Pe drumuri de munte

 din ciclul, unde evadăm din oraș pentru câteva ore

             Orice călătorie începe cu un pas. Dar încotro să pornim, este întrebarea care ne frământă ori de câte ori ne dă sufletul ghes la o plimbare. Când măsurăm timpul în zile de vacanță, decizia este mai ușor de luat dar, când avem la dspoziție doar câtva ore, ce-i de făcut? Cum decidem încotro o vom apuca? Eu am o metodă sigură de ani de zile: deschid harta și analizând traseele parcurse până acum și cele lăsate mereu pentru mai târziu, decid rapid direcția. Mare? Munte? Ridic privire spre cer, o cobor alene spre ceas și decizia este gata, căci de este soare dar, timp puțin, marea a rămăs cam…departe. Și Valea Prahovei, tot atât de departe. Dar muntele nu înseamnă numai Sinaia, Predeal sau Brașov. Așa încât apucând vitejește DN1, facem la stânga la Breaza și cap-compas, unde ne va duce drumul!

            Breaza, este pentru mine una din localitățile pe care le pot vizita de nenumărate ori cu aceeași plăcere căci, drumul bun, casele frumoase și lipsa aglomerației face posibilă relaxarea. Deci, iată-ne la drum prin Breaza, hotărâți să traversăm munții, spre Pucioasa, pe un traseu aparent banal, ce avea să ne poarte pe drumul județean 710, prin câteva localități despre care nu aveam prea multe informații. Adeseori, cele mai frumoase clipe de relaxare le-am petrecut nu în localități a căror faimă turistică este deja bine stabilită, ci în mici sate risipite printre munți, înconjurate de poieni de vis, de păduri ale căror poteci sunt arareori călcate de străinii de loc și străbătute de drumuri pe care seara, se întorc agale de la pășune, cirezile de vaci. Oprite în loc, mașinile se lasă depășite de animalele obosite și însetate, ce-și anunță venirea, cu mugete scurte. Din loc în loc, porțile se deschid și ciurda se răsfiră în căutarea adăpostului. Ultimul act al unui spectacol ce se repetă zi după zi, an după an, fără anulări, fără modificări de scenariu, doar cu mereu alți actori, legați între ei de dragostea de pământ, de lupta pentru viață.

            Ziua de astăzi m-a făcut să apreciez încă o dată spontaneitatea soțului meu în luarea deciziilor, căci văzând coada de mașini ce se făcuse înainte de Comarnic, a decis schimbarea de plan. Breaza – Adunați – Bezdead – Miculești – Pucioasa. Un drum ce străbate două județe Prahova și Dâmbovița, în mare parte bun, doar cu câteva porțiuni (între  Adunați și Bedzead) afectate de recentele ploi ce adunaseră pe carosabil grohotișul adus de pe versanți. Deși lucrările de asfaltare și amenajare a șanțurilor de scurgere a apelor, sunt încă în desfășurare, se vede clar că sunt necesare și lucrări de sprijinire a versanților, de realizare a unor subtraversări pentru drenarea apelor de pe versanți. Dar pentru realizarea unor lucrări care să reziste în timp este nevoie de bani. Mulți. De studii și proiecte bine realizate, într-un timp scurt, de profesioniști care să cunoască specificul lucrărilor din zonele de munte. De prea mult timp se fac în țara asta doar cârpeli, menite să țină de la un an la altul, fără nicio răspundere. Prea multe pagube materiale, prea multe vieți puse în pericol de lipsa de implicare a unor factori de răspundere. Ce rost au asfaltările pe drumurile lipsite de sprijiniri de maluri, de lucrări de drenuri și podețe? La primele ploi – și nu ne putem plânge de ploi în țara noastră – drumul este rupt, legăturile dintre localități sunt întrerupte, așezările rămân izolate și totul este ca la început. Alte proiecte, alte licitații, o spirală fără sfârșit a nepăsării și chelturii banului public, fără nicio finalitate pentru oameni. Oare nu mai sunt specialiști care să-și spună cuvântul? Oricine merge drumurile realizate înainte de 1989, fie la câmpie, fie la munte, nu cred să nu se observe modul în care au fost realizate. Nu ar fi rezistat atâția ani, dacă nu s-ar fi făcut ziduri masive de sprijin, șanțuri betonate, podețe și subtraversări acolo unde sunt pâraie sau unde se formează torenți la ploi sau din topirea zăpezilor, ce ar fi afectat grav drumul. Și lucrări periodice de întreținere. Nu doar atunci când pleacă drumul la vale! Lucrările sunt complexe, scumpe și cer deopotrivă specialiști proiectanți dar și echipe de lucrători cu experiență pentru execuție. Dar, dacă nu vom pune capăt odată superficialității în luarea deciziilor privind aprobarea studiilor, proiectelor și selectarea executanților, nimic nu se va schimba. Și este mare păcat căci, dacă nu este cu intenție – ceea ce uneori mie așa îmi pare – atunci este nepăsare față de interesul oamenilor lăsați izolați, departe de orice posibilitate de dezvoltare economică a localităților în care locuiesc, fără acces la educație și sănătate.

            Avem o țară frumoasă, cu locuri minunate, cu o varietate a reliefului, florei și faunei, cu care nu se pot lăuda multe țări și pentru asta nu este nevoie să ne povestească specialiști din alte țări, este suficient să bați țara în lung și în lat, atent la tot și la toate. Nu or fi poienile noastre tunse și frezate ca în Elveția, dar au milioane de flori și gâze și miros divin! Și izvoare! Milioane de izvoare, pârâuri, râuri și lacuri, o bogăție imensă! Izvoare cu ape minerle și lacuri cu puteri tămăduitoare! Nu avem noi vârfuri ca Mont-Blanc sau Everest, dar stâncile lor golașe se pot oare, măsura în frumusețe, cu munții noștrii atât de bogat înveșmântați în verdele brazilor până aproape de vârfuri? Pe sub poala pădurii, pe cărări umbrite, urcușul este ca o poveste căci la tot pasul, privirea se agață de fiecare floare, pasul se spijină de fiecare rădăcină, adevărată scară adânc înfiptă în spinarea muntelui, urcând parcă, spre cerul abia zărit printre crengile arborilor.

            Drumul prin pădurile noastre, oricare ar fi, în orice loc al țării, este unic!  Dar, ca să ajungi în aceste locuri, avem nevoie de drumuri! Drumuri adaptate fiecărui timp de relief, de trafic, fără de care, nu se poate vorbi nici de dezvoltare economică a zonelor, nici de turism. Am avut ocazia în 2014, să merg pe unul din puținele drumuri realizate după părerea mea, bine, ce face legătura între Reșița și Slatina-Timiș și care, dădea posibilitatea atât, vizitării zonei cât și susținerii economiei locale. Drumul județean 582, leagă DN58, de drumul E70, traversând Parcul Național Semenic – Cheile Carașului. Și ca un exemplu de drum realizat bine într-o zonă protejată dar în același timp, zonă în care oamenii trăiesc de sute de ani, este drumul din Rezervația Mulinologică Eftimie Murgu-Cheile Rudăriei. Morile de Apă din comuna Eftimie Murgu, sunt doar o parte a vieții comunității din aceste locuri, drumul era o necesitate nu doar pentru turism, ci mai ales pentru ca oamenii să poată în continuare, să macine la morile de apă așa cum o fac de atât timp.

            Desigur, exemple de drumuri bine realizate cred că se mai pot da, dar raportat la scara întregii țări, situația este dezastruoasă. Dar despre drumuri, voi vorbi altădată, acum mă voi întoarce la poienile înflorite dintre Adunați și Bezdead. Locuri minunate de popas pentru cei care doresc să petreacă câteva ore în natură, fără grătar și muzică dată la maxim. Nu cred că ieșirea la iarbă-verde cum spuneam altădată, unde să respirăm aer curat, este atât de anostă, fără fumul de grătar. Acum ieșirea este ”la grătar”, adică din start știm că urmează câteva ore de inhalat fum de cărbuni, care oricât ar fi stimulativ pentru simțuri, tot face rău și de muzică dată la maxim! Pentru asta nu este nevoie să străbatem zeci de kilometri, să stăm ore în trafic, putem merge la un restaurant sau la o terasă din orașul în care locuim. Nu poluăm natura, nu distrugem flora și ne păstrăm și propria sănătate dar și pe a familiei noastre.

            Și pentru ca ziua să fie completă, pe drumul spre casă, am făcut și piața. Asta a fost bonusul zilei căci, de dimineață, decizia era clară: ori la plimbare, ori la piața. Cum am ales plimbarea, piața rămânea pe a doua zi, dar, dacă drumul trece prin așezări de oameni gospodari cu tarabele pline la porți, puteam rămâne nepăsători? Am făcut cumpărături pe alese și fără grabă și iată-ne ajunși acasă, înainte de apus, odihniți și încântați de locurile descoperite.

 

Reclame

haiku

un trunchi desfrunzit –
pe poteci fără sfârșit
e călăuză
 
case fără gard –
pe poteci spre niciunde
ultimul sătean
 
un schit părăsit –
capra neagră căutând
singurătate
 
ploaie de frunze –
lăsând în urmă ramul
un vis în alt vis
 

La drum printre amintiri – cascada Urlatoarea

Am sã vã vorbesc despre unul dintre acele “obiective turistice” atât de cunoscute încât deseori, când sunt propuse grupului spre a fi vizitate, aceştia protesteazã spunând cã au fost de atâtea ori, încât nu mai au ce sã vadã nou: Cascada Urlãtoarea. Situatã în masivul Bucegi, uşor de vizitat, deşi în ultimii ani (adicã zeci de ani) nu s-au mai putut face atât de multe  lucrãri de întreţinere a traseului câte s-ar fi dorit, cascada Urlãtoarea, rãmâne pentru mine un loc special în care mã întorc an de an, cu statornicã bucurie.
De ce? Iatã întrebarea pe care poate v-aţi pus-o. Nimic mai simplu. Cascada Urlãtoarea reprezintã unul dintre acele puncte de sprijin din viaţa mea, care mã ajutã sã nu uit niciodatã cã, fiind “copil pãduri cutreieram” alãturi de mama mea şi de surorile mele. Peste ani, am revãzut cascada alãturi de mama mea, de surorile mele şi mai ales de cel care astãzi imi este soţ. Am revenit în preajma ei, peste ani, ducându-mi de mânã copii. Am parcurs de fiecare datã drumul pânã la cascadã cu nerãbdare, dorind sã regãsesc toate acele imagini care mã însoţesc mereu şi pe care le revãd cu ochii minţii, ori de câte ori sufletul meu are nevoie de odihnã, într-o lume din ce în ce mai durã şi mai intolerantã.
De ce ? Poate aţi remarcat cã pe drumurile mele am fost mereu însoţitã de familia mea . Este adevãrat, la început era familia biologicã, apoi m-am cãsãtorit şi mi-am întemeiat propria familie, dar niciodatã nu am uitat cã, dacã vreau sã fiu fericitã trebuie sã nu uit cã, o bucurie este cu atât mai mare cu cât sunt mai mulţi cei pe care îi ai alãturi de tine destul de mult timp pentru ai putea numi “ai tãi”.
În vara anului trecut am revenit la cascadã. Trebuie sã mãrturisesc cã am avut o surprizã de proporţii. Şi ştiţi de ce? Doame, ce îmi place acest “De ce?”! Trebuie sã fac o precizare: sunt foarte curioasã, se pare cã toatã viaţa mea s-ar putea reduce la acestã întrebare, care, atunci când îmi încolţeşte în minte, nu mã mai lasã sã dorm pânã nu capãt rãspuns, dar nu-i lasã în pace, nici pe cei care nu-mi pot rãspunde. Curiozitatea pare sã fie calitatea mea cea mai mare dar şi cel mai mare defect, deoarece mai poţi dormi când nu şti cine a învins la Waterloo?
Sã revenim la Urlãtoarea. Traseul este foarte bine cunoscut şi nu are un grad mare de dificultate, de aceea îl pot parcurge toţi cei cu inima tânãrã de la 2 ani la 80 de ani. Şi exact asta am întâlnit, spre surprinderea mea, un râu de oameni: grupuri de tineri, pãrinţi tineri ducându-şi copii pe umeri sau ajutându-i sã facã paşi mici pentru omenire dar atât de mari pentru viaţa lor de familie, pe un drum care odatã ce ai pornit nu te vei opri niciodatã dacã, l-ai fãcut alãturi de cei dragi, fãrã sã-ţi fie teamã ca vei fi pãrãsit la greu. Cãci ce înseamnã familia, dacã nu tocmai aceste momente despre care toţi membrii familiei pot sã povesteascã peste ani. Mergeau pe acelaşi drum, grupuri de oameni de toate vârstele, grupuri de prieteni, perechi de îndrãgostiţi, toţi dornici sã vadã sau sã revadã cascada, şi printre ei, aproape pierdutã, eu. Ce mi-a plãcut cel mai mult? Felul în care, toţi aceşti oameni, în drumul lor comun cãtre cascadã vorbeau unii cu alţii, se ajutau sã treacã micile sau mai marile obstacole întãlnite pe drum, fãceau schimb de impresii, îşi reaminteau unii altora cum arãta pãdurea cu ani în urmã, sau cum zburdau ei pe poteci altãdatã. Trebuie sã fac o precizare: eu eram de aceastã datã singurã dar, cu greu aş putea gãsi în tot acest timp cât a durat excursia, momente în care sã simt singurãtatea. Poate doar când, ajunsã la cascadã, am revazut cu ochii minţii acest loc de care mã leagã atâtea amintiri. Doar pentru câteva momente, apoi m-am întors la noii prieteni cu care urma sã fac drumul înapoi.
Nu cred cã pot preciza de câte ori am vizitat cascada Urlãtoarea în decursul timpului, pot spune doar,cã am vãzut-o prima datã la nici 5 ani şi de atunci m-am reîntors alãturi de copii şi de prieteni, an de an. Acum urc poate mai greu, dar, cu siguranţã voi reveni, cãci astãzi ştiu cã oamenii revin întotdeauna în locurile în care au fost fericiţi, iar cascada Urlãtoarea a fost, este şi va fi locul în care am fost întotdeuna fericitã.
Aş vrea sã fac totuşi o observaţie: am remarcat un lucru care pe mine m-a îngrijorat puţin şi chiar am discutat cu o tânãrã mãmicã despre acest lucru. Mulţi din cei ce urcã pe munte, nu par sã dea atenţie felului în care sunt echipaţi pe munte, atât ei cât şi copii lor. Era o zi foarte frumoasã, dar muntele nu dã asigurãri astfel încât, la drum trebuie sã pleci bine echipat, nu în papuci de plastic, în sandale cu toc şi poşeta pe braţ. Este lecţia de viaţã pe care copii trebuie sã o înveţe corect de la pãrinţi, cei în care ei au încredere necondiţionatã, dar care uneori dovedesc cã, nu pot lua note de trecere. Şi din pãcate traseele turistice au douã rânduri de marcaje greu de uitat: cel care indicã traseul pânã la obiectiv, dar şi cel care aminteşte trecãtorilor de cei care nu au mai pãrãsit niciodatã muntele. Şi nu sunt puţini din pãcate.
Cred cã mulţi aţi fãcut de nenumãrate ori acest traseu, astfel încât nu am vrut sã vorbesc despre frumuseţea recunoscutã a locurilor, dar vã îndem, ca la urmãtorul drum, chiar dacã aveţi parteneri de drumeţie, sã  faceţi un exerciţiu: uitaţi-vã în jur şi cu mult curaj luaţi-vã la trântã nu numai, cu muntele, ci şi cu propria prejudecatã conform cãreia, nu trebuie sã vorbeşti cu strãinii. Uneori, pe munte, aceşti strãini se transformã în tovarãşi adevãraţi şi prieteni pe viaţã. Merita sa incercati!