Tristeti

Gând murmurat cãtre cer,
Pleoape cãzute,
Lacrimi sub gene strivesc.

Martisor

100_3699

Imagine

De la psi cuvânt….În

Postarea de astãzi este inspiratã de psi, de versurile sale ce mi-au plãcut atât de mult încât am simţit nevoia sã mã caut dincolo de cuvinte.

În viaţa mea
În gândul meu
În zâmbetul meu
În inima mea
Am adunat universul.
Când gândul meu,
Când zâmbetul meu,
Când viaţa mea
Vor sfârsi,
Voi risipi universul
Şi mã voi naşte din nou.
 
 departari

Primãvara

Am plecat sã caut primãvara.
Am strigat-o prin pãdurea pãrãsitã,
Pe cãrãri ce duc niciunde astãzi,
Printre pomi cu braţe desfrunzite
Agãţând cu pânze de pãianjen
Razele de soare risipite.
 100_3701
Am gãsit-o legãnându-se în cupa
Florilor ce frigul îndurarã,
Culegându-şi lacrimile albe
Dintre frunze amorţite dintr-o iarnã
Ce pãrea cã nu mai vrea sã plece.
 100_3697
Am cules cu mâna tremurândã
Cupa albã şi-am ţinut-o strâns
S-o ştiu aproape. Lângã inimã a pus-o
Sã mã simtã şi cu inima-mi odatã
Sã palpite primãvarã albã nesfârşitã!
100_3704

între cer şi pãmânt – duzina de cuvinte

Aş vrea sã am o scuzã cã nu am scris de mult timp. Nu am scris nu pentru cã nu aş fi avut nimic de spus dar, uneori liniştea din suflet din care se nasc gândurile, îmi este tulburatã şi atunci, tac. Tãcerea este cea ca o scrumierã în care se adunã rãmãşiţele gândurilor noastre. Bune sau rele. Duioase sau încrâncenate. De orice fel, dar toate arse. Se spune cã omul înţelept tace. Se spune cã tãcerea este de aur. Sã înţeleg cã omul tãcut este bogat? Cã aurul strâns între dinţii încleştaţi când refuzã sã spunã cu voce tare ce simte şi ce gândeşte cu adevãrat îl face fericit? Mã îndoiesc! Ştiu sigur cã nu întodeauna tãcerea este dictatã de înţelepciune. De multe ori tãcerea este spaimã. Este refuzul de a spune ce te frãmântã cu adevãrat, este calea prin care pui între tine şi restul lumii, un zid dincolo de care nu rãzbate nimic din frãmântarea ta şi atunci cum poţi fi ajutat? Cum pot afla cã suferi? Orice aş spune, orice aş face te va rãni. Sunt vinovatã cã nu pot ghici ce se întâmplã cu tine? Vãd cã suferi, vãd cã eşti schimbat dar mã întreb dacã are rost sã scriu un scenariu în care sã pun întâmplãrile ultimelor zile, ultimilor ani, ultimelor…ce? Pânã unde sã merg cu scormonitul memoriei pentru a înţelege ce se întâmplã? Cât de scurt sau de lung este timpul transformãrii unui gând ce poate pãrea a fi doar al tãu şi care se dovedeşte cã va schimba definitiv nu doar lumea ta ci şi tot ceea ce pãrea a fi pânã astãzi de neclinit în viaţa mea?
            Recentele întâmplãri ce au scos la ivealã depãrtarea la care se aflã uneori copilul de pãrinţi, chiar şi atunci când totul pãrea a indica o relaţie idealã, discuţiile, acuzele de tot felul la adresa tuturor celor implicaţi, m-au fãcut sã tac. Am citit ce s-a scris, deşi nimeni din cei ce au scris nu erau dintre cei care trecuserã prin aceste întâmplãri. Nu simţiserã cum le fuge pãmântul de sub picioare când realizeazã cã sunt singuri. Nu spuseserã cu voce tare cuvintele al cãror înţeles îl pãtrunzi doar când eşti într-o astfel de situaţie: ”Doamne, dacã mor acum, nu îmi pare rãu!” Ştiţi ce scarã trebuie sã urci ca sã poţi din nou privi lumea? Nu pentru cã îţi este ruşine de aşa zisul eşec pãrintesc, ci pentru cã te doboarã vina de nu fi înţeles când copilul tãu a renunţat la tine. A renunţat la TINE, PARINTELE LUI şi a ales sã vorbeascã altui om, oricare ar fi el! A ales sã facã orice altceva decât sã-ţi cearã ţie ajutorul!
            Mulţi aţi fost în vizitã la mânãstiri dar fiecare aţi vãzut ceea ce aţi vrut deşi aţi privit şi aţi ascultat explicaţiile trãitorilor acelor locuri, cãlugãri şi mãicuţe. Aţi privit frescele şi aţi crezut cã sunt doar reprezentãri ale unor timpuri prea vechi pentru a vã putea atinge. Dar aţi bãnuit vreodatã privind Scara virtuţilor de la Suceviţa cã vã va fi dat sã o urcaţi? Sã vã luptaţi pentru fiecare treaptã, cã va deveni sigurul scop al vieţii voastre, al omului disperat sã-şi regãseascã liniştea? Şi nu vorbim de liniştea celui ce-şi scapã haina pe jos şi apoi o scuturã de scame. Este vorba de liniştea celui care doborât în praful drumului este cãlcat în picioare de hoardele dezlãnţuite ale opiniei publice ce simte cã trebuie sã-şi dea cu pãrerea, sã emitã judecãţi valoroase bazate pe dreptul la libera exprimare. Ce dacã tu nu gãseşti o scorburã în care sã-ţi ascunzi spaimele? Ce dacã nu existã stea spre care sã nu-ţi fi ridicat privirile cerând ajutor? Ce dacã nu gãseşti scândura pe care sã-ţi baţi în cuie durerea ce te macinã sperând astfel sã scapi de ea? Cui îi pasã cu adevãrat de tot ce trãieşte cel cãruia viaţa îi dã aceastã încercare? Credeţi cã va mai fi vreodatã cel care era? Ceea ce s-a rupt în tine atunci, în secunda în care ai realizat cã eşti singur, nu se va mai repara niciodatã! Niciodatã, oricare ar fi finalul întâmplãrii, cei implicaţi nu vor mai putea sã se priveascã la fel. Nici ei pe ei înşişi şi nici pe cei alãturi de care îşi vor continua viaţa. Vor începe o altã viaţã, nici mai bunã, nici mai rea, doar alta. Viaţa se va împãrţi pentru ei între “înainte” şi “dupã”. Relaţiile viitoare se vor supune unei analize severe încercând sã descoperi dinainte dacã pot sã facã rãu sau bine. Nu pentru cã eşti vreo sclifositã cu pretenţii nici vorbã, eşti doar un om speriat, care şi-a pierdut definitiv liniştea şi oricât ar pãrea de greu de crezut, încrederea în inocenţã.
            Pe scaunul judecãţii vom sta toţi însã unii se aşeazã mai devreme, nu neapãrat pentru cã vor sau pentru cã meritã. Judecata nu este a celor fãrã patã ce pot arunca cu piatra şi nici a celor ce au stat pe scaunul judecãţii şi s-au putut ridica apoi ţinând capul sus. Nu, judecãtorii sunt din pãcate dintre cei care ar trebui doar sã asculte, sã înţeleagã şi sã cearã vieţii sã nu le dea prilejul sã-şi mãsoare puterea îndurãrii.
 
 
Gãsiţi duzina de cuvinte ca de obicei la psi.

psi-luneli – crutoane şi creioane

 
Crutoane şi creioane. psi dragã, oare la ce te-ai gândit când ne-ai dat aşa o temã?
Fezandatã şi trampatã, frãmântatã şi glasatã şi acum frumos tãiatã în bucãţi cât mai exacte, numai bine crutonatã sau se spune creionatã?
Creionatã, condeiatã şi apoi egal tocatã pregãtitã a fi prãjitã sau la tavã rumenitã ?
 Zãu de ştiu cum sã dezleg psi-luneala asta nouã: literarã, culinarã sau o fi vreo pãcãlealã?
creioane si crutoane

creioane si crutoane

M-am gândit o grãmadã la aceastã temã şi am ajuns la câteva concluzii:
            – şi crutoanele şi creioanele încep evident cu litera “c”,  de la creaţie probabil.
            – şi crutoanele şi creioanele au fibre. Sãnãtoase. Sã ne amintim de vestitele Hardmuth no.7 din La Medeleni, roase cu elan de tânãrul Mircea şi care nu pãreau sã-i dãuneze. Cine nu a ros mãcar un creion sã ridice mâna!
            – şi crutoanele şi creioanele sunt marfã de import. Finã. Sositã la noi din Franţa vecinã. Astãzi nu putem sã ne închipuim supã-cremã fãrã crutoane şi desene fãrã creioane, nu?
            Un cruton este o insulã plutitoare într-o mare cãlduţã. Cu cât mãrea este mai caldã cu atât insula va dispãrea mai repede. Mai multe insule, mai puţinã supã. Deci avem o problemã : crutoane versus supã.
Un creion este paiul de care te agãţi când gândurile tale au dat bir cu fugiţii şi ai rãmas singur în faţa foii de hârtie. Albã. Cu cât foaia este mai albã, cu atât creioanele sunt mai ascuţite. Cu cât creioanele se tocesc, cu atât foaia de hârtie îşi pierde albeaţa. Deci avem o altã problemã: creioane versus coala de hârtie.
Rezultã cã şi crutoanele şi creioanele îşi “devoreazã” gazda: unul supa, altul hârtia.
      Mã opresc aici cu studiul comparat al crutoanelor şi creioanelor şi cu gândul la o delicioasã supã-cremã cu crutoane îmi privesc admirativ colecţia de creioane dermatografe rãtãcite pe birou, lãsând pe altã datã analiza subtilelor legãturi dintre cele douã franţuzoaice aterizate pe meleagurile noastre.
 
 
Alte poveşti despre crutoane şi creioane veţi gãsi la psi.
 
 
 

Duzina de cuvinte – Gospodina

 
O duzinã de cuvinte dintr-o carte de bucate
Au fugit şi stau pitite printre gândurile noastre.
Adunate laolaltã par sã punã de-o fripturã dar,
Privite de la coadã mã gândesc cã-s prãjiturã.
La-nceput gãtim friptura fain, frumos şi hotãrât
La desert vom da atacut doar apoi,cãtre sfârşit.
Se va lua un antricot şi în baiţ îl laşi sã şadã,
Pânã fezandat va fi, numai bun de pus în tavã.
Toci o ceapã, poate douã julien, dar fãrã de grabã
Cã sã poţi sã le boceşti pânã când cu ochii-n lacrimi
In tigaie le trânteşti. A carameliza o ceapã este greu
Cãci se opune cu miros şi face spume pânã când
Înãbuşit glasul sãu cere-ndurare şi capacul de-l ridici
Vezi o mare frãmântare de arome şi culoare.
Treci apoi la turnedou: muşchiuleţ de vitã blândã
Înfãşat cu sunculiţã şi flancat pe douã laturi
De gustoase ciupercuţe, dolofane şi glasate
Cã sã fie mai plãcute şi sã-ţi lase gura apã.
Am rãmas la prãjiturã. Ce sã-i faci nu poţi servi
Doar mâncãruri din cãrniţã şi legume prãzulii,
Cât or fie ele de bune tot mai vrem sã mai simţim
Gustul dulce ca de miere al aluatului divin.
Luãm un blat pufos şi dulce, copt şi bine rumenit
Îl tãiem fãrã de milã şi cu un sirop de mure l-om trampa.
Şi-apoi uşor l-om pune pe platou, unde cu-un poş,
Noi frumos decor i-om pune dintr-o cremã de alune
Sau lãmâie, cum o fi, doar gustoasã ea sã fie!
Mi-a rãmas nişte maia, cãci o pâine aş fi vrut
Sã frãmânt dar timpul fuse mult prea scurt
Şi deci renunţ ! Mã întorc la scris acuma
Dacã vreau sã nu ratez şi pierd şi azi duzina!
 
Duzinarii bucãtari mult mai harnici vã aşteaptã ca de obicei la psi.
 

Sã vorbim despre redirecţionarea a 2% din impozitul pe venit

 
Întruna din serile trecute am urmãrit în reluare o ediţie a emisiunii “Destine ca-n filme” în care Manuela Hãrãbor vorbeşte despre fiul sãu Andrei şi despre afecţiunea de care suferã: autism. A vorbit despre felul în care, împreunã au parcurs drumul lung de la acceptarea unei realitãţi copleşitoare pentru orice pãrinte pus în faţa unui asemena diagnostic, pânã la momentul în care, astãzi poate vorbi despre realizãrile lui Andrei, un tânãr minunat şi afectuos şi care datoritã tratamentului de care a beneficiat, a fãcut progrese extraordinare şi care ştie cã este iubit.
sursa google

sursa google

Autismul este din pãcate o afecţiune de care suferã peste 7000 de persoane în aceastã ţarã. Este una dintre acele afecţiune ce nu se vindecã. Copii trebuiesc diagnosticaţi cât mai devreme şi dacã beneficiazã de tratament şi îndrumare specializatã aceştia pot face progrese extraordinare. Centrele specializate sunt din pãcate prea puţine, tratamentele sunt foarte costisitoare şi pentru cã aceastã afecţiune nu se numãrã printre cele care dau dreptul la asistenţã gratuitã de la stat puţini pãrinţi îşi permit sã plãteascã. Odatã oprit tratamentul aceste persoane pierd abilitãţile cãpãtate şi nu mai progreseazã. Niciodatã nu vor fi independeţi, vor avea mereu nevoie de ajutor şi societatea trebuie sã nu-i abandoneze. Pentru ajutorarea acestor persoane, oricine realizeazã venituri, persoanã fizicã sau juridicã, poate veni în spijinul lor redirecţionând 2 % din impozitul pe venituri. Câţi dintre dumneavoastrã au gândit serios la aceastã posibilitate? Câţi aţi pus în practicã aceastã opţiune personalã şi care este opţionalã, nereprezentând o sponsorizare sau o donaţie, ci doar, o redirecţionare a unei pãrţi din impozitul anual pe venitul realizat cãtre o organizaţie sau instituţie de al cãrei program sunteţi interesat. Redirecţionarea se face simplu prin completarea unui formular standard.

            Anul acesta ca şi anul trecut eu am redirecţionat procentul de 2% din impozit cãtre nepotul unui coleg de serviciu ce suferã de autism şi ai cãrui pãrinţi se luptã pentru tratamentul sãu. Nu este mult dar, cu cât vor fi mai mulţi cei care vor lua decizia de a redirecţiona 2 % din impozitul de venit pentru susţinerea celor care au nevoie de ajutor este posibil ca situaţia sã se schimbe în favoarea acestora.
            Haideţi sã privim în jurul nostru şi sã încercãm sã vedem unde este nevoie de ajutorul nostru şi sã nu ezitãm sã-l oferim. Stã în puterea noastrã sã decidem unde sã meargã cei 2% din impozitul pe venit. Stã în puterea noastrã sa decidem pe cine sã ajutãm.
           

Psi-lunealã – ce frumoasã eşti prietenie!

Când am aflat tema psi-lunelii de astãzi am vrut sã scriu despre viaţã. Despre câte am primit de la viaţã şi câte am dãruit vieţii. Despre locurile pe care le-am vãzut şi despre oamenii pe care i-am întâlnit. Despre toate acele clipe care privite din înãlţimea timpului te fac sã zâmbeşti spunând : “ce frumoasã eşti viaţã!”
Dar am sã vorbesc totuşi despre prietenie. Despre acel sentiment care leagã doi oameni cu mii de fire nevãzute pentru totdeauna. Uneori viaţa ne poartã pe drumuri diferite nu pentru cã am vrea sã uitãm unul de celãlalt ci pur şi simplu fiecare îşi duce propria luptã şi încet, încet uneori, ne pierdem în valurile vieţii. Poate cã nu ne mai întâlnim şi nu ne mai vorbim, dar în sufletul nostru nu am renunţat niciodatã la sfatul celuilalt. Nu am încetat niciodatã la a ne cãuta, la a spera cã într-o zi drumurile noastre se vor întâlni din nou şi nu se vor mai despãrţi niciodatã. O prietenie adevãratã nu se mãsoarã cu orele în care ai stat de vorbã la telefon. Nu îţi cere la tot pasul dovezi de statornicie. Nu îţi reproşeazã slãbiciunea şi nici nu te lasã singur când îti este greu. O prietenie adevãratã este frumoasã tocmai pentru cã atunci când credem cã ne-am pierdut totuşi, în adâncul sufletului nu renunţãm la ea. Trãim cu speranţa cã va veni ziua în care vom fi din nou împreunã.
Zilele trecute am mulţumit pentru prima data Fb-lui. Dupã mulţi ani, datoritã lui,  prietena mea din timpurile în care nu exista sintagma “ cea mai bunã prietenã” ci doar “prietena mea”, de care viaţã mã despãrţise, m-a gãsit. E greu se spus în câteva cuvinte ce bucurie am simţit când am înţeles cã mi-am regãsit prietena cãreia i-am dus dorul. Doar câteva cuvinte am spus: ” ce dor mi-a fost!” ştiţi ce a spus ea: “In sfârşit te-am gãsit. Mi-e tare dor de tine.” Ne-am revãzut ieri şi parcã nu ne-am despãrţit niciodatã. Ne-am cãutat ani de zile şi iatã cã suntem din nou împreunã. Şi atunci cum sã nu spun din toatã inimã: ce frumoasã eşti prietenie!

Sã vorbim despre iarnã, zãpezi, neputinţe şi nesimţire

 
 
 DSC05471Este iarnã. Aceasta este o afirmaţie, o constatre a unei stãri de fapt, a unei realitãţi ce nu cred cã ar mai avea nevoie de întãrire prin emisiuni televizate şi comunicate de presã nici ale vreunei instituţii şi nici ale vreunei televiziuni.
            Sã ridice mâna cei care nu au aflat pânã la venirea zãpezii ce tocmai ne-a fericit cu albeaţa sa, cã suntem în anotimpul numit generic peste tot în lume drept “IARNA”. Poate cã sunt printre dumneavoastrã câţiva care nu ştiu cã iarna începe la 1 decembrie şi îşi strânge catrafusele la 1 Martie? De ce nu ştiţi nu vã mai întreb, oricum nu conteazã cãci în aceastã situaţie fie nu aveţi vârsta necesarã deţinerii unei asemenea informaţii vitale pentru ţarã, fie aţi dormit în papuci de la şcoala generalã şi pânã la vârsta la care ar fi trebuit sã înţelegeţi ce înseamnã iarna şi atunci voi încerca sã vã lãmuresc eu.
Deci, iarna este ultimul anotimp din an, ţine ca şi celelalte trei anotimpuri deja trecute, trei luni şi dacã nu aţi aflat este cel mai rece anotimp. Foarte rece chiar. Atât de rece cã de cele mai multe ori ninge. A nins şi acum o sutã de ani, şi acum cinzeci de ani, şi acum treizeci de ani, şi acum douãzeci de ani şi tot aşa pânã sãptãmâna trecutã. Adicã temperatura coboarã la zero grade. Apoi coboarã în continuare tot mai mult, pânã când facem rost de patinoare naturale pe aleile dintre blocuri, pe strãzi, pe lacuri prin parcuri şi peste tot pe unde lãsatã de capul ei sfârşeşte prin a se topi şi prefãcutã cum o ştiu, se ascunde transformându-se în gheaţã. Acum vi se pare cã o recunoaşteţi? Aţi mai întâlnit-o? Dacã da, ar fi frumos sã povestiţi ce aţi fãcut. Aveţi dreptul la trei încercãri ca sã nu îmi pierd şirul ideilor.
Deci unu: v-aţi bãtut cu bulgãri, aţi construit cazemate şi oameni de zãpadã. Corect! Dar aveaţi sub zece ani-cinsprezece ani şi era de înţeles!
Doi: aţi pus mâna pe lopatã şi aţi fãcut pârtie printre nãmeţii care vã ţineau calea. Corect şi de astã data, dar remarcãm cã eraţi în curtea propriei case sau la bunici şi deci, eraţi direct interesaţi sã rezolvaţi problema.
Trei: aţi trecut nepãsãtori mai departe, aţi drãcuit autoritãţile “luate prin surprindere ” acuzându-le de incompetenţã şi indolenţã, v-aţi unit glasurile cu cele ale mediei veşnic gata sã “infiereze” lipsa de promtitudine în soluţionarea problemei zãpezilor nereglementar cãzute pe strãzi şi prin grãdinile rãmase de izbelişte sub loviturile perfide ale inamicului hibernal.
Ar mai fi desigur o variantã dar, cine dintre plãtitorii de impozit ar marşa la o asemenea crimã: sã punem mâna pe lopatã şi care pe unde se aflã, sã se ia la trântã cu perfidul inamic fulguitor care mic, mic dar cum spun şi versurile “strop cu strop fac al mãrilor potop!”. În cazul nostru fulg cu fulg au fãcut troiene, troienaşe, troienind tot ce au gãsit în calea lor : alei, strãzi, naţionale şi autostrãzi, câmpuri şi curţi pânã la ultima casã lipsitã de apãrare.
Privind spectacolul hibernal ce se încãpãţâneazã sã se repete an de an, adicã an de an sã ningã IARNA nu vara, mã întreb de ce oare, pe mãsurã ce trec anii, tot mai mult se instaureazã ideea cã iarna NU TREBUIE SÃ NINGÃ. Pentru cã nu avem cum sã determinãm Mama Naturã sã-şi restrângã zãpezile doar în acele perimetre bine stabilite prin comandamente, ce pot fi deszãpezite, desnodate, desfãcute, desfundate fãrã mari bãtãi de cap şi fãrã prea multe eforturi din partea oricui fie el simplu cetãţean sau autoritate. Mai apoi, de unde şi pânã unde ideea cã noi cetãţenii ar trebui sã fim pregãtiţi pe întregul interval hibernal, adicã cel puţin cele trei luni reglementare, pentru astfel de situaţii? Şi apoi de unde vin aceste zãpezi ce depãşesc cinci-zece cm? Au mai fost zãpezi pe la noi? Nuuuuuuu! La noi ca în deşert, numai cã ce sã vezi: pânã şi în deşert a nins anul acesta şi atunci, trebuie sã existe o explicaţie dar nu o ştim noi! Nu vor cei de sus, de la dreapta, de la stânga de unde ori fi, sã ne facã pãrtaşi la marele secret al momentului crucial al înzãpezirii. Sã fim serioşi!
De mult timp am încetat sã ne mai preocupãm serios de ce înseamnã venirea iernii: provizii de iarnã, lemne, lopeţi şi mai ales grijã celor tineri pentru pãrinţii rãmaşi departe, bãtrâni şi din ce în ce mai puţin capabili sã se ajute în situaţii extreme. Cã satele noastre au rãmas în mare parte lipsite de tinereţea şi puterea celor care sunt plecaţi dupã muncã la oraşe sau prin lume, o ştim. Dar toţi cei de la sate, comune sunt singuri şi bãtrâni? Nimeni nu mai are rubedenii pe undeva prin ţara asta? Nu am auzit nici mãcar o singura voce mulţumind prentru ajutorul primit de rudele sale, la care el, aparţinãtorul nu a putut din motive obiective sã ajungã la timp. Dar se va duce imediat ce se va putea. Prea puţini din acele localitãţi s-au declarat pregãtiţi dar, desigur, zãpezile cãzute i-au îngropat la propriu şi fãrã ajutor nu ar fi putut sã se elibereze. Acestora nu li se poate imputa nimic. Absolut nimic!
Cã nu te poţi pune cu furia naturii dezlãnţuite ştim de asemenea deşi, am vãzut cum se reacţioneazã în astfel de momente fie cã li se interzice aventurarea pe drumurile periculoase, fie cã sunt lãsaţi sã-şi rişte viaţa, reproşurile sunt aceleaşi. De parcã este nevoie sã-ţi spunã vreo autoritate cã îţi pui viaţa în pericol când eşti adult şi ar trebui sã gândeşti singur.
Când sunt date avertizãri din timp cu privire la înrãutãţirea vremii, ce mãsuri ar trebui luate de fiecare în parte şi de fiecare comunitate ? Ce mai înseamnã astãzi comunitatea?
O comunitate înseamnã înainte de toate oameni. Grija faţã de comunitate înseamnã înainte de toate grija faţã de fiecare om în parte, fiecare copil, fiecare tânãr, fiecare bãtrân. Comunitatea are nevoie de fiecare dintre ei. Comunitatea trebuie sã se bazeze pe fiecare dintre ei. Comunitatea nu poate supravieţui decât dacã, fiecare dintre membrii sãi şi toţi împreunã vor gândi şi vor acţiona pentru binele lor ca fiind binele întregii comunitãţi. Sunã banal? Şi totuşi, ar trebui sã renunţãm la a mai aştepta sã ne vinã ajutorul de aiurea. Ar trebui sã facem mai mult pentru noi înşine.
Unde sunt perdele de protecţie din jurul localitãţilor? S-au plantat zeci, sute de hectare în acestã ţarã dar, despre plantãrile ce s-ar fi impus a fi fãcute şi în jurul localitãţilor afectate periodic iarna, nu am auzit nimic. Nici un primar nu a raportat cã deşi s-au fãcut plantãri, totuşi acestea fiind încã tinere nu au putut fi în acest an de ajutor dar în anii urmãtori situaţia va fi alta. Poate cã autoritãţile au omis aceste lucrãri dar ei, locuitorii afectaţi an de an de aceste zãpezi, odatã ieşiţi în primãvarã de ce nu s-au bãtut pentru gãsirea unor soluţii şi pentru ei? Nu era interesul lor sau la venirea cãldurii au uitat prea uşor frigul şi spaima trãite sub nãmenţi? Nu merita sã li se audã glasul? Primarii acelor localitãţi de ce nu spun care au fost demersurile lor pentru gãsirea de soluţii reale? Orice problemã are o soluţie şi cred cã ar fi oricum mai ieftinã decât pierderea de vieţi omeneşti şi consumarea de resurse în bãtãlia dinainte pierdutã cu natura.
An de an povestea se repetã: ninsori, viscole şi oameni ce îşi riscã viaţa pentru cã sunt destui cei care cred cã este suficient sã spunã cã sunt alţii cei care trebuiau sã….. Ei însã nu, niciodatã, nimic!
Ei pot sã plece oricând la drum, pot sã nu asculte avertizãrile date şi pot sã nu ţinã cont de ele! Nu sunt pentru ei!
Ei, alţii trebuie sã ţinã zãpezile departe de casele lor, sã le cureţe drumurile, sã opreascã viscolul şi sã le încãlzeascã casele şi sã le umple cãmãrile.
Ei alţii au datoria sã rişte, sã nu doarmã, sã nu îngheţe, sã moarã dacã este nevoie, cãci sunt plãtiţi pentru asta! Oare?
Oare cel care fãcându-şi datoria la deszãpezirea drumului a murit pe utilajul ce îl conducea, nu este un erou? Nu am auzit numele lui, nu am reţinut dacã avea sau nu familie, dar ştiu sigur cã nu a plecat de acasã cu gândul de a nu se mai întoarce. Şi-a fãcut datoria, a mers la serviciu şi a murit. Nu cred cã aşa trebuia sã se întâmple dar s-a întâmplat. O soţie, nişte copii, nişte pãrinţi suferã. Nu am auzit despre el nimic. Poate cã, de câte ori iarna, întâlnim pe drumuri aceşti oameni ar trebui sã le mulţumim şi nu numai sã-i blamãm. Incercaţi mãcar odatã sã vã închipuiţi ţinând piept viscolului în cabina unui utilaj, sau pornit sã scoateţi din nãmeţi un rãtãcit neasculţãtor şi sã vã vedeţi la rândul vostru prizonier în deşertul îngheţat, cu teama cã nu veţi mai vedea niciodatã familia, şi poate veţi acţiona şi gândi altfel. Cu alte cuvinte: viaţa ne este scumpã tuturor. Preţuiti-o oriunde o întâlniţi ca pe propria viaţã!
Şi da, iarna ninge! A nins dintotdeauna şi va mai ninge si iarna viitoare şi în fiecare iarnã ce va urma.
Şi da, avertizãrile se dau din ce în ce mai corect şi mai din timp şi dacã se spune cã nu trebuie sã ne aventurãm pe anumite drumuri atunci aşa ar trebui sã fie!
Şi da, dacã vom gândi ca o comunitate şi vom acţiona ca o comunitate atunci s-ar putea ajunge, cândva sã simţim cã nu suntem singuri la nevoie.