Pe drumuri de munte

 din ciclul, unde evadăm din oraș pentru câteva ore

             Orice călătorie începe cu un pas. Dar încotro să pornim, este întrebarea care ne frământă ori de câte ori ne dă sufletul ghes la o plimbare. Când măsurăm timpul în zile de vacanță, decizia este mai ușor de luat dar, când avem la dspoziție doar câtva ore, ce-i de făcut? Cum decidem încotro o vom apuca? Eu am o metodă sigură de ani de zile: deschid harta și analizând traseele parcurse până acum și cele lăsate mereu pentru mai târziu, decid rapid direcția. Mare? Munte? Ridic privire spre cer, o cobor alene spre ceas și decizia este gata, căci de este soare dar, timp puțin, marea a rămăs cam…departe. Și Valea Prahovei, tot atât de departe. Dar muntele nu înseamnă numai Sinaia, Predeal sau Brașov. Așa încât apucând vitejește DN1, facem la stânga la Breaza și cap-compas, unde ne va duce drumul!

            Breaza, este pentru mine una din localitățile pe care le pot vizita de nenumărate ori cu aceeași plăcere căci, drumul bun, casele frumoase și lipsa aglomerației face posibilă relaxarea. Deci, iată-ne la drum prin Breaza, hotărâți să traversăm munții, spre Pucioasa, pe un traseu aparent banal, ce avea să ne poarte pe drumul județean 710, prin câteva localități despre care nu aveam prea multe informații. Adeseori, cele mai frumoase clipe de relaxare le-am petrecut nu în localități a căror faimă turistică este deja bine stabilită, ci în mici sate risipite printre munți, înconjurate de poieni de vis, de păduri ale căror poteci sunt arareori călcate de străinii de loc și străbătute de drumuri pe care seara, se întorc agale de la pășune, cirezile de vaci. Oprite în loc, mașinile se lasă depășite de animalele obosite și însetate, ce-și anunță venirea, cu mugete scurte. Din loc în loc, porțile se deschid și ciurda se răsfiră în căutarea adăpostului. Ultimul act al unui spectacol ce se repetă zi după zi, an după an, fără anulări, fără modificări de scenariu, doar cu mereu alți actori, legați între ei de dragostea de pământ, de lupta pentru viață.

            Ziua de astăzi m-a făcut să apreciez încă o dată spontaneitatea soțului meu în luarea deciziilor, căci văzând coada de mașini ce se făcuse înainte de Comarnic, a decis schimbarea de plan. Breaza – Adunați – Bezdead – Miculești – Pucioasa. Un drum ce străbate două județe Prahova și Dâmbovița, în mare parte bun, doar cu câteva porțiuni (între  Adunați și Bedzead) afectate de recentele ploi ce adunaseră pe carosabil grohotișul adus de pe versanți. Deși lucrările de asfaltare și amenajare a șanțurilor de scurgere a apelor, sunt încă în desfășurare, se vede clar că sunt necesare și lucrări de sprijinire a versanților, de realizare a unor subtraversări pentru drenarea apelor de pe versanți. Dar pentru realizarea unor lucrări care să reziste în timp este nevoie de bani. Mulți. De studii și proiecte bine realizate, într-un timp scurt, de profesioniști care să cunoască specificul lucrărilor din zonele de munte. De prea mult timp se fac în țara asta doar cârpeli, menite să țină de la un an la altul, fără nicio răspundere. Prea multe pagube materiale, prea multe vieți puse în pericol de lipsa de implicare a unor factori de răspundere. Ce rost au asfaltările pe drumurile lipsite de sprijiniri de maluri, de lucrări de drenuri și podețe? La primele ploi – și nu ne putem plânge de ploi în țara noastră – drumul este rupt, legăturile dintre localități sunt întrerupte, așezările rămân izolate și totul este ca la început. Alte proiecte, alte licitații, o spirală fără sfârșit a nepăsării și chelturii banului public, fără nicio finalitate pentru oameni. Oare nu mai sunt specialiști care să-și spună cuvântul? Oricine merge drumurile realizate înainte de 1989, fie la câmpie, fie la munte, nu cred să nu se observe modul în care au fost realizate. Nu ar fi rezistat atâția ani, dacă nu s-ar fi făcut ziduri masive de sprijin, șanțuri betonate, podețe și subtraversări acolo unde sunt pâraie sau unde se formează torenți la ploi sau din topirea zăpezilor, ce ar fi afectat grav drumul. Și lucrări periodice de întreținere. Nu doar atunci când pleacă drumul la vale! Lucrările sunt complexe, scumpe și cer deopotrivă specialiști proiectanți dar și echipe de lucrători cu experiență pentru execuție. Dar, dacă nu vom pune capăt odată superficialității în luarea deciziilor privind aprobarea studiilor, proiectelor și selectarea executanților, nimic nu se va schimba. Și este mare păcat căci, dacă nu este cu intenție – ceea ce uneori mie așa îmi pare – atunci este nepăsare față de interesul oamenilor lăsați izolați, departe de orice posibilitate de dezvoltare economică a localităților în care locuiesc, fără acces la educație și sănătate.

            Avem o țară frumoasă, cu locuri minunate, cu o varietate a reliefului, florei și faunei, cu care nu se pot lăuda multe țări și pentru asta nu este nevoie să ne povestească specialiști din alte țări, este suficient să bați țara în lung și în lat, atent la tot și la toate. Nu or fi poienile noastre tunse și frezate ca în Elveția, dar au milioane de flori și gâze și miros divin! Și izvoare! Milioane de izvoare, pârâuri, râuri și lacuri, o bogăție imensă! Izvoare cu ape minerle și lacuri cu puteri tămăduitoare! Nu avem noi vârfuri ca Mont-Blanc sau Everest, dar stâncile lor golașe se pot oare, măsura în frumusețe, cu munții noștrii atât de bogat înveșmântați în verdele brazilor până aproape de vârfuri? Pe sub poala pădurii, pe cărări umbrite, urcușul este ca o poveste căci la tot pasul, privirea se agață de fiecare floare, pasul se spijină de fiecare rădăcină, adevărată scară adânc înfiptă în spinarea muntelui, urcând parcă, spre cerul abia zărit printre crengile arborilor.

            Drumul prin pădurile noastre, oricare ar fi, în orice loc al țării, este unic!  Dar, ca să ajungi în aceste locuri, avem nevoie de drumuri! Drumuri adaptate fiecărui timp de relief, de trafic, fără de care, nu se poate vorbi nici de dezvoltare economică a zonelor, nici de turism. Am avut ocazia în 2014, să merg pe unul din puținele drumuri realizate după părerea mea, bine, ce face legătura între Reșița și Slatina-Timiș și care, dădea posibilitatea atât, vizitării zonei cât și susținerii economiei locale. Drumul județean 582, leagă DN58, de drumul E70, traversând Parcul Național Semenic – Cheile Carașului. Și ca un exemplu de drum realizat bine într-o zonă protejată dar în același timp, zonă în care oamenii trăiesc de sute de ani, este drumul din Rezervația Mulinologică Eftimie Murgu-Cheile Rudăriei. Morile de Apă din comuna Eftimie Murgu, sunt doar o parte a vieții comunității din aceste locuri, drumul era o necesitate nu doar pentru turism, ci mai ales pentru ca oamenii să poată în continuare, să macine la morile de apă așa cum o fac de atât timp.

            Desigur, exemple de drumuri bine realizate cred că se mai pot da, dar raportat la scara întregii țări, situația este dezastruoasă. Dar despre drumuri, voi vorbi altădată, acum mă voi întoarce la poienile înflorite dintre Adunați și Bezdead. Locuri minunate de popas pentru cei care doresc să petreacă câteva ore în natură, fără grătar și muzică dată la maxim. Nu cred că ieșirea la iarbă-verde cum spuneam altădată, unde să respirăm aer curat, este atât de anostă, fără fumul de grătar. Acum ieșirea este ”la grătar”, adică din start știm că urmează câteva ore de inhalat fum de cărbuni, care oricât ar fi stimulativ pentru simțuri, tot face rău și de muzică dată la maxim! Pentru asta nu este nevoie să străbatem zeci de kilometri, să stăm ore în trafic, putem merge la un restaurant sau la o terasă din orașul în care locuim. Nu poluăm natura, nu distrugem flora și ne păstrăm și propria sănătate dar și pe a familiei noastre.

            Și pentru ca ziua să fie completă, pe drumul spre casă, am făcut și piața. Asta a fost bonusul zilei căci, de dimineață, decizia era clară: ori la plimbare, ori la piața. Cum am ales plimbarea, piața rămânea pe a doua zi, dar, dacă drumul trece prin așezări de oameni gospodari cu tarabele pline la porți, puteam rămâne nepăsători? Am făcut cumpărături pe alese și fără grabă și iată-ne ajunși acasă, înainte de apus, odihniți și încântați de locurile descoperite.

 

Reclame

Morile de apă de la Rudăria – Caraș-Severin

Vă vorbeam în postarea de acum un an despre Rezervația mulinologică de la Rudăria, comuna Eftimie Murgu, județul Caraș-Severin, un loc în care se păstrează încă funcționale, morile de apă. Revenind din nou, pe aceste meleaguri, nu puteam să nu revăd aceste locuri, curioasă fiind să văd cum au renăscut frumoasele mori după înundațiile din toamna trecută.

Dacă anul trecut luasem făină de mălăi proaspăt măcinată de la moara Trăiloanea, anul acesta moara își aștepta vizitatorii cu ușa deschisă, dar tăcută.
Îndărătnica dintre Râuri cea care măcinând, despărțea apele Rudăricii, a fost măturată de ape. În vad, la picioarele morii azi refăcută, stau aruncate, bucăți din vechea moară, ruptă de forța apei. Trecem pe lângă Îndărătnica Dintre Râuri și ajungem la Îndărătnica de la perete, al cărui uruit ne dă de știre că moara a trecut cu bine prin vâltoarea de ape. De altfel, așa cum am aflat, astăzi puține mori mai macină. Noi am găsit două: Îndărătnica de la perete și Moara de la Tunel.
Mori vechi de sute de ani, rânduieli respectate cu sfințenie de sătenii care stăpânesc morile în comun, fac posibilă perpetuarea unui obicei de care viața satului nu poate fi despărțită.
La Moara de la Tunel, l-am găsit pe nea Lazăr măcinând. Așa am aflat că moara este folosită în comun de 30 de familii. Rânduiala veche, face ca fiecărei familii să-i vină rândul la măcinat de două ori pe lună: o dată la două săptămâni, ziua și o dată la trei săptămâni, noaptea. Tot împreună se îngrijesc și de întreținerea morii și de reparațiile ce se impun.
Am plecat lăsând în urmă morile să vânture mai departe apa Rudăricii, mulțumită că nu s-au lăsat înfrânte de furia naturii și cu speranța că vor continua încă mult itmp, să macine ca și până acum.

Dacă aveți drum prin Caraș-Severin, nu ocoliți comuna Eftimie Murgu, chiar dacă cei 7 km ce o despart de drumul județean 57B nu arată mai bine decât anul trecut. Lucrările prin comună s-au încheiat dar refacerea carosabilului pare să mai aștepte. Totuși, drumul prin rezervația mulinologică este foarte bun și va fi o plăcere să vizitați morile de apă.

Așa cum am scris în postarea trecută, Cheile Rudăriei și morile de apă de la Eftimie Murgu sunt locuri deosebite, nu numai prin frumusețea naturii căreia construcția drumului nu i-a adus nicio știrbire, dar mai ales prin lecția de viață pe care oamenii locului ne-o dau. Greu smulgi apei forța, greu îți păstrezi locul lângă ea dar, când vrei, poți să muți și munții din loc. La Eftimie Murgu, de sute de ani, apă, piatră și om, scriu viața.

Mori și ape, oameni și locuri. Pretutindeni trăiesc oameni și pentru fiecare dintre ei, locurile în care s-au născut sunt cele mai frumoase. Ca să înțelegeți de ce, trebuie să le vizitați și acolo unde întâlniți localnici dați-le binețe și întrebați-i de vorbă. Abia așteaptă să vă spună povestea fiecărui loc, așa cum au trăit-o ei și înaintașii lor.

Morile astăzi.