Sighişoara – Nürnbergul ardealean

DSC01237Oraşul meu de suflet, Sighişoara rãmâne pentru mine o destinaţie cãtre care se întorc gândurile mele ori de câte ori mi se face dor de o pauzã de refacere sufleteascã cum îi spun eu, în acest adevãrat marathon care a devenit viaţa de bucureştean get-beget. Indiferent de câte ori aş revedea vechea cetate medievalã, nu cred cã aş putea decreta vreodatã cã am reuşit sã mã încarc cu destulã frumuseţe, linişte şi mai ales cu acel sentiment greu de definit, de împãcare parcã cu trecerea timpului, care te face sã-ţi doreşti sã nu mai pleci, sã rãmâi cât mai mult în umbra acestor ziduri, trecãtor prin timp şi spaţiu pe urmele celor care l-au ţinut viu pânã astãzi.

Cea mai veche cetate încã locuitã din Europa, consideratã “Perla Transilvaniei”, cetatea Sighişoarei este atestatã documentar la 1280 sub numele Castrum Sex, si mai apoi la 1598 cu denumirea germanã Schespurch şi se considerã a fi întemeiatã în jurul anului 1191. Denumirea de “Nürnbergul ardelean” a fost datã de saşii trãitori pe aceste meleaguri (dat fiind amestecul de pitoresc şi trecut medieval ce caracterieazã frumosul oraş german cu care a fost comparat) şi care alãturi de populaţia autohtonã au ridicat un centru comercial şi meşteşugãresc înfloritor, în care breslele bine organizate au fãcut posibilã supravieţuirea acestuia deşi, de-alungul veacurilor nu au fost puţine momentele în care cetatea a trebuit sã-şi apere locuitorii. Aceastã menţiune am gãsit-o rãsfoind ghidul turistic „România Balnearã şi Turisticã” de Emil Ţeposu şi Valeriu Puşcariu, editatã în anul1932 sub patronajul Asociaţiei de turism şi pentru protecţia naturei „Tourig-Clubul României” despre care v-am mai vorbit şi cu prilejul prezentãrii satului Predeluţ, comuna Bran şi care mi s-a pãrut extrem de sugestivã pentru descrierea Sighişoarei.

Dominând valea Târnavei Mari, cu un climat plãcut cu vânturi cãlduţe, vechea cetate a Sighişoarei se înalţã deasupra oraşului “de jos”. Turnurile cetãţii strãjuiesc şi astãzi zidurile ce înconjoarã cele 164 de case de locuit, atestate documentar de peste 300 de ani şi declarate monumente istorice. Plimbarea pe strãzile înguste vã va prilejui cunoaşterea modului în care cu mult timp în urmã se desfãşura viaţa în aceste locuri: drumurile frumos pietruite cu canalele de scurgere a apei bine gândite şi funcţionale, cu plãcuţele purtãnd numele strãzilor şi numerele caselor, atestând astfel organizarea administrativã din acele timpuri, ce s-a pãstrat pânã în zilele noastre; casele înşiruite umãr la umãr, cu ferestrele pline de flori şi în care viaţa a continuat neîntrerupt, bisericile, şcoala, vor fi tot atâtea obiective asupra cãrora meritã sã te apleci cu toatã atenţia.

Cetatea ridicatã pe dealul în care au fost descoperite urme ale locuirii încã din epoca fierului, a fost gânditã ca un loc de refugiu, fiind situatã la întretãierea a douã mari artere comerciale ce au permis dezvoltarea rapidã a cetãţii, aceasta devenind la 1337 “Scaunul Sighişoara”, ca ulterior sã primeascã rangul de “civitas”, adicã de oraş. A fost aproape de la început o aşezare de meseriaşi organizatã pe bresle: cizmarii, blãnarii, lãcãtuşii, pictorii, fierarii, blãnarii, tesãtorii, fiind cunoscute cel puţin 15 bresle. Cetatea Sighişoara, ca importantã aşezare de meşteşugari, avea dreptul de organiza târguri astfel încât îşi deschidea porţile miercurea, în singura zi în care oamenii din oraşul de jos şi din aşezãrile de la şes puteau intra şi face comerţ. Supravegherea bunei desfãşurãrii a acestei activitãţi era menitã sã împiedice furturile, înşelãtoriile de tot felul, care erau pedepsite aspru. Ulterior, începãnd cu anul 1449 s-au aprobat de cãtre rege, dreptul de a organiza un mare târg annual, ajungându-se în anul 1867 la trei mari târguri anuale.

Dar dezvoltarea cetãţii nu a însemnat doar activitãţi economice, breslele participând activ la dezvoltarea sistemului de apãrare a cetãţii prin construirea turnurilor breslelor care, alãturi de zidurile împrejmuitoare fãceau parte din sistemul de fortificaţii al oraşului. Cetatea a trebuit sã facã fatã asediilor, cutremurelor, incendiilor, punând la grea încercare pe locuitorii sãi. Trebuie sã menţionez faptul cã la ultima mare bãtãtalie, cea de pe câmpul de la Albeşti din anul 1879 dintre trupele maghiare şi cele reseşti a cazut şi poetul Petöfi Sándor.

Gropile de cereale în care se pãstrau proviziile cetãţii, ale cãror locuri nu erau cunoscute decât de aşa numitul “meşter al gropilor de cereale” legat prin jurãmânt sã nu le dezvãluie locul, alãturi de cele 8 fântâni foarte adânci, erau dispuse în piaţa Cetãţii. Tot aici îşi aveau sediul şi cele patru mari bresle ale ceţãţi: croitorii, aurarii, lãcãtuşii şi tâmplãrii şi tot aici era locul de judecare a proceselor.

Sistemul de apãrare al cetãţii cuprindea 14 turnuri de apãrare, 5 bastioane şi un zid lung de 930 m ce înconjura cetatea, astãzi mai putând fi vãzute doar 9 turnuri. Astfel Turnul cu ceas, este emblematic pentru cetatea Sighişoarei, dominand-o cu cei 64 m ai sãi. Acoperişul turnului este opera meşterilor din Salzburg, fiind refãcut dupã marele incendiu din anul 1677, iar în anul 1894 fiind acoperit cu ţigle multicolore smãlţuite, data la care s-a fãcut şi pictarea emblemelor ce pot fi admirate şi astãzi. Pânã în anul 1556 la primul etaj al turnului a funcţionat sediul Primãriei oraşului. Trebuie remarcat ceasul din turn, cu figurine ce se mişcã, operã a meşterului ceasornicar J. Kirchel din Königsberg,  menţionat în anul 1648, ulterior acesta fiind transformat în muzeu în anul 1898.

Turnurile Tãbãcarilor, Cositorilor, Aurarilor, Frânghierilor, Mãcelarilor, Cojocarilor, Ţesãtorilor, Croitorilor, Cizmarilor, Lãcãtuşilor, Dogarilor, Fierarilor, din care s-au mai pãstrat 9, erau prevãzute cu guri de tragere pentru archebuze şi galerii de tragere şi chiar cu creneluri pentru tragerea cu arcul.

Dar viaţa oamenilor cetãţii era deopotrivã susţinutã de cele 9 biserici, capele şi mânãstiri atestate documentar de-alungul timpului. Astãzi mai pot fi vãzute: Biserica Mânãstirii Dominicane, atestatã documentar încã din anul 1298, Biserica din Deal, cel mai important monument religios al zonei, adãpostind piese rare de mobilier şi picturã religioasã precum şi Biserica Leproşilor, menţionatã încã din anul 1570. Aceasta este unicã în Transilvania prin anvonul de piatrã exterior din care preotul predica leproşilor ce erau opriţi prin lege sã intre în bisericã.

Dar frumuseţea cetãţii este completatã mai ales de casele cu peste 300 de ani vechime, parte dintre ele renovate, monumente de arhitecturã, în rândul cãrora pot fi admirate “Casa cu cerb”, “Casa Vlad Dracul”, “Casa Veneţianã” sau casa în care a locuit o vreme scriitorul N.D. Cocea. Desigur nu poate fi uitatã “Scara Şcolarilor” sau “Scara Acoperitã” ce duce la Liceu şi la Biserica din Deal, construirea ei de catre locuitorii cetatii uşurand pe vreme de iarnã mersul copiilor la şcoalã. Având iniţial 300 de trepte, aceasta a fost modificatã in anul 1842, astãzi numãrând doar 178 de trepte.

Cei care vor sã cunoascã farmecul deosebit al acestei cetãţii, ar trebui sã rãmânã mãcar o noapte în cetate şi sã se plimbe la lãsarea înserãrii pe strãzile ce duc la turnurile luminate sau sã admire panorama Orasului de Jos sub lumina stelelor. Vor înţelege atunci de ce vei simţi mereu chemarea de a reveni pe aceste locuri. Dimineaţa, cobori pe strãzile încã adormite, cãutând micile localuri unde vei putea sã-ţi bei cafeaua alãturi de cel mai minunat tort Krantz, pe care l-am gustat vreodatã. Dimineata, la ora 9 vei auzi chemarea la slujbã a clopotului Bisericii Mânãstirii Dominicane şi fie în bisericã, fie pe o bancã afarã, te vei lãsa fermecat de muzica de orgã ce umple cetatea.

Veţi întâlni pe strãzile cetãţii medievale turiştii din toate ţãrile, veţi auzi vorbindu-se în toate limbile pãmântului şi veţi fi fermecaţi de pitorescul acestui furnicar uman care se revarsã pe strãzile înguste ale cetãţii în cãutarea istoriei. Deşi festivalul medieval ce se desfãşoarã în cetetea Sighişoarei an de an este principala atracţie, totuşi vã asigur cã oricare ar momentul anului când veţi decide sã porniţi spre Sighişoara, nu veţi regreta, Cetatea va fi mereu alta, dându-vã ocazia sã descoperiţi mereu alte locuri în care scurgerea timpului pare a se fi oprit în loc.

Aş putea sã vorbesc la nesfarşit despre cetatea Sighişoarei, mã opresc însã aici, lãsându-vã sã admiraţi locurile atât de dragi mie şi vã îndemn sã nu ocoliţi aceastã “Perlã a Transilvaniei”, unicã în Europa, declaratã “cel mai frumos şi mai bine pãstrat ansamblu de arhitecturã medievalã din centrul şi sud-estul Europei”.

Mai trebuie spus şi faptul cã „Cetatea medievalã” sau „Centrul istoric al orasului Sighişoara” este unul din cele 7 locuri din Romania incluse din anul 1999 în Patrimoniul Mondial al UNESCO sau cum mai este cunoscut „Patrimoniul Comun al Umanitãtii”.

Anunțuri

Alege sã fii altfel !

De câte ori aţi auzit în viaţã îndemnul: fii tu însuţi! De câte ori aţi conştientizat cu adevãrat acest îndemn, dorindu-vã sã gãsiţi acel “ceva” care sã vã facã remarcaţi oriunde aţi fi? Dar curaj aţi avut sã vã faceţi remarcaţi? Cãci dacã trebuie sã vorbim despre o calitate ce poate schimba destine, aceea este tocmai curajul de a îndrãzni sã fii atlfel, curajul de cere lumii sã te accepte aşa cum eşti, fãrã sã-ţi fie teamã cã vei fi judecat greşit .

Deşi mereu diferiţi, astãzi mai mult parcã ca niciodatã, oamenii se strãduiesc sã fie în permanenţã “în trend”, sã se alinieze unor “tendinţe”, fãrã sã se întrebe de cele mai multe ori dacã acest lucru este benefic pentru ei, fãrã sã se gândescã prea mult care sunt beneficiile reale dacã fac acest lucru, îngropând undeva în fiinţa lor visele care altãdatã îi fãceau sã fie unici.

Nu cã aş avea ceva împotriva integrãrii, cãci îndemnul la ”unicitate în diversitate” a fost pentru mine mai înainte de a cunoaşte motto-ul Uniunii Europene, un gând ce m-a ajutat sã mã înţeleg pe mine dar şi sã-i accept pe acei oameni minunaţi care au ales sã fie “altfel”. Dar ce înseamnã astãzi sã fii altfel? Când anume obişnuitul din noi se tranformã în strigãtul prin care cerem lumii sã ne priveascã? Cât de conştienţi suntem de clipele în care lumea din jur parcã nu ne mai cuprinde, când parcã nu ne mai regãsim în ceea ce pânã mai ieri era zona noastrã de siguranţã şi simţim deodatã nevoia sã evadãm dar nu oricum, ci sfidand parcã banalul, lãsãm vederii şi judecãţii colective declaraţia noastrã de emancipare: Acesta sunt EU!

Pentru mine acest moment cred cã fost cu adevãrat conştientizat abia în clipa în care, pãrinte fiind, am dat piept cu Revoluţia Roz din care, bãtãlie dupã bãtãlie fiica mea a ieşit mereu învingãtoare. Poate vã întrebaţi cât de greu poate fi sã ridici mãnuşa când adversarul te cheamã la luptã, un adversar care are 16 ani şi la care ţii ca la ochii din cap? Vã spun eu: nici mãcar nu-ţi dai seama cã lupta a început şi deja ai pierdut prima bãtãlie. Un cãpşor roz, atât de roz încât privirea ta nu are de ce sã se agaţe, nişte ochi limpezi şi hotãrâţi care nu clipesc înfipţi fãrã milã în ochii tãi şi un singur gând care îţi biciuie toate simţurile de pãrinte “responsabil”: cum se duce mâine la şcoalã? Soţul meu mai realist, a suspinat calm şi a conchis:bine cã a noastrã nu este verde!

sa fii altfel

Când un tânãr hotãrãşte sã provoace destinul, când alege sã devinã ţinta tuturor privirilor dar şi a judecãţii acestora, care nu va fi niciodatã îngãduitoare, te întrebi în primul rând dacã va avea puterea de a duce pânã la capãt provocarea pe care singur a hotãrât sã o lanseze lumii dar şi dacã va avea puterea sã-şi primeascã înfãngerea cu aceeaşi dezinvolturã cu care a sfidat convenienţele.

Teama pentru copiii lor, de a nu fi rãniţi de reacţia celor din jur, cred cã este primul motiv pentru care de obicei pãrinţii reacţioneazã dur la primele semne de personalizare a propriei individualitãţi, de ieşire din tiparul convenienţelor deja acceptate. Teama de a nu cãdea în extremele periculoase ale experimentelor de tot felul, fac ca uneori sã nu fim atât de receptivi la dorinţele lor de a fi “altfel”, dorinţe ce nu înseamnã neapãrãt abandonul principiilor în care au fost educaţi.

Am învãţat deşi nu foarte uşor, sã-mi înving neîncrederea în judecata propriului copil, sã-mi înving teama cã nu va putea sã învingã prejudecãţile unei societãţi conservatoare şi sã înţeleg cã alegerea ei de a fi altfel a fost fãcutã fiind deplin conştientã de toate posibilele consecinţe de ar fi decurs din acest pas şi asumându-şi responsabilitatea. Fiecare ne purtãm propriile bãtãlii pe care trebuie sã le ducem singuri fie spre victorie, fie va trebui sã trãim cu înfrângerile suferite fãrã sã dãm vina pe cei din jur. O astfel de bãtãlie este drumul cãtre formarea cu adevãrat a propriei personalitãţi ce începe devreme în copilãrie şi continuãm sã o dãm pânã la vârsta deplinei maturitãţi dând astfel culoare vieţii.

Îndrãzniţi deci sã fiţi ALTFEL, aveţi curajul de a vã lãsa priviţi, daţi glas gândurilor voastre, nu vã fie teamã sã vã faceţi cunoscute visurile, caci frumuseţea stã în ochii privitorului şi adevãrul în gândurile celui care îl cautã.

La Ciucea pe urmele iubirii

Urmãresc cu mare interes la televiziunea naţionalã douã emisiuni: sâmbata dimineaţa “Omul şi t:mpul” şi duminica mã bucur de “Aventura urbanã”, amândouã deopotrivã interesante şi cu o tematicã variatã. Aşa am aflat de localitatea Ciucea din judeţul Cluj şi de povestea de dragoste dintre poetul Octavian Goga si soţia sa Veturia.

M-au impresionat frumuseţea locurilor pe care mi-am propus sã le vizitez vara viitoare, istoria acestor locuri, dar mai ales am fost surprinsã sã descopãr mausoleul în care se odihnesc cei doi, ridicat dupã propria lor voinţã pe acest domeniu, pe care se pare cã l-au iubit atât de mult, încât nu avrut sã-l pãrãsescã nici dupã moarte. Acest adevãrat Taj Mahal al României, dupã cum îl consider eu, ar trebui sã fie la fel de cunoscut ca şi vestitul edificiu funerar indian ridicat de Shah Jahan în amintirea iubitei sale soţii Mumtaz Mahal, cãci, cum altfel poţi vorbi despre devotamentul cu care Veturia Goga, a lucrat personal timp de 20 de ani, la realizarea mozaicului ce decoreaza mausoleul ?

Am fost curioasã sã aflu cât mai multe despre aceastã destinaţie şi astfel am aflat cã, acest domeniu a aparţinut avocatului Miklos Boncza din Huedin. Mai târziu, fiica acestuia, Berta Boncza s-a cãsãtorit în anul 1914 cu poetul Ady Endre şi au rãmas sã locuiascã aici pânã la plecarea definitiva la Budapesta în anul 1917.

La moartea poetului Ady Endre, vaduva acestuia a oferit acest domeniu spre cumpãrare lui Octavian Goga, care nevrând sã refuze o vãduvã, l-a cumpãrat deşi nu se afla într-o stare prea bunã. Castelul dar şi casele albe, cum erau numite câteva corpuri vãruite în alb, au necesitat lucrãri de restaurare şi de amenajare ce au durat pânã în anul 1926. Compunerea domeniului care poate fi vizitat astãzi cuprinde: Conacul Goga, ce era locuit de familia Goga; Casa Ady, folositã pe vremuri de personalul auxiliar; Casa albã, folositã de musafiri; grajdurile; Mânãstirea, ce a fost pentru o perioadã manãstire de maici pânã la desfiinţarea de cãtre comunişti şi Biserica de lemn, adusã de Veturia Goga în anul 1939 de la Gãlpâia, judeţul Sãlaj.

Dar desigur locul care-i atrage cel mai mult pe vizitatori este Mausoleul celor doi : Octavian şi Veturia Goga – Mausoleul iubirii, ce vorbeşte el singur despre iubire, respect şi devotament. Douãzeci de ani de luptã continuã, cum singurã spune Veturia Goga, de disperare şi obosealã, dar care trebuia dusã la capãt, fiind o datorie de suflet.

Dupã emisiunea de la televizor am fost curioasã sã aflu mai multe despre aceasta destinatie, de la cei care au trecut pragul domeniului de la Ciucea şi astfel am aflat de vizita fãcutã în acest an de Bianca despre care puteţi citi aici si unde veti gasi instantanee cu aceste locuri minunate.

Şcoala încotro?

DSC08094Deşi problemele şcolii şi a sistemului românesc actual de învãţãmânt nu sunt printre prioritãţile vieţii mele în acest moment, totuşi nu pot sã nu recunosc cã urmãresc constant transformãrile prin care acesta a trecut şi trece, întrebându-mã cum este posibil ca pãrinţii acestor zile sã fie atât de puţin implicaţi în ceea ce eu îndrãznesc sã consider a fi cel mai important proces de modelare a personalitãţii propriilor copii, din care acesta odatã intrat nu va mai fi niciodatã acelaşi. Şi totuşi pãrinţii lasã foarte multe aspecte pe seama unei instituţii care ar trebui sã se preocupe de educarea tinerilor dar, cu ştiinţa şi acceptul pãrinţilor, accept izvorât dintr-o profundã înţelegere a ceea ce se petrece în orele de şcoalã şi nu dintr-o comoditate justificatã cu vorbele:” este treaba şcolii, cã de aceea vine copilul la şcoalã, eu merg la munca sã câştig bani sã-l cresc, nu am timp sã vin tot timpul la şcoalã!”

Datoria de dascãl este cea dintâi datorie a unui pãrinte, datorie de la care nu ar trebui sã abdice niciodatã. Când copilul începe sã meargã la şcoalã o face pentru a dobândi cunoştinţe noi, pentru a învãţa sã caute rãspunsuri la toate întrebãrile pe care fiecare clipã trãitã le pune fiecãruia dintre noi odatã cu trecerea anilor şi nu pentru a-i trece timpul mai uşor sau pentru a avea unde sã petreacã orele scurse între plecarea la serviciu a pãrinţilor şi întoarcerea acestora acasã. Timpul petrecut la şcoalã ar trebui sã fie perioada cea mai frumoasã din viaţa oricãrui copil: atâtea descoperiri despre lumea întreagã, atâtea descoperiri minunate despre propria persoanã, posibilitatea şlefuirii abilitãţilor personale, a talentului ce strigã dupã recunoaştere, aşteptând doar dascãlul dornic sã-l transforme în realitate şi totuşi, an de an şcoala pare sã se îndepãrteze tot mai mult de scopul iniţial, mulţumindu-se sã rãmânã doar o perioadã definitã de timp, minimã pe cât posibil, pe care tânãrul este obligat sã o petreacã în sistemul de învãţãmânt.

Ce fac pãrinţii în acest timp? Pãrinţii pornesc hotãrâţi sã dea piept cu “duşmanul”, adicã cu aria curicularã, cãci termenul de programã şcolarã s-a perimat, atacã întreaga gamã de manuale “alternative”, cãci aşa au decis mai marii învãţãmântului de dupã revoluţie cã trebuie sã aibã profesorii de unde alege sã nu se plictiseascã şi mai ales sã gãseascã “materialele auxiliare”, cã de, culegere de probleme de matematicã, fizicã sau chimie sau de analize literare, suna prea “comunist” şi nu se mai puteau concentra elevii la clasã. Astãzi o mãmicã îmi spunea cã la clasa a VI-a fiica sa are patru materiale auxiliare la matematicã (adicã patru culegeri), douã la limba românã şi vorba aceea fãrã numãr, fãrã numãr caiete speciale şi alte “auxiliare” pentru restul materiilor. Este dupã pãrerea mea inadmisibil ca un elev în plinã creştere sã care zilnic un ghiozdan ce depãşeşte greutatea consideratã a fi fãrã urmãri pentru sãnãtate şi acest lucru fãrã nicio justificare. Ce face un elev într-un semestru cu patru culegeri la o materie? Profesorul organizeazã simultane la clasã precum la şah? Când are efectiv timp elevul sã lucreze din manual dar şi din toate aceste “materiale auxiliare”? Contabilizând toate orele petrecute la şcoalã, orele necesare pregãtirii tuturor temelor, orele necesare odihnei şi timpul petrecut pe drum spre şi de la şcoalã, orele în care cei mai mulţi fac meditaţii, merg antrenamente de tot felul, mã întreb plinã de invidie câte ore are ziua acestor super-elevi? Pe vremea mea, stãteam la şcoalã în medie 5 ore, maxim 7 prin clasa a VIII-a, fãceam şi şcoala de muzicã în paralel, aveam tot felul de activitãţi dupã ore, cercuri tematice, concursuri între clase sau şcoli dar nu umblam cocoşaţi sub nişte ghiozdane pline de carţi şi caiete suplimentare “cã poate le vom folosi la vreo orã”. Aveam douã caiete la o materie: unul de clasã şi altul de curat pentru temele de acasã. Culegerile, câte una pentru fiecare materie, aleasã astfel încât sã fie accesibilã tuturor elevilor, stateau acasã, temele fiind dictate de profesor simplu: de la pagina x, exerciţiile y, z, w, etc. Ajuns acasã deschideai culegerea şi începeai sã rezolvi exerciţiile notate în caietul de clasã. Foarte simplu. Şcoala trebuie sã asigure pregãtirea pentru toţi elevii în mod egal fãrã exagerãri privind pretenţiile în ceea ce priveşte “materialele auxiliare” astfel încât şcoala sã nu devinã spaima elevilor şi totodatã a pãrinţilor care odatã cu începerea cursurilor intrã în fibrilaţie gândindu-se la banii necesari pentru acoperirea tuturor costurilor unui an şcolar.

O teoremã matematicã spune cã douã cantitãţi egale cu a treia sunt egale între ele. Nu putem noi sã o contrazicem, nu? Deci: dacã elev=şcoalã şi elev=ghiozdan foarte greu, rezultã deci cã pentru elevi şcoala este la fel de grea, asemeni ghiozdanului ca un pietroi sub care se încovoaie în fiecare dimineaţã. Oare studiile care aratã cã prea mulţi copii de vârstã şcolarã suferã de afecţiuni ale coloanei nu îngrijoreazã pe nimeni? Mãcar starea de sãnatate sã preocupe pe cineva dacã, lipsa de interes a celor mai mulţi dintre copii faţã de şcoalã şi de studiu în general, nu pare sã ridice semne de întrebare. Din pãcate, dacã în anii copilãriei mele şcoala era de departe locul în care ne petreceam cea mai mare parte a timpului, astãzi, şcoala s-a transformat doar într-un maraton la care elevi şi pãrinţi deopotrivã aleargã nu pentru a dobândi cunostiinţe reale şi folositoare, ci pentru a obţine calificative, note care sã permitã trecerea spre liceu fãrã bãtãi de cap, chiar dacã notele obţinute nu reflectã nici pe departe nivelul real de cunoştiinţe ale elevului. Pe vremea mea dacã luai un 7 ştiai sigur de 7, dacã profesorul iţi dãdea un 10, apoi chiar ai ştiut in acel moment de 10. Astãzi, dupã ce intrã la un liceu cu medie mare, profesorii descoperã cã elevul “eminent” abia ştie sã scrie. Jalnic şi dureros. Sã minţi un copil dându-i impresia cã ştie ceva ca apoi sã-l faci sã cunoascã deziluzia eşecului în prag de maturitate, când uneori este prea târziu pentru a mai repara ceva, mi se pare a fi cea mai cruntã şi înjositoare abdicare de la datoria de dascal.

Deci dragi pãrinţi, lasaţi în grija sistemului ce trebuie lãsat dar, nu lãsaţi sistemul sã transforme şcoala într-o sperietoare pentru copii voştrii cãci, lipsiţi de şcoalã aceştia nu vor avea nicio şansã în viitor. Învãţarea trebuie sã fie plãcutã şi nu o corvoadã izvorâtã din groaza de a târâ spre şcoalã un ghiozdan peste puterile sale, plin cu nişte materiale care nu-şi justificã prezenţa mereu, ilustrând astfel inutilitatea efortului fãcut zi de zi. Şcoala trebuie sã redevinã ceea ce a fost: un loc în care copii sunt în sigurantã, învaţã lucruri folositoare, cunosc oamenii interesanţi, învãţã sã se poarte în afara casei pãrinteşti şi fac totodatã dovada cã ştiu sã se poarte cuviincios chiar dacã ochii pãrinţilor nu-i pot vedea. Şi toate astea vor fi posibile dacã, dând profesorilor respectul pe care îl meritã, aceştia vor redeveni dascãlii de altãdatã cãrora generaţii întregi le mulţumesc peste ani, pentru care binele elevului este mai presus de neajunsurile pe care le suportã ca de altfel toţi cetãţenii acestei ţãri şi pentru care nu este normal sã gândescã “atât mã plãtesc, atât fac şi eu cu elevii!”. Dar nu este suficient: poate cineva dintre cei aflaţi acolo sus, la cârma sistemului va putea în sfârşit sã gãsescã drumul spre luminiţa de la capãtul tunelului în care orbecãie de 22 de ani învãţãmântul romãnesc.

Şi ca o încheiere la ceea ce am gândit eu despre menirea şcolii şi a slujitorilor sãi, am sã reproduc câteva pasaje din lucrarea semnatã de Constantin Kiriţescu lucrarea “Şcoala românã într-o rãscruce de istorie”: “Cãci acesta este miezul chestiunii: a avea profesori cu cunoştiinţe întinse, precise şi solid închegate în specialitatea pe care o au de predate, dar în acelaşi timp, profesori cari sã cunoascã meşteşugul profesiunii, arta de a trece aceste cunoştiinţe asupra şcolarilor în chipul cel mai lesnicios cu putinţã, de a face din ele forţe sufleteşti, care sã sporescã şi sã întãreascã capitalul intelectual şi moral al copiilor.

A fi profesor, mai înseamneazã a avea conştiinţa şi pãtrunderea completã a unui rol însemnat de jucat nu numai în cercul strâmt al şcoalei, dar în cel mai larg al societãţii, a ştii sã dozezi, sã armonizezi specialitatea proprie în cadrul complex al educaţiei generale, a avea concepţii mari şi a dispune de tehnicã mãruntã, a zãri viitorul printre preocupãrile prezentului, a poseda arta subtilã a manevrei pedagogice spre a fi, dupã trebuinţe, larg şi strâns, sever şi bland, rigid şi îngãduitor.”

“ Vocaţia profesoralã presupune iubire de copii, rãbdare, patrundere psihologicã, credinţã în idealuri, uitarea de sine caracteristicã a apostolatului, atât de ironizat.”

Puteţi crede cã aceste cuvinte au fost scrise în anul 1941? Rãmân însã la fel de valabile şi astãzi chiar dacã, anii au trecut, regimurile s-au schimbat şi societatea a cunoscut prefaceri uriaşe. Sunt încã astfel de apostoli ai profesoratului, care se dãruiesc acestei cariere, sunt pãrinţi care-i preţuiesc şi îi sprijinã în activitatea lor şi de asemenea, mai sunt şi foarte mulţi elevi care înţeleg rostul educaţiei şi dau sens muncii acestor oamenii şi respectã efortul pãrinţilor lor. Pentru toţi aceştia, meritã sã facem cu toţii un efort sã schimbãm situaţia şcolii româneşti şi astfel sã dãm o şansã adevãratã generaţiilor viitoare .

DSC08090

Cetatea Alba Carolina – Intre porţile cetăţii la Alba Iulia

1600 – 1918 – 1922 – 2012, an dupa an Alba Carolina, Alba Iulia de astazi a reprezentat pentru romani simbolul puterii unui popor unit in cuget si simtiri . Va invit sa facem impreuna  o noua calatorie de suflet alaturi de Alexa.

Nu e un secret faptul că drumeţiile oraganizate au făcut şi fac mereu parte din sufletul meu şi că oriunde aş merge, aş călătorii, îmi doresc să pot pastra pe peliculă, cu cea mai mare bucurie posibilă, minunăţiile ce mi se înfăţişează, uneori, în fracţiuni de secundă. Alteori studiez cadrele pentru a surprinde căt mai bine din ceea ce se înfăţişează în faţa ochiilor. Surprinzător de multe ori, pelicula relevă mult mai mult decăt ne propunem să surprindem la faţa locului şi astfel, după ce trece oarece timp, descoperim cu placere detalii extra. Evenimentele neprevăzute fac deliciul acelor amintiri pe care la străngem neîncetat.

Aşa se face că la inceputul lunii august a anului trecut m-am alăturat, dintr-o fericită întâmplare, altor excursionişti pasionaţi, ca şi mine, într-un periplu urbano-montan sau dacă vreţi într-o incursiune organizată pe tărâm transilvan cu plecare din Germisara – Băile Geoagiu via Alba Iulia – Cetatea Alba Carolina până la punctul final Roşia Montană – Tăul Brazi.

Cum despre Roşia, vestita aşezare Alburnus Maior, am povestit deja, iar despre Băile Geoagiu v-a relatat chiar autoarea blogului de faţă într-un amplu eseu ilustrat cu instantanee făcute de mine – iată ca îmi fac mea culpa pentru întărzierea de căteva luni şi ţinându-mă de promisiunea că voi scrie despre Cetatea Alba Carolina încep prin a vă spune că Alba Iulia ca municipiu se află poziţionat în podişul ardelean, la confluenţa răurilor Ampoi şi Sebeş, în prima terasă a Mureşului. Astfel oraşul este străjuit la vest de culmile Munţilor Metalici, la est înconjurat de dealurile argilo-roşietice erodate de răurile Mureş, Sebeş şi Secaş, iar la sud apărat de culmile Munţiilor Sebeşului cu vărfurile sale: Şurianu (2245 m) şi Pătru (2130 m). Geografic, pe scurt vorbind, Alba Iulia beneficiază de un relief variat ceea ce ne face să tragem concluzia că nici istoric nu stă mai prejos. Primele aşezări pre-istorice au fost consemnate în izvoarele istorice începănd cu 5000 î.Ch., în neolitic, prin prezenţa unor triburi de sorginte tracă, păstori şi agricultori, apoi din perioada 1700 -1000 î.Ch. cănd despre epoca bronzului vorbesc vestigiile găsite în “Platoul Romanilor”, ca mai apoi, pe firul istoric, să aflăm despre o cetate de pământ din epoca fierului, consolidată de o ramură tribală a tracilor ce va cunoaşte apogeul politic, social şi economic până la dacii care vor pune bazele solidei aşezări Apoulon. De aici, istoria consemnează pe rănd: Colonia Aurelia Apulensis, Colonia Nova Apulensis până la Castrul Roman Apulum – considerat baza oraşului de mai tărziu şi unul dintre cele mai prestigioase centre ale stăpănirii romane în Dacia. Castrul între 106-271 e.n. a adăpostit celebra Legiune a XIII –a Gemina implicată în planurile de pază a drumurilor din ţinutul aurifer apusean.

In prezent, odată ajunşi la porţile Cetăţii Alba Carolina, castrul parţial reconstruit face parte din “Traseul celor Trei Fortificaţii” şi unde cu puţină voinţă, multă imaginaţie şi nesperat de bogată însufleţire poţi să călătoreşti în timp pentru a parcurge 2000 de ani de istorie printre memoriile încrustate, să zicem, în piatra a trei cetăţi succesiv zidite – Castrul Roman 106 d.ch, Cetatea Medievală Bălgrad (sec. XVI-XVII) şi Cetatea Alba Carolina (tip Vauban sec. XVIII).

Sunt sigură că veţi crede că am plecat la drum cu toate aceste informaţii, dar adevărul este că documentarea strict istorică am făcut-o recent. La vremea respectivă pornind în drumeţie, datele cele mai importante pentru mine erau pe căt de arhicunoscute, pe atăt de afective: vroiam să ajung în oraşul celor două unirii. A unirii înfăptuite la 1600 de Mihai Viteazul – Bănişor de Strehaia, Stolnic domnesc, Ban al Craiovei şi Domnitor al Tării Româneşti – şi apoi a Marii Uniri de la 1918.

Şi paşii mei au urmat o dată ajunşi la Alba Iulia – “Traseul celor Trei Fortificaţii”, un traseu pe care nu cred că mai e necesar să vă sfătuiesc să-l vizitaţi. Aflat în cartierul Cetate, traseul cetăţii de tip Vauban (1715-1738) a început pentru noi de la poarta I ce asigură accesul din direcţie estică, o poartă în forma unui arc de trimuf, bogat ornat cu basoreliefuri cu scene mitologice şi statui ale zeului Marte şi zeiţei Venus, iar în centrul porţii fiind amplasată stema Austriei – vulturul bicefal cu sabia şi sceptrul. Apoi uşor în pantă, drumul ne duce către cea de-a doua poartă reconstituită ca urmare a distrugerii ei în 1937 cănd a fost ridicat Obeliscul dedicat lui Horea, Cloşca şi Crişan – conducătorii răscoalei de la 1784-1785, monument situat în faţa celei de-a treia porţi, una dintre cele mai frumoase, aflată între bastionul Eugeniu de Savoia si Sfântul Capistrano. Monumentală – poarta este bogat decorată şi încoronată cu statuia ecvestră a împăratului Carol al VI-lea. Aici, în soclul statuii a fost întemniţat la 2 ianuarie 1785, într-o mică încăpere, Horea. Logistic vorbind traseul se continua şi cu porţile IV,V şi VI. Dar. Din lipsa timpului am continuat itinerariul pe lângă bastionul Eugeniu de Savoia amplasat pe locul vechii Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei lui Mihai Viteazul şi ctitorită între anii 1959-1961, apoi pe lângă zidul monetăriei, manutanţă şi poarta de sud a castrului roman, mai exact poarta “Principalis Dextra” construită în jurul anului 106 d.Ch. Cantonarea în regiune a Legiunii a XIII-a Gemina cu scopul de a păzi ţinutul aurifer şi de a transporta aurul către Roma – face ca Apulum să devină un centru militaro-strategic deosebit de important.

Fără îndoială – cetatea este impresionantă şi nu este deloc simplu să povesteşti despre tot ceea ce ochiul vizitatorului poate să vadă. Sufleteşte te încarci de istorie şi încerci să păstrezi în cotloane ascunse ale sufletului, puternice impresii despre locuri ca Muzeul Naţional al Unirii aflat în Clădirea Babilon din 1968, Marea Sală a Unirii de la 1918 aflată în faţa Muzeului Unirii şi la dreapta Palatului Princiar al lui Mihai Viteazul unde în anul 1600 s-a înfăptuit prima unire politică a celor trei principate române. Apoi încetişor ajungem la Catedrala Incoronării de la 1922 şi care îţi dezvăluie secretele ei, prin frumuseţea şi arhitectura deosebită, în stil neo-românesc şi cu elemente de tradiţie bizantină.

Parcursul vreau să cred că nu e nici facil, nici dificil, dar beneficiind de o vreme bună te poţi convinge personal sau prin intermediul capturilor făcute de obiectivul aparatului meu de fotografiat că Cetatea Bastionară merită vizitată, fie şi pentru simplu fapt că este în centrul Albei Iulii – capitala istorică de suflet a neamului Românesc şi locul unde se sărbătoreşte an de an la 1 Decembrie, Marea Unire.

credit foto Alexa

 PS: Suprafaţa Cetăţii Alba Carolina – fortăreaţa în stil Vauban cu 7 bastioane şi în formă stelară – este una extrem de mare şi variată, astfel încât pentru vizitare există posibilitatea, imperios necesară, a împărţirii timpului acordat diverselor obiective turistice. De aceea o pregătire a rutelor de vizitare rămâne la latitudinea fiecăruia în parte. In ceea ce mă priveşte împreună cu grupul am parcurs “Traseul celor trei fortificaţii”, iar date despre acest traseu vă stau la dispoziţie chiar şi pe site-ul Primăriei Alba-Iulia.

22-23 septembrie 2012

Shoe box – daruieste si vei primi bucurie

Decembrie, mult aşteptata „Luna cadourilor” se apropie cu paşi repezi aducând mai aproape momentul în care vrem sau nu, mintea noastrã dã semnalul începerii cursei unei înarmãri blânde şi aducãtoare de bucurie: cãutarea acelor obiecte care o datã dãruite vor vorbi celor dragi în locul nostru. Pe cât pare de simplu pe atât de dificil se dovedeşte a fi în momentul în care trebuie sã te decizi. Faci liste, baţi zeci de magazine, pui întrebãri „discrete” şi sfârşeşti prin a spera cã, prin alegerea ta ai reuşit sã-i faci fericiţi pe cei dragi.

Dar, cu tot chinul cãutãrilor v-aţi gândit ce fericiţi sunteţi cã puteţi sã vã înscrieţi în acestã alergare de Crãciun? Ce fericiţi sunt toţi cei ce ştiu cã nu aşteaptã în zadar venirea sãrbãtorilor? Cã sub brad vor gãsi un cadou cât de mic?

Am scris într-o postare cã îmi plac oamenii şi de aceea sunt atentã la ceea ce se petrece în jurul meu zi de zi, încercând sã-i înţeleg, întrebându-mã mereu :de ce ? Anul trecut, în preajma Crãciunului am observat mai mulţi tineri având în mâini cutii de pantofi frumos decorate şi fãrã sã vreau am început sã mã întreb : oare ce ascund? Sã fie tinere învãţãtoare care vin cu materialul didactic de la serbarea de Crãciun? Sã fie cadoul primit, dar toţi s-au vorbit parcã sã împacheteze cadourile la fel? Recunosc cã mi-a fost ruşine sã întreb dar, ajunsã acasã i-am spus fiicei mele despre observaţia mea. Aşa am aflat despre acţiunea „Shoe Box – cadoul din cutia de pantofi” şi imediat am decis cã va fi parte din bucuria mea de Crãciun.

Anul acesta am aşteptat cu nerãbdare debutul acţiunii, hotãrâtã sã fac pe îndelete pregãtirile pentru ziua în care voi aranja cutiile cu cadouri, cãci fiecare cutie trebuie sã poatã ”vorbi” în locul meu, aducând bucurie şi speranţã unui copil.

Vã aduceţi aminte de copilãrie când în aşteparea momentului în care se împodobea bradul, pregãteaţi cu mâna voastrã ghirlande din hârtie glasatã sau steluţe din capacele de la sticlele de lapte? Erau frumoase cele cumpãrate dar, parcã cele fãcute de voi erau mai strãlucitoare şi vã plãceau mai mult! Astfel şi cadourile primite ne bucurã sufletul dar, când dãruieşti primeşti de douã ori bucurie: atunci când alegi te bucurã cãutarea a ceea ce ştii ce-l face fericit pe cel de lângã tine şi mai apoi, când vezi lumina de pe chipul sãu când îl deschide, eşti din nou fericit cãci ştii cã ţi-ai pus tot sufletul sã-l gãseşti.

Cadoul din cutia de pantofi – Shoe Box, este o acţiune care de ani de zile face fericiţi copii din lumea întreagã şi care de câţiva ani bucurã şi copiii fãrã posibilitãţi din România. Puteţi afla mai multe despre felul cum puteţi participa şi voi aici si aici. Veţi descoperi cã nu sunteţi singuri şi cã an de an tot mai mulţi sunt cei care vor sã dãruiascã bucurie. Fiţi printre ei, cãci aşã cum spunea un mare om „veţi cu atât mai fericiţi cu cât va trãi mai mult în voi copilul ce aţi fost.” Amintiţi-vã cum copil fiind, îl aşteptaţi pe Moş Crãciun şi dãruiţi fericire copilului din voi fãcând fericiţi alţi copii şi nu veţi regreta! Ajutaţii sã creadã cã existã şi pentru ei Moş Crãciun!

Iatã mai jos câteva din instantaneele de anul trecut de la sediul I Quest unde s-au colectat cutiile cu cadouri ce au fost împãrţite copiilor din Bucureşti.

Shoe Box 2011 1 Shoe Box 2011

Anul acesta noua locatie anuntata este: Bucuresti: Blogal Initiative, Calea Grivitei 33, et. 1, ap.4, interfon 004C, sector 1, Bucuresti. Persoana de contact: Loredana Pricopie, tel. 0731.336.829, Luni – vineri 9.00 – 17.00.

Drapelul României

Ce înseamnã pentru un tine drapelul ţãrii tale? Iatã o întrebare la care românii de pretutindeni sunt îndemnaţi sã rãspundã în aceste zile.

Eu încerc sã mã întorc în timp şi scormonind prin amintiri în cãutarea momentelor în care drapelul tricolor şi-a fãcut loc în viaţa mea, mã strãduiesc sã gãsesc clipa în care am devenit conştientã de prezenţa sa. Rãscolesc amintirile paradelor militare când mã rugam de pãrinţii mei sã mã ia la defilare şi tot oraşul era parcã sub asediul steagurilor tricolore; revãd festivitãţile şcolare ce debutau cu o frumoasã ceremonie în care drapelul era ridicat pe catargul din curtea şcolii; retrãiesc anii în care orele de şcoalã începeau cu intonarea imnului naţional şi rememorez momentele în care legam la gât cravata de pionier tivitã cu panglicã tricolorã. Nu uit nici sfârşitul de an şcolar când pachetele de cãrţi aşteptau frumos legate cu panglici tricolore momentul în care emoţionatã pãşeam sfioasã sub ochii zecilor de profesori şi de pãrinţi surâzãtori, pentru a-mi primi rãsplata strãduinţei de peste an. Mai târziu studentã fiind, am îmbrãcat uniforma militarã şi am depus jurãmântul de credinţã tãrii pe acelaşi steag tricolor. Şi astfel an dupã an, drapelul îşi fãcea loc viaţa mea şi am înţeles cã oriunde unde se înalţã acolo este o parte din ţara mea, acolo sunt români.

la Paris

Am învãţat sã-l caut cu privirea oriunde m-au purtat paşii în lume şi m-am bucurat ori de câte ori l-am descoperit fluturând, dându-mi încredere cã nu sunt singurã. Am învãţat sã fiu mândrã cã sunt româncã, ori de câte ori prin strãdania lor compatrioţii mei ridicau drapelul tricolor pe cel mai înalt catarg.

Catedrala Unirii

De câte ori vedeam fluturând drapelul mã întrebam: oare ce sãrbãtoare este? Cãci aşa am fost învãţatã: la zi de sãrbãtoare tot oraşul se umple de steaguri tricolore. Nu ştiu dacã este necesar sã-l vãd zilnic atârnat la fiecare geam sau purtat la gât pe post de fular ca sã-mi spun: uite acolo este un patriot! Drapelul ca şi Imnul de stat sunt doi piloni pe care se sprijinã o naţiune. Cunoaşterea şi respectarea lor trebuie sã facã parte din educaţia obligatorie a fiecãrui cetãţean şi trebuie sã-l însoţeascã oriunde s-ar afla în lume. Cât o batistã sã fie drapelul, purtat la piept îti va fi mereu aproape. Poate nu eşti un Pavarotti, dar va suna minunat Imnul dacã-l vei cânta din inimã! Astfel vei simţi cã nu eşti singur şi nici nu ai rãsãrit de nicãieri! Ai în spate tot neamul tãu cel viu şi adormit, pe care s-a clãdit România!

Astãzi, parafrazându-l pe preşedintele John F. Kennedy aş spune tuturor: nu vã întrebaţi ce au fãcut alţii pentru a cinsti drapelul tricolor ci, întrebaţi-vã ce faceţi fiecare dintre voi pentru a-l cinsti.”

De ce citim?

cartile

Întâlnesc tot mai des tineri care se întreabã de ce ar trebui sã citeascã, de ce este necesar sã petreacã timp rãsfoind cãrţi, ce au de câştigat dacã vor citi. Scriam într-o postare mai veche despre îndemnul lui Miron Costin care, în “De neamul Moldovenilor” a spus: „Nu este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor…”, care mã cãlãuzeşte în permanenţã şi care alãturi de versurile lui Tudor Arghezi: “Carte frumoasă cinste cui te-a scris/ Încet gânditã, gingaş cumpãnitã;/ Eşti ca o floare, anume înfloritã/ Mâinilor mele , care te-au deschis.”, au constituit o permanenţã în viaţa mea.

De ce trebuie sã citim? Cum ne ajutã lectura? Ce înseamnã timpul petrecut încercând sã pãtrundem sensul gândurilor aşternute în paginile cãrţilor de toţi acei ce şi-au închinat viaţa scrisului?

Gândind la toate aceste întrebãri mi-am dat seama cã pentru mine viaţa este ca un puzzle uriaş alcãtuit dintr-un numãr infinit de piese, mai mari sau mai mici  (dupã cum cãrţile au mai multe sau mai puţine pagini), prin a cãror alãturare continuã, tenace şi rãbdãtoare, pe mãsura scurgerii timpului, îi poţi cunoaşte întreaga frumuseţe şi profunzime.

Un om într-o viaţã cât poate cunoaşte? Câte lucruri poate experimenta? Câte locuri poate strãbate? “Omul mãsurã a tuturor lucrurilor” cum minunat spunea Protagoras, poate fi omniprezent sau a toate ştiutor? Greu de crezut! Dar stã în puterea lui sã înveţe mereu, sã încerce sã foloseascã toate cunoştiinţele dobândite de înaintaşii sãi pentru a progresa. Fiecare carte devine astfel o treaptã pe scara cunoaşterii. Fiecare treaptã urcatã înseamnã o altã perspectivã asupra vieţii. Cu fiecare carte pãşeşti pe noi meleaguri, cu fiecare carte întâlneşti oameni deosebiţi, cu fiecare carte lumea întreagã ţi se dezvãluie, cu fiecare carte înveţi sã visezi, cu fiecare carte orizonturi noi te cheamã.

Fiecare om are dreptul la cunoaştere, fiecare om are dreptul la educaţie. Însã nu poate fi vorba despre cunoaştere fãrã sã te apleci în mod continuu asupra cãrţilor în paginile cãrora s-a strâns întreaga cunoaştere a omenirii. Ştiinţã, istorie, literaturã, deopotrivã trecut, prezent şi viitor stau mãrturie puterii gândirii umane. Devenirea fiecãrui om stã în profunzimea demersului pe care acesta îl face zi de zi sã-şi depãşeascã propria condiţie.

Citind poţi afla rãspunsurile pe care le cauţi.

Citind poţi învãţa unde sã cauţi rãspunsurile corecte!

În paginile cãrţilor sunt întrebãrile la care omenirea a cãutat rãspunsuri de mii de ani.

În paginile cãrţilor sunt rãsunsuri la întrebãrile tale de astãzi!

În paginile cãrţilor se aşterne toatã istoria omenirii.

În paginile cãrţilor omenirea îşi scrie astãzi istoria.

De mii de ani oamenii au gândit, au scris şi au lãsat urmaşilor învãţãtura dobânditã în timp, scrijelind în piatrã sau metal, pe papirusuri sau piele de viţel, pe hârtie sau pe mãtase, strânsã în biblioteci a cãror faimã a traversat timpul. Ei au considerat necesar şi important ca aceste cunoştiinţe sã nu se piardã. Cum ar fi fost astãzi omenirea fãrã strãdania lor ?

Cândva învãţãtura, scrisul şi cititul erau rezervate doar celor puţini, astãzi deşi teoretic este la îndemâna tuturor, din ce în ce mai puţini aleg sã citeascã. Deşi puterea stã în informaţie şi informaţia stã în cãrţi, cãutarea pare sã-i descurajeze pe cei mai mulţi. Drumul cel anevoios spre cunoaştere nu are sfârşit şi cei cel cunosc, apreciazã tocmai aceastã continuã cãutare care le prilejuieşte noi şi noi descoperiri.

Indiferent dacã este tipãritã sau în format electronic (recentele e-book-uri având un real succes), cartea trebuie sã ne însoţeascã permanent. Îndemnul atât de viu din “Testament “ de Tudor Arghezi, este poate ilustrararea cea mai bunã a ceea ce ar trebui sã fie aplecarea spre citit:

“Cartea mea-i fiule, o treaptã. Aşeaz-o cu credinţã cãpãtâi .”

…………………………………………………………………….

“Ca sã schimbãm, acum întâia oarã,

Sapa-n condei şi brazda-n cãlimarã”.

Acesta este deci tinere, îndemnul meu: Citeşte! Citeşte! Citeşte! Îndrãzneşte sã visezi, sã cunoşti şi sã-ţi schimbi destinul, cãci lumea este din totdeauna doar a celor instruiţi ce ştiu ce vor, ce pot şi care luptã pentru a reuşi.

Si nu uitaţi îndemnurile rostite de cateva personalitãţi a cãror viaţã a fost închinatã cunoaşterii:

“Civilizaţia noastrã este suma cunoştiinţelor şi amintirilor acumulate de generaţiile care ne-au precedat. Andre Maurois”.

“ Bunul suprem şi singurul folositor este cultura. Orice om incult este propria sa caricaturã. Fr. K. W. Schlegel”.

“Cãrţile au format în mine …….sentimentul rãspunderii pentru tot rãul din viaţã, trezind şi o pioasã admiraţie în faţa forţei creatoare a raţiunii omeneşti. Adânc pãtruns de adevãrul credinţei mele, vã spun tuturor : iubiţi cartea, ea vã uşureazã viaţa, vã ajutã prieteneşte sã vã descurcaţi în vãlmãşagul pestriţ, furtunos al gândurilor, sentimentelor şi întâmplãrilor din viaţã; ea vã învaţã sã respectaţi omul şi pe voi înşivã, ea vã înaripeazã mintea şi inima cu simţãmântul dragostei pentru lume, pentru om. Maxim Gorki”

Iatã de ce cred eu cã trebuie sã citim şi astfel, cãutandu-i pe cei care ca şi mine stiu de ce citesc şi gãsindu-i aici ,  vã întreb la rândul meu: voi de ce citiţi?

Leapşa despre cãrţi

Am primit provocarea de a raspunde intrebarilor si iata ce a iesit:

1. Cand faci o pauza de la citit, folosesti un semn de carte sau indoi un colt al paginii?

Imi plac semnele de carte. Le adun de pe unde le gasesc. Cel mai iubit semn de carte pe care il am, mi-a fost daruit cu multi ani in urma, de o doamna in semn de multumire pentru ca Ioana a ajutat-o timp de mai multe zile  (fara ca eu sa stiu), cand avea piciorul in ghips si nu se putea deplasa. Ioana avea atunci numai 10 ani.

2. Ai primit in ultimul timp o carte? Daca da, care a fost aceasta?

Nu. Dar mi-am cumparat volumul aparut la Adevarul : Cele mai frumoase poezii de dragoste.

3. Citesti in baie?

Desigur! Vrei sa pierd timpul? Cand eram copil spre disperarea parintilor uitam sa mai ies. Ar trebui si sa spun ca eram 6 persoane si o singura baie!

4. Te-ai gandit vreodata sa scrii o carte? Daca da, despre ce?

Da. Mi-am propus sa povestesc despre lumea mea. Asa cum am trait-o, asa cum o inteleg astazi. Nu vreau sa uit nimic din ceea ce m-a facut asa cum sunt si nu vreau sa fiu uitata.

5. Care este cartea ta preferata?

Arta conversatiei de Ileana Vulpescu, pe care o ador.

6. Iti place sa recitesti unele carti?

Da. Este necesar sa fac acest lucru, fiecare varsta isi are puterea ei de intelegere.

7. Ce parere ai despre o intalnire cu autorii cartilor pe care le apreciezi si ce le-ai spune?

Multumesc! Fara cuvintele lor eu as fi fost mult mai tacuta! O fi tacerea de aur, dar eu le multumesc ca sunt atat de vorbareti si harnici si multi, sa pot citi eu la nesfarsit!

8. Iti place sa vorbesti despre ceea ce citesti si cu cine?

Da, cel mai mult cu copii mei, apoi cu colegii mei de serviciu Camelia si cu Iulian, cititori la fel de pasionati ca si mine, care cumpara regulat carti si le si citesc.

9. Care sunt lucrurile care te determina sa alegi o carte anume?

Curiozitatea. Recomandarea unui cunoscut. Recenziile citite. Autorul. Volumul frumos tiparit, editiile rare. Anticariatele au comori demne de orice biblioteca.

10. Care crezi ca este o “lectura obligatorie”, o carte pe care toata lumea trebuie s-o citeasca?

Amintiri din copilarie. Copilaria la absolut! “Vei fi cu atat mai fericit cu cat va trai mai mult in tine copilul ce-ai fost!” Nicolae Iorga.

11. Care este locul tau preferat pentru lectura?

In pat.

12. Cand citesti, asculti muzica sau preferi linistea?

Pot citi oriunde.Vreau doar sa nu fiu intrerupta. Cand citesc, spun in felul meu ca vreau sa fiu lasata in pace.

13. Ai citit carti in format electronic?

Nu. Inca nu sunt pregatita sa renunt la cartea reala. Cu cartea in mana nu sunt singura niciodata.

14. Citesti numai carti cumparate sau si carti imprumutate?

Nu pot avea toate cartile pe care mi le doresc.

15. Fa un top 5 al celor mai bune carti/serii pe care le-ai citit vreodata.

As face o precizare: vor fi cele mai dragi sufletului meu .

Arta conversatiei de Ileana Vulpescu

Arta refugii de Paul Goma

La Medeleni de Ionel Teodoreanu

Blandetea noptii de F. Scott Fitzgerald

Sa ucizi o pasare cantatoare de Harper Lee

Eu am luat leapşa de la Ioana şi i-o dau mai departe oricui doreşte  sã o preia, cu rugãmintea de a lãsa un link ca sã vãd şi eu ce a rãspuns.

Şi nu în ultimul rând, care este cartea voastrã preferatã? Ce a facut-o sa devina preferata?