã în toţii anii în care eu am avut legãturã cu sistemul de tabere şcolare s-au întamplat evenimente care sã-i facã pe pãrinţii mei sã-şi piardã încrederea în sistemul de tabere şi sã nu mã mai lase. Le sunt recunoscãtori cã am putut sã mã bucur de una dintre cele mai frumoase experienţe din viaţa de şcolar: mersul în tabãrã. Un moment în care copilul rãmãs singur, punând în practicã educaţia primitã acasã, poate sã-şi lãrgeascã extraordinar de mult orizontul cunoaşterii, experimentând, fãcând noi paşi spre alţi copii pe care va trebui sã-i cunoascã, sã-i înţeleagã, sã-i ajute, legând prietenii foarte frumoase.
Mi-e dor de taberele de altãdatã, de trenurile vacanţei ce bucurau peroanele gãrilor cu rãsul copiilor şi uneori, mã întreb trecând pe lângã taberele şcolare altãdatã pline de copii, astãzi pãrãsite, unde s-a ascuns copilãria de altãdatã?
 

Miercurea fãrã cuvinte – Joc

DSC00849 DSC00840 DSC00841 DSC00842 DSC00843 DSC00844 DSC00845 DSC00846 DSC00847 DSC00848

Psi-luneli Minuni

Sunt şapte minuni ale lumii ce timpul înfruntă
şi azi ne spun pe-ndelete povestea
Acelor ce-n timpuri trecute sfidarã pe zei
Şi-nãlţarã mareţe creatii lumeşti.
Dar lumea tot merge-nainte
Şi astãzi minuni peste tot se-ntâlnesc
Cãci omul pe Lunã ajunse
Şi-n mãri fãrã fund se coboarã ,
Inalţã palate semeţe şi sapã în munte tunele
Şi pare cã lumea mai micã-i acum.
Şi totuşi rãmâne o micã-ntrebare
Ce tot mã frãmântã, rãspuns sã-i gãsesc:
De ce, minunea cea mare ce omul e însuşi
Se luptã de veacuri cu el, fãrã milã,
Şi tot ce creeazã şi-n lume ridicã
Cu mare efort şi tenace voinţã,
sfãrâmã-ntr-o clipã, de furie oarbã.
Rãsar peste noapte “minuni” fãrã numãr
Ce sunt fãrã suflet şi nu pot vorbi
De toţi cei care, cu viaţa plãtirã
Sã-nvingã recorduri şi faimã s-adune.
Dar mii de minuni pe lume vin zilnic
Fãrã speranţã cã mâine vor ştii
Ce-i viaţa şi lumea nu-i vrea,
Şi pier neştiute şi nimeni nu simte
Durerea cea mutã ce lumea cuprinde
Când omul se stinge, oriunde ar fi!
 

De veţi cãuta la psi, îi veţi gãsi pe toţi cei care au scris astãzi despre minuni

Previous Older Entries