Să iubim panseluțele

Citind titlul postării, vă întrebați probabil: de ce ar trebui să iubim panseluțele? Poate cu trandafirii v-ați obișnuit deja să-i iubiți, după ce ani de zile, v-au răsunat în urechi acordurile îndrăgitului șlagăr. Dar panseluțele, ce merite deosebite au căpătat brusc panseluțele? Colorate sunt, catifelate sunt, cu parfumul stau mai slăbuț, dar panseluță, lângă panseluță, fac un decor frumos. Ani de zile, panseluțele umpleau orașul, valuri, valuri, o maree colorată iubită, admirată, blamată și unanim acuzată, că între miile de petale catifelate, sfârșesc ofiliți, banii cetățenilor. Dar cam atât! Deocamdată!
Să trecem la alt subiect: Podul Izvor ce leagă cele două maluri ale Râului Dâmbovița. Ce lungime să aibă? 10-15 m. Prins între Parcul Izvor și Teatrul Bulandra, între Casa Poporului și Căminul studențesc al Facultății de Medicină, actualul Pod Izvor, este un punct important în drumul celor ce vor să viziteze Bucureștiul. Ne place sau nu, sute, poate mii de oamenii, trec zilnic, pe Podul Izvor. Pășesc grăbiți, cu ochii la ceas să nu întârzie la slujbă sau se opresc să admire apele tulburate de plutirea tăcută a câtorva rațe sălbatice ce de ani de zile, cuibăresc în zonă. Dimineață, prânz sau seară, primăvară, vară, toamnă sau iarnă, podul rămâne neschimbat. De ani, își etalează aceeași rugină, jardinierele goale, de fapt pline cu mucuri de țigări, pahare goale de cafea, doze de bere sau suc și de ce-i mai prisosește, trecătorului prea obosit, să mai caute un coș de gunoi. Mai exact, de doi ani, spre disperarea mea, căci obligată fiind să trec zilnic podul, nu aveam cum să remarc lipsa oricărei preocupări pentru aspectul acestuia. Pentru ce au fost amplasate acele jardiniere? Care erau costurile și cât timp era necesar să se planteze flori în cele 20-30 de jardiniere de pe pod? La un moment dat, m-am gândit chiar să cumpăr pământ de flori și să plantez măcar, câteva mușcate curgătoare poate, poate observă cineva . Sau mă gândeam ce-ar fi să lansez o chemare: dați o floare pentru Podul Izvor! Prea târziu! Panseluțele invadatoare, mi-au luat-o înainte. Asta-i viața!
Astă-seară, traversând podul am crezut că visez: înfloriseră jardinierele! Mă uit la ceas, la calendar și constat că este seară bine și trecut de mijocul lui septembrie. Panseluțe, panseluțe, răsăreau timide, unele mai țanțoșe, altele leșinate, că de așa ești după un transplant recent, din jardinierele ce dis-de-dimineața, se zgâiau la mine, în toată splendoarea goliciunii lor. Am trecut în revistă rapid criteriile ce puteau duce la așa o schimbare de look a jardinierelor, speriată că mi-au citit resposabilii cu panseluțele, gândurile. Știți vorba acea, ai grijă ce-ți dorești că poate, se îndeplinește, dar cum sunt destul de pragmatică când vine vorba de coincidențe, trec la analiza pe text, a evenimentelor petrecute în ultimele zile și cele în curs de derulare și brusc, am o revelație: vinerea trecută, zor-nevoie, s-au curățat malurile râului în zona podului. De doi ani de zile, veni primăvara, trecu vara, trecu și toamna și apoi veni și iarna când bălăriile dispărură de bună-voie, fără să miște nimeni nici o lopată, nicio greblă, căci așa se fac economiile la buget.
Luni dimineață, malurile lună, jardinierele cum vă spuneam, pline de gunoaie. Știu sigur, căci le admir de două ori pe zi, de voie și fără voie, în drumul meu spre slujbă. De fapt eu urmăresc rățuștele dar, pot să ignor mâzgălelile ce umplu balustrada podului și jardinierele? NU!
Astăzi de dimineață, nicio schimbare dar, nu aduce anul ce poate aduce… Centenarul! Mai bine spus, apa. Fântâni. Inaugurare. Evrika, strigai fericită când în sfârșit, am înțeles cărui fapt datorez nesperată îndeplinire a dorinței mele de a vedea flori în jardinierele de pe Podul Izvor. M-am pozat iute cu panseluțele nevinovate, cu frica-n sân să mi se ia darul, deși eu sunt atât de fericită de parcă fuseseră plantate în grădina mea.
Poate nu aș fi fost atât de pornită pe delăsarea celor ce în ultimii ani, nu au considerat potrivit să înfrumusețeze acest pod, dacă cu ceva timp în urmă nu aș fi admirat doi pictori la lucru. Am comparat mental, imaginile din călătoriile mele pe meleaguri mai îndepărtate și recunosc că mi-a dat cu minus. Pictori erau pe Podul Izvor, priveliște frumoasă aveau dar, cu gunoaiele la nas, oricât de boem ai vrea să te consideri, rămâi cu tristețea pădurilor ce puteau să fie, așa cum spunea Ileana Vulpescu. Uneori, lucrurile mărunte, de care aparent ne putem lipsi, fac diferența între bine și rău, între frumos și sordid. Astăzi delicatele panseluțe, apărute peste zi, în jardinierele părăsite de ani, au făcut diferența. Nu înseamnă mare lucru gândindu-mă la momentul apariției lor, căci altfel aș fi privit apariția lor dacă acest lucru s-ar fi întâmplat cum ar fi fost normal, în primăvară, bucurându-ne privirile în tot acest timp. Dar cum panseluțele nu au nicio vină, iubiți-le și admirați-le cu speranța, că le vom revedea la primăvară.

Povestea în imagini42326714_384821785390108_2690741227908759552_n

Reclame

Pe drumuri de munte

 din ciclul, unde evadăm din oraș pentru câteva ore

             Orice călătorie începe cu un pas. Dar încotro să pornim, este întrebarea care ne frământă ori de câte ori ne dă sufletul ghes la o plimbare. Când măsurăm timpul în zile de vacanță, decizia este mai ușor de luat dar, când avem la dspoziție doar câtva ore, ce-i de făcut? Cum decidem încotro o vom apuca? Eu am o metodă sigură de ani de zile: deschid harta și analizând traseele parcurse până acum și cele lăsate mereu pentru mai târziu, decid rapid direcția. Mare? Munte? Ridic privire spre cer, o cobor alene spre ceas și decizia este gata, căci de este soare dar, timp puțin, marea a rămăs cam…departe. Și Valea Prahovei, tot atât de departe. Dar muntele nu înseamnă numai Sinaia, Predeal sau Brașov. Așa încât apucând vitejește DN1, facem la stânga la Breaza și cap-compas, unde ne va duce drumul!

            Breaza, este pentru mine una din localitățile pe care le pot vizita de nenumărate ori cu aceeași plăcere căci, drumul bun, casele frumoase și lipsa aglomerației face posibilă relaxarea. Deci, iată-ne la drum prin Breaza, hotărâți să traversăm munții, spre Pucioasa, pe un traseu aparent banal, ce avea să ne poarte pe drumul județean 710, prin câteva localități despre care nu aveam prea multe informații. Adeseori, cele mai frumoase clipe de relaxare le-am petrecut nu în localități a căror faimă turistică este deja bine stabilită, ci în mici sate risipite printre munți, înconjurate de poieni de vis, de păduri ale căror poteci sunt arareori călcate de străinii de loc și străbătute de drumuri pe care seara, se întorc agale de la pășune, cirezile de vaci. Oprite în loc, mașinile se lasă depășite de animalele obosite și însetate, ce-și anunță venirea, cu mugete scurte. Din loc în loc, porțile se deschid și ciurda se răsfiră în căutarea adăpostului. Ultimul act al unui spectacol ce se repetă zi după zi, an după an, fără anulări, fără modificări de scenariu, doar cu mereu alți actori, legați între ei de dragostea de pământ, de lupta pentru viață.

            Ziua de astăzi m-a făcut să apreciez încă o dată spontaneitatea soțului meu în luarea deciziilor, căci văzând coada de mașini ce se făcuse înainte de Comarnic, a decis schimbarea de plan. Breaza – Adunați – Bezdead – Miculești – Pucioasa. Un drum ce străbate două județe Prahova și Dâmbovița, în mare parte bun, doar cu câteva porțiuni (între  Adunați și Bedzead) afectate de recentele ploi ce adunaseră pe carosabil grohotișul adus de pe versanți. Deși lucrările de asfaltare și amenajare a șanțurilor de scurgere a apelor, sunt încă în desfășurare, se vede clar că sunt necesare și lucrări de sprijinire a versanților, de realizare a unor subtraversări pentru drenarea apelor de pe versanți. Dar pentru realizarea unor lucrări care să reziste în timp este nevoie de bani. Mulți. De studii și proiecte bine realizate, într-un timp scurt, de profesioniști care să cunoască specificul lucrărilor din zonele de munte. De prea mult timp se fac în țara asta doar cârpeli, menite să țină de la un an la altul, fără nicio răspundere. Prea multe pagube materiale, prea multe vieți puse în pericol de lipsa de implicare a unor factori de răspundere. Ce rost au asfaltările pe drumurile lipsite de sprijiniri de maluri, de lucrări de drenuri și podețe? La primele ploi – și nu ne putem plânge de ploi în țara noastră – drumul este rupt, legăturile dintre localități sunt întrerupte, așezările rămân izolate și totul este ca la început. Alte proiecte, alte licitații, o spirală fără sfârșit a nepăsării și chelturii banului public, fără nicio finalitate pentru oameni. Oare nu mai sunt specialiști care să-și spună cuvântul? Oricine merge drumurile realizate înainte de 1989, fie la câmpie, fie la munte, nu cred să nu se observe modul în care au fost realizate. Nu ar fi rezistat atâția ani, dacă nu s-ar fi făcut ziduri masive de sprijin, șanțuri betonate, podețe și subtraversări acolo unde sunt pâraie sau unde se formează torenți la ploi sau din topirea zăpezilor, ce ar fi afectat grav drumul. Și lucrări periodice de întreținere. Nu doar atunci când pleacă drumul la vale! Lucrările sunt complexe, scumpe și cer deopotrivă specialiști proiectanți dar și echipe de lucrători cu experiență pentru execuție. Dar, dacă nu vom pune capăt odată superficialității în luarea deciziilor privind aprobarea studiilor, proiectelor și selectarea executanților, nimic nu se va schimba. Și este mare păcat căci, dacă nu este cu intenție – ceea ce uneori mie așa îmi pare – atunci este nepăsare față de interesul oamenilor lăsați izolați, departe de orice posibilitate de dezvoltare economică a localităților în care locuiesc, fără acces la educație și sănătate.

            Avem o țară frumoasă, cu locuri minunate, cu o varietate a reliefului, florei și faunei, cu care nu se pot lăuda multe țări și pentru asta nu este nevoie să ne povestească specialiști din alte țări, este suficient să bați țara în lung și în lat, atent la tot și la toate. Nu or fi poienile noastre tunse și frezate ca în Elveția, dar au milioane de flori și gâze și miros divin! Și izvoare! Milioane de izvoare, pârâuri, râuri și lacuri, o bogăție imensă! Izvoare cu ape minerle și lacuri cu puteri tămăduitoare! Nu avem noi vârfuri ca Mont-Blanc sau Everest, dar stâncile lor golașe se pot oare, măsura în frumusețe, cu munții noștrii atât de bogat înveșmântați în verdele brazilor până aproape de vârfuri? Pe sub poala pădurii, pe cărări umbrite, urcușul este ca o poveste căci la tot pasul, privirea se agață de fiecare floare, pasul se spijină de fiecare rădăcină, adevărată scară adânc înfiptă în spinarea muntelui, urcând parcă, spre cerul abia zărit printre crengile arborilor.

            Drumul prin pădurile noastre, oricare ar fi, în orice loc al țării, este unic!  Dar, ca să ajungi în aceste locuri, avem nevoie de drumuri! Drumuri adaptate fiecărui timp de relief, de trafic, fără de care, nu se poate vorbi nici de dezvoltare economică a zonelor, nici de turism. Am avut ocazia în 2014, să merg pe unul din puținele drumuri realizate după părerea mea, bine, ce face legătura între Reșița și Slatina-Timiș și care, dădea posibilitatea atât, vizitării zonei cât și susținerii economiei locale. Drumul județean 582, leagă DN58, de drumul E70, traversând Parcul Național Semenic – Cheile Carașului. Și ca un exemplu de drum realizat bine într-o zonă protejată dar în același timp, zonă în care oamenii trăiesc de sute de ani, este drumul din Rezervația Mulinologică Eftimie Murgu-Cheile Rudăriei. Morile de Apă din comuna Eftimie Murgu, sunt doar o parte a vieții comunității din aceste locuri, drumul era o necesitate nu doar pentru turism, ci mai ales pentru ca oamenii să poată în continuare, să macine la morile de apă așa cum o fac de atât timp.

            Desigur, exemple de drumuri bine realizate cred că se mai pot da, dar raportat la scara întregii țări, situația este dezastruoasă. Dar despre drumuri, voi vorbi altădată, acum mă voi întoarce la poienile înflorite dintre Adunați și Bezdead. Locuri minunate de popas pentru cei care doresc să petreacă câteva ore în natură, fără grătar și muzică dată la maxim. Nu cred că ieșirea la iarbă-verde cum spuneam altădată, unde să respirăm aer curat, este atât de anostă, fără fumul de grătar. Acum ieșirea este ”la grătar”, adică din start știm că urmează câteva ore de inhalat fum de cărbuni, care oricât ar fi stimulativ pentru simțuri, tot face rău și de muzică dată la maxim! Pentru asta nu este nevoie să străbatem zeci de kilometri, să stăm ore în trafic, putem merge la un restaurant sau la o terasă din orașul în care locuim. Nu poluăm natura, nu distrugem flora și ne păstrăm și propria sănătate dar și pe a familiei noastre.

            Și pentru ca ziua să fie completă, pe drumul spre casă, am făcut și piața. Asta a fost bonusul zilei căci, de dimineață, decizia era clară: ori la plimbare, ori la piața. Cum am ales plimbarea, piața rămânea pe a doua zi, dar, dacă drumul trece prin așezări de oameni gospodari cu tarabele pline la porți, puteam rămâne nepăsători? Am făcut cumpărături pe alese și fără grabă și iată-ne ajunși acasă, înainte de apus, odihniți și încântați de locurile descoperite.

 

Am ceva de făcut

calatorprintaramea

Ai ceva de făcut?
Poate gânduri de pus în cuvânt,
Poate vise de prins în amurg,
Poate lacrimi de șters cu-n surâs,
Poate toate-s prea mult
Pentru azi și atunci,
Poate bine-i să-i dai
Inimii timp și să stai,
Liniștit să asculți,
Cum respiri.
E prea mult?

Ce aveam de făcut,
am uitat.
Am uitat să respir,
Am uitat să visez,
Am uitat să mai cred,
Am uitat să trăiesc.
Ce mai am de făcut,
chiar nu știu.
Să aștept?
Să mă rog?
Să încerc să-nțeleg?
La ce bun, nu prea știu,
Dar, adun orice zi
Ca și cum,
voi putea, când destule vor fi,
să le dau și la schimb,
să primesc înapoi,
ce-am pierdut.

inspirată de psi, mă gândesc că poate, mai am ceva de făcut.

Vezi articolul original

Ziua Internaţională a Îmbrăţişărilor 21.01.1986 – 21.01.2013

calatorprintaramea

ImbratisareaLume, lume! Aş vrea sã te pot lua întregã în braţe cã poate aşa te-aş putea face sã-ţi simţi mai aproape toţi copii care, deşi sunt diferiţi, deşi se roagã în toate limbile pãmântului şi nu seamãnã unul cu altul, rãmân cu toţii egali în faţa timpului dar mai ales, în faţa nevoii de afecţiune. Oricare le-ar fi culoarea pielii, oricare le-ar fi limba în care spun Mamã, oricare ar fi locul în care îşi duc viaţa, cu toţii au nevoie iubire şi de gesturi tandre.

Vorbeam cu ceva timp în urmã într-o postare de acestã nevoie ce ne încearcã pe fiecare, indiferent de vârstã, indiferent de educaţie. Vrem sau nu sã recunoaştem, purtãm mereu în gând fãrã ca mãcar sã conştientizãm, amintirea clipelor în care, copii find ne gãseam alinare în braţele pãrinţilor sau ale bunicilor. Timpul trece, devenim adulţi dar vom fi mereu în cãutarea acelor braţe a…

Vezi articolul original 298 de cuvinte mai mult

haiku

zbor anulat –

cu aripi înghețate

fluturi de noapte

img_3510

haiku

în zori de zi
printre flori de cicoare –
șuierul coasei

haiku

vizită la mall –
castanii mai înfloresc
doar în amintiri

Am ceva de făcut

Ai ceva de făcut?
Poate gânduri de pus în cuvânt,
Poate vise de prins în amurg,
Poate lacrimi de șters cu-n surâs,
Poate toate-s prea mult
Pentru azi și atunci,
Poate bine-i să-i dai
Inimii timp și să stai,
Liniștit să asculți,
Cum respiri.
E prea mult?

Ce aveam de făcut,
am uitat.
Am uitat să respir,
Am uitat să visez,
Am uitat să mai cred,
Am uitat să trăiesc.
Ce mai am de făcut,
chiar nu știu.
Să aștept?
Să mă rog?
Să încerc să-nțeleg?
La ce bun, nu prea știu,
Dar, adun orice zi
Ca și cum,
voi putea, când destule vor fi,
să le dau și la schimb,
să primesc înapoi,
ce-am pierdut.

inspirată de psi, mă gândesc că poate, mai am ceva de făcut.

Kat-itudine – Dincolo de tăcere

Uneori nu este bine să știi prea multe. Poate părea mișto să ai răspuns la orice intrebare dar, ce te faci cand vrând să te ții de vrăjeală cu niscai prieteni, vezi că incep a se oftica. Par dintr-o dată puși pe crăpelniță de parcă, postiseră luna toată! La pârnaie să fi fost și tot nu erau așa fomiști. Niște găinari!
Dar Babacul mi-a spus mereu să fiu cumite. Nu este frumos să te dai baștan dacă a nu te țin curelele! Dar parcă te citește cineva dupa meclă! Poate doar vreun gabor rătăcit și atunci, doar dacă îți zboară gândul la vreo încercare de a şuti visele altui rătăcit. Drept care, iute-iute, strângi pumnul și oprești fuga lor strivind cuvintele de buzele prea dornice de hlizeală. Așa le trebuie! Tăcerea este legea lor. Dincolo de tăcere rămâne doar teama.

Texte cu douăsprezece cuvinte.

Colorând visele

sursa foto

Uneori visele sunt colorate. De ce? M-am întrebat mereu fără să găsesc un răspuns. Să fie de vină Luna? Sau poate pijamaua? Oricare ar fi motivul, regret doar că sunt prea puține. Prea rar gândurile de noapte capătă culoare și atunci m-am hotărât să le păcălesc. Pe ele, visele mele șterse și lipsite de personalitate. Pe cele alb-negre. Sau gri.
Dar a apărut o problemă: ce culoare mi-ar conveni mai mult?
Visele galbene ar străluci frumos în noapte dar cred că m-ar trezi din somnul dulce dându-mi iluzia răsăritului. Și mie îmi place să dorm.
Visele roz mă tentează, dar mi-ar cădea greu la stomac dându-mi iluzia unor munți de macarons pe care trebuie să-i devorez. Toată noapte mestecând. Mai bine, nu!
Visele albastre. Ei da, multe vise albastre ca apa mării, ca cerul. Ce senzație de libertate, de scufundare în limpezimi răcoroase! Poate prea răcoroase și cam prea adânci! Ce zbatere să-mi iau zborul, ce luptă să-mi mențin traiectoria pe cer! Prea obositoare visele albastre, mai bine căutăm altceva, mai liniștit, mai …intelectual!
Visele verzi! Iarba verde de acasă. Din grădină. Din grădina mea în care, numărând fiecare fir de iarbă să nu lipsească vreunul să dea urât în peisaj, mai am puțin și rămân cocoșată. Dar ce pomi frumosi! Ce coroane bogate și verzi, verzi dar până le aranjezi, până le ciufulești corespunzător, îmbătrânești cu foarfeca în mână. Cu astfel de vise verzi, dimineața ori mă dor genunchii de atâta târât prin iarbă după firele neregulamentare, ori sunt numai zgârieturi pe față de la crengile care s-au opus cum au putut frezatului. Le tai de pe listă și pe ele și caut să văd ce culori mai sunt prin curcubeu.
Visele roșii. Bun. Iată o adevărată provocare: roșu Valentino. Să visezi că defilez pe podium la Milano, în cea mai elegantă rochie. Sau de ce nu, că tocmai primesc în dar un Ferrari cum altfel dacă nu roșu? Să dormi și să visezi …până sună deșteptătorul. El a sunat, el să se ducă la muncă. Eu rămân să visez.
Cred că se va termina noaptea până mă hotărăsc eu cum să-mi colorez visele. Mai bine le las alb-negru. Așa îmi va fi mai ușor să le trăiesc. Rânduri, rânduri precum cuvintele așternute frumos pe pagina cărții, se vor perinda fără grabă pe retina adormită a ochilor mei lăsându-mi doar grija neuitării. Prea grea și aceasta și atunci, las condeiul nevăzut să-și picure visele agățate în trecerea lui prin inima mea, până când, contopindu-se, devin realitate.

Au mai colorat Sonia, psi și Vladen .

sursa foto:Fb.

Previous Older Entries