haiku

țurțuri la geamuri
picurând vise în zori –
noaptea prea scurtă

prin ceața groasă
văd doar umbre alergând –
tâmpla plecată

haiku

ploaie de toamnã –
sfat sub streşini împletind
hora veștilor

rafale de vânt –
trupuri încremenite
încălzesc câmpul

Picătura de suflet – 61

Nichita Stănescu – clipe de visare

Paporniţa

Atât de repede

Atât de repede ne vine insomnia
brodându-ne fiinţe din afară.
Vrei pielea mea să-ţi fie iia
care te-mbracă domnişoară?

Vrei tu să vreau să fii fiind
un fel de trup de arătare
şi să te-nvăţ cum eşti murind
femeie-n pielea dumitale?

În pietre vrei, în recii fulgi
în dulcele meu strigăt de iubire…
Stai, nu fugi, o, tu ce fugi
călcând pe viaţa mea subţire.

                    Nichita Stănescu

Vezi articolul original

Publicitate

Autostrăzile – grija noastră de weekend

A mai trecut un an. Iată-ne în anul 2015. Cum sunau oare versurile acelui cântec: ”Noi în anul 2000/ când nu vom mai fi copii/ Vom face ce-am văzut cândva/ Toate visele îndrăznețe/ În fapte le vom preschimba/ Vom fi meșteri iscusiți/ Să vă facem fericiți/ Pe voi părinții ce veți fi/ La a doua tinerețe în 2000.”
Să recapitulăm: au trecut un număr uitat de guverne și de programe care băteau de departe orice plan cincinal de altădată. Am trecut de anul 2000 cu frenezia unora ce păreau că au început să calce pe Lună deși, craterele astrului sunt de departe mult, mult mai mici decât orice groapă de pe multe din străzile acestei țări (nici nu încerc să mă refer la ulițele de pământ încă existente în București, căci de cele care urcă și coboară prin sate și comune nu trebuie să mai pomenesc). Mă apropii de a doua tinerețe și continui să fac comparații între programele de dezvoltare și înaintare spre către ceva unde este clar că nici atunci, nici acum nu prea se ajunge.
Platforme electorale, proiecte îndrăznețe, master-planuri și studii de fezabilitate, toate din păcate, cum spunea poetul: ”E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune, / Înşirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune. ” Mihai Eminescu, 1883 – Criticilor mei.
Veți spune că altul era sensul, rostul acestor versuri. Oare? Am ascultat la Realitatea Tv, o emisiune ce relua din nou subiectul autostrăzilor neexecutate, promise de toate guvernările și care par că nu vor să se întrupeze pe frumoasele plaiuri românești. Și marea durere era că în fiecare weekend, fiecare sfârșit de an, fiecare sezon turiștii au de suferit, așteptarea lor de ore, în cozile formate în principal pe drumurile de pe valea Prahovei, stricându-le acestora vacanțele.
Am însă o mare nelămurire. De ce oare nu aud zilnic astfel de discuții despre drumurile – oare le pot spune drumuri unor ulițe de pământ, cel mult pietruite – care sunt parte de zeci de ani, din viața locuitorilor unei prea mari părți din această țară?
De ce nu sunt tot așa de indignați moderatorii și invitații lor că mii de copii luptă zilnic cu noroaiele în drumurile lor spre școală? De ce nu se discută cu aceeași înverșunare despre milioanele de kilometrii de drumuri comunale, județene care ar face viața suportabilă pentru mii de oameni. Zeci de mii, sute de mii, cifre necunoscute încă. S-a făcut vreun studiu care să arate cîți kilometrii de drum sunt necesari pentru a scoate țara asta din noroi?
De ce nu-și strigă revolta și moderatori și invitații, că în 25 de ani, milioane de oameni nu au avut bucuria simplă să vadă la poarta lor un drum de piatră, dacă nu asfalt. Nici măcar nu vor să știe de autostradă, dar măcar să calce pe piatră și când plouă să nu se mai lupte cu noroaiele ar fi meritat și ei. Și ei plătesc taxe, și ei contribuie la bugetul de stat, și pentru ei drumurile asfaltate înseamnă o șansă în plus la un loc de muncă, la educație, la sănătate. La viață!
Poate că nu au mers în viața lor pe Valea Prahovei, poate că văile lor sunt de o mie de ori mai frumoase, poate că nu vor ajunge niciodată să-și facă concediul de Crăciun sau Anul Nou prin vreo stațiune, dar sunt sigură că merită și ei un drum. Un drum asfaltat, practicabil și pe soare și pe ploaie pe care să calce spre școală, spre dispensar, spre cimitir.
Știți cum este să înoți prin noroi cu mortul după tine? Sau cum este să ajungi la biserică în rochia de mireasă, pe ulița satului într-o zi ploioasă? Sau să lupți cu troienele cu copilul bolnav în brațe căci ambulanța nu are șenile? Acestea sunt probleme grave cărora nu mai trebuie să le fie amânată rezolvarea.
Dragă îmi este Valea Prahovei dar, am obosit să ascult jelaniile celor care suferă stând la cozile formate pe acest drum. De ani de zile se știe ce va fi dacă alegi această variantă. Nu vrei să stai pe drum, alegi altă variantă de petrecere a timpului liber. Deci, este vorba de opțiuni personale. Bune sau rele trăiești cu ele. Eu am renunțat de ani de zile să mai vizitez această zonă în acele perioade de timp când știu clar că am de suferit. Dacă totuși se întâmplă să fiu prinsă în acest cerc vicios, stau liniștită căci, după zeci de ani nu are rost să-mi strig indignarea că nu mă așteptam. Ba mă aștept din păcate, să dureze încă mult timp.
Eu însă las în seama autorităților problema autostrăzilor și drumurilor naționale și vă propun să ne concentrăm energia asupra străzilor. Străzilor secundare din orașe, a aleilor dintre blocuri, a străzilor din noile cartiere apărute la periferia localităților, a străzilor din comune, din sate, a drumurilor județene ce leagă localitățile risipite peste tot prin această țară și care nu au avut parte de atenția autorităților niciodată.
”Tot ce durează, tot ce este făcut să țină mai mult decât ziua de azi cere muncă susținută.” ”Pas cu pas, pe drumul care trebuie.” Am citit cartea d-lui Președinte Iohannis în care spune că, reabilitarea Sibiului a însemnat și reabilitarea străzilor orașului. A tuturor străzilor și din centru și de la periferie. De asemenea, înseamnă și lucrări de realizare a străzilor din cartierul nou înființat. Deci, a fost foarte clar că fără drumuri modernizate, nu poate exista un oraș modern, în care oamenii, toți oamenii fără deosebire, fie că locuiesc în centru, fie că locuiesc la periferie, pot să ducă un trai normal.
Extrapolând puțin, sper ca toți oamenii acestei țări, oriunde ar locui, vor avea acces la drumuri moderne. Nu există cetățeni de categoria a I-a, care își fac concediul pe valea Prahovei și căre merită autostrada pentru a nu le fi stricată dispoziția și cetățeni de categoria a II-a , a III-a sau a IV-a, care nu au nevoie de asfalt căci și așa nu-și părăsesc, ogrăzile din vârful muntelui.
Nu există țară modernă, fără drumuri. Nu există dezvoltare economică, fără căi de comunicație spre orice destinație. Aș vrea să scriu că nu există turism fără drumuri bune către orice loc din această țară dar mă opresc căci, mai important mi se pare să spun că nu există grijă reală pentru sănătatea acestui popor fără drumuri bune care să permită tuturor acesul la astfel de servicii. Nu există acces egal la educație dacă doar unii copii pot ajunge demn la școală, iar alții doar când timpul le permite.
Cer prea mult? Haideți să scoatem țara din noroi! Haideți să căutăm calea prin care să scoatem la lumină toate satele, toate cătunele, toate orașele care astăzi încă se îneacă în noroi și zloată la fiecare ploaie, la fiecare zăpadă.
Și ar mai fi ceva: până când autoritățile vor pricepe că nu poți visa să zbori înainte să înveți să mergi, haideți să punem mâna pe lopată și fiecare acolo pe strada lui, să-și facă simțită prezența. Indiferența noastră față de tot ceea ce depășește gardul casei, nu ne va ajuta să schimbăm fața orașelor noastre.
Haideți să scoatem țara din noroi! Domnule Președinte, o țară modernă trebuie în primul rând să poată fi străbătută cu piciorul. Pas cu pas. Apoi cu mașina. De la un capăt la celălalt. Așa, ca orice țară considerată civilizată de aiurea din lume. Eu așa vreau România. Cer prea mult?