O leapşã – cel mai drag articol al meu

O leapşã primitã de la psi m-a fãcut sã-mi revãd articolele şi sã încerc sã-l aleg pe cel mai drag sufletului meu din cele scrise pânã acum. Nu a fost uşor cãci, deşi nu am atât de multe postãri, într-un fel sau altul în toate am pus o fãrâmã din suflet.
Totuşi cred cã Vârstele Peleşului vorbeşte cel mai bine despre începuturile cãlãtoriei mele prin viaţã, prin ţarã, printre oameni.

Dau şi eu leapşa primitã de la psi, mai departe cãtre: Gabriela, dor de femeie, gând cãlãtor, mala, aşa cum spunea şi psi, într-o ordine absolut întâmplãtoare.

Anunțuri

Psi-luneli – cer albastru

pe acoperiş
pãşeşte o pisicã
sub cer albastru –

Clubul psi va scrie astãzi despre cerul albastru.

„Doar două lucruri sunt infinite : Universul și prostia umană. De primul însă, nu sunt tocmai sigur.” (A. Einstein)

Un post care merita atentia noastra

Duzina de cuvinte – În zori

În zori toate visele mor. Sau dispar? Sau doar le uitãm? Sau poate pleacã de la noi pentru a-şi gãsi urmãtoarea gazdã? Veţi spune cã uneori visele rãmân. Ni le amintim, le povestim şi apoi aşteptãm. Aşteptãm sã vedem dacã se vor împlini? Uneori a te osteni a le reţine cât mai mult timp este un efort atât de mare încât aproape cã îţi furã întreaga energie matinalã. Şi pentru ce? O himerã care pãrãseşte laş scena în care a evoluat, lãsându-te pradã îndoielii: am visat sau s-a întâmplat aievea? O stea prea strãlucitoare pentru a fi adevãratã!
Visele nu sunt întotdeauna ceea ce par. Uneori se împlinesc, alteori le purtãm cu noi viaţa toatã. Oare ce este mai frumos: sã-ţi împlineşti un vis sau sã trãieşti o viaţã pentru un vis? În toate etapele sale, viaţa noastrã este plinã de aşteptãri. Dar putem considera aceste aşteptãri, vise? Trebuie sã-ţi placã tare mult viaţa pentru a considera orice realizare ca fiind împlinirea unui vis. Cred cã atunci când rãmân puţine vise neîmplinite poţi spune cã viaţa ta este plinã de realizãri. Sau poate când sunt multe realizãri înseamnã cã s-au împlinit visele tale? Cine pe cine determinã de fapt? O realizare devine egalã cu un vis?
Atunci înseamnã cã nerealizãrile sunt nişte vise.. haine? Adicã, vise, vise dar niţel mai rele! Ca atunci când jinduieşti la gãina cea grasã a vecinului. O capeţi dar, trebuie sã o jumuleşti şi apoi sã o fierbi! Pentru mine ãsta este un adevãrat coşmar! Cine nu este gata sã decline orice posibilitate de a-şi vedea împlinit un asemea vis? Dar nu aş vrea sã mã vâr prea adânc în tenebrele unui coşmar câtã vreme pe cer strãluceşte o stea micuţã, un vis încã nevisat, o dorinţã încã nerealizatã, ce poate fi a mea, a ta, a noastrã. Şi poate, la revãrsat de zori, nu va dispãrea, nu o vom uita şi va rãmâne la noi sã o îndeplinim.
Şi dacã cerul va fi plin de stele, eu cum îmi voi gãsi steluţa mea?

psi-luneli – iris

apus de soare
între cer şi pãmânt zvelt
un iris galben

102_5923102_5887

Duzina de cuvinte – Oglindire

În ochii mei se oglindeşte cerul. Ochii sunt oglinda sufletului. Deci cerul se oglindeşte în sufletul meu. Ce culoare are astãzi sufletul meu? Cerul este atât de schimbãtor! Dimineaţã pãrea cã albastrul pur se revãrsase din penelul unui pictor care încã duce dorul Voroneţului. Curat şi adânc, te chema sã-ţi întinzi aripile şi sã zbori. Dar de unde sã iau aripi? Gândurile pot zbura, le poţi pierde imediat ce au prins contur dar tu, tu rãmâi prins în incertitudine. Sã zbor sau sã mã prind cu mâinile de ziua de mâine?
Mâine, cerul poate fi plin de nori negri. Mari, pufoşi, vor acoperi albastrul de Voroneţ şi un amestec de tonuri de gri va anima imaginaţia noastrã.
“- Uite un balaur sau poate este doar un guguluf?
– Dar acolo, nu ţi se par cã sunt nişte munţi? Priveşte ce vârfuri înţeapã cerul!”
Poţi alege orice nor şi sã te joci cu el. Dacã ai timp şi poţi sã visezi închizând ochii, atunci harababura pufoasã atârnatã de cer, va fi trecutã prin sita imaginaţiei tale, adevãrat alambic în care se vor distila visele copilãriei.
Poate vei spune cã tu nu ai visat cu ochii lipiţi de cer. Oare?
O atitudine visãtoare nu te caracterizeazã, cãci pentru tine norii sunt nori, fie ei albi sau gri. Oare?
Sau poate vei spune cã mintea ta nu va fi niciodatã gazda unor gânduri legate de nori cãci nu vrei sã se spunã despre tine cã eşti visãtor. Tu un om atât de cumpãtat, de serios, sã fii perceput ca un om cu “capul în nori”? Oare?

Oare? Oare? Oare? Oare de ce, nu te cred? Poate pentru cã toţi am fost copii şi toţi copiii viseazã?
Poate pentru cã imaginaţia fiecãruia dintre noi poate picta minunate tablouri şi nu existã om care sã nu fi ridicat privirea spre cer privind la imagini doar de el vãzute? Şi cum imaginaţia noastrã nu este deloc uniformã, nici poveştile pictate pe cer din bulgãrii pufoşi, nu vor fi niciodatã asemãnãtoare. Si tot de aceea, sunt atât de fascinante oglindirile. Adevãruri rãstãlmãcite, gânduri repovestite, imagini rãsturnate. Şi tu şi eu, privim. Şi eu şi tu, vedem. Ce vezi tu şi ce vãd eu?

Clubul psi a scris si astãzi cu cele douãsprezece cuvinte alese de Ma Tilda, dar gazdã ne va fi ca de obicei psi.

Psi-luneli – inter arma silent musae (între arme, muzele tac)

Nu ştiu dacã atunci când a fost spusã de cãtre Cicero celebra frazã “Inter arma silent leges” (în timp de razboi amuţesc legile) a fost înţeleasã şi oamenii timpului au acceptat mãsurile luate de autoritãţi. Probabil cã da, considerându-se cã în momente speciale sunt necesare legi speciale. Mai târziu, se pare cã a sunat mai bine sã se considere cã în timpuri de rãzboi muzele tac. Adicã de unde timp şi chef de artã când Pãmântul este doar suferinţã?
Mã întreb însã cât de speciale sunt aceste timpuri pe care le trãim astãzi, ca noi oamenii, adulţi dotaţi cu discernãmânt sã acceptãm actele de barbarie ale unor tineri. Copii de-a dreptul, cãci la 14,15,16,17 sau 18 ani ei sunt încã minori aflaţi sub autoritatea adulţilor obligaţi sã-i îndrume, sã-i educe, sã-i tragã de urechi atunci când este cazul, sã facã orice este posibil sã-i împiedice sã greşeascã numai sã nu priveascã impasibili, cum umilesc, cum lovesc nişte oameni lipsiţi de apãrare.
Şi acest lucru nu se întâmplã în pãdure. Nu! Ziua, luni dimineaţa, devreme la 8,30 în tramvaiul 1 sau poate 11 (pentru o staţie cât merg nu conteazã în care mã urc şi deci, nu ştiu cu precizie ce numãr purta). Dar ştiu ce am vãzut: un tânãr de 17-18 ani lovind cu piciorul în spate un om vrând astfel sã-l determine sã coboare din tramvai. De ce? Pentru cã aparent, era un om al strãzii, un “boschetar”. Stãtea pe un scaun lângã uşã, ghemuit şi primea loviturile fãrã o vorbã. Şi oamenii din tramvai, stãteau pe scaune şi priveau tãcuţi “spectacolul”. Tramvaiul era liber, oamenii aşezaţi pe scaune se puteau privii unii pe alţi şi împreunã “spectacolul” dat de tânãr.
Tãcuţi sau reduşi la tãcere veţi întreba? Când i-am cerut tânãrului sã nu-l mai loveascã pe omul de pe scaun, acesta a coborât. I-am întrebat atunci pe cei din tramvai de ce tac? De ce au asistat impasibili la molestarea omului? Poate cã nu este foarte curat, poate cã mirosea urât, poate cã…., poate cã… Dar era un om! Cine are dreptul sã decidã cã un om meritã lovit pentru cã este altfel decât tine?
I-am întrebat de ce se lasã terorizaţi de un copil? Totuşi în tramvai erau o grãmadã de adulţi bãrbaţi şi femei care s-ar fi putut uni sã facã ceea ce era corect: sã împiedice un tânãr sã greşeascã, sã-l facã sã înţeleagã cã nu este mai presus de lege, cã nu are dreptul sã loveascã un alt om doar pentru cã nu-l place el. Sã apere un alt om!
I-am întrebat cum au putut sã asiste impasibili la aceastã scenã, fãrã sã intervinã. Nimeni nu a scos o vorbã. M-au privit şi au tãcut. Ca la spectacol. Eu pe scenã şi ei în salã. Ba am fost apostrofatã de un tânãr cã m-am apucat sã le fac educaţie. Tot un tânãr. Restul nu era decât, tãcere. Aprobare? Dezaprobare? O reacţie, orice? Nimic!
Ce timpuri trãim noi astãzi ca raţiunea sã tacã?
Ce rãzboi purtãm noi cu propria noastrã fiinţã ca sã încetãm sã ne mai educãm copiii?
Ce vremuri de restrişte am apucat sã vedem în care niste copii fac legea cu pumnii, înjurând şi adulţii stau înfricoşaţi privindu-i?
Era datoria pãrinţilor lor sã-i educe, veţi spune.
Era datoria profesorilor lor sã le spunã cum sã se poarte în viaţã, dacã ar fi constatat cã familia, a dat greş.
Eu voi spune însã altceva. Este datoria noastrã a tuturor adulţilor cu care tinerii interacţioneazã, sã avem grijã cum vorbim, cum ne purtãm şi atunci când se impune sã intervenim. Fãrã teamã, fãrã sã ne întrebãm dacã este datoria noastrã. Cãci este datoria noastrã dacã vrem sã lãsãm copiilor noştrii, pe care spunem cã îi iubim nespus, o lume sigurã şi nu o junglã. Poate le vom cumpãra un clopot de sticlã sub care îi vom pune ca sã nu se întâlneascã vreodatã cu astfel de indivizi. Sau poate îi vom învãţa sã se batã mai bine ca bãtãuşii din stradã, ca sã se apere şi astfel, îşi vor duce viaţa din bãtãlie în bãtãlie. Ei nu vor mai avea o viatã, ei vor lupta sã supravieţuiascã pe stradã, la şcoalã, în parc, la serviciu.
Venisem lângã uşa prin care coborâse tânãrul, aveam lacrimi în glas şi nu am avut curajul sã mã uit în ochii omului cãruia îi luasem partea. Îmi era ruşine cã atâţia semeni de-ai lui asistaserã impasibili la umilirea lui. I-am cerut iertare în gând cã nu am fost oameni. Şi atunci am surprins privirile a doi copii ce nu aveau mai mult de 11-12 ani. Stãteau pe scaune şi asistasera la toatã scena. I-am întrebat dacã ei considerã cã am greşit prin ceea ce spusesem. Mi-au rãspuns cã nu, cãci şi ei îi ceruserã tãnârului sã nu-l mai loveascã pe acel om. Dar nu fuseserã ascultaţi. Deci scena durase mai mult decât îmi închipuisem eu. M-a durut și mai mult ceea ce se întâmplase cãci realizam cã doi copii au avut curajul sã intervinã dar adulţii, nu. Adulţii nu se gândiserã nici mãcar la faptul cã acei copii priveau la actele de violenţã şi acest lucru era pentru mine, de neconceput. Dar nu erau copii lor, nu? Ce le pãsa lor ? Dar dacã ar fi fost ai lor, ar fi permis sã asiste la aşa ceva fãrã sã intervinã? Fusese molestat un adult lipsit de apãrare, dar şi aceşti copii erau la fel de nevinovaţi.
Pentru o clipã am fost fericitã cãci realizam cã nu este totul pierdut. Doi copii au reacţionat. Doi copii au dat dovadã de umanitate. Le-am mulţumit şi i-am rugat sã nu uite ce au vãzut şi atunci când vor fi adulţi şi vor putea intervinã, sã nu le fie fricã sã intervinã. Sã nu fie nepãsãtori. Sã rãmãnã oameni. Sã spunã STOP violenţei !
Când vorbesc armele, muzele tac. Adevãrat, cãci astãzi armele au fost loviturile de picioare iar muzele, adicã conştiinţa, cea care îl ajutã pe om sã despartã binele de rãu, tãcea.
Mâine nu ştiu ce va fi. De acum înainte însã, când voi mai protesta împotriva violenţei de orice fel, oriunde o voi întâlni, nu voi mai cere sprijin adulţilor. Voi cãuta virtual, cu privirea ochii celor doi copii. Ştiu cã în ei voi gãsi puterea de a continua sã cred cã armele trebuie sã tacã şi muzele sã vorbeascã!

Blue Monday

102_5638 102_5637

Blue Monday

Duzina de cuvinte – Prinşi în urzeala istoriei

De ceva timp mã gândesc la tot ce am trãit. Am auzit adeseori expresia “aventura vieţii” dar sincer nu am privit niciodatã viaţa ca pe o excursie în care porneşti cu gãndul la întâmplãrile extraordinare de care vei avea parte. Cu speranţe.
Am învãţat din cãrţile de istorie despre schimbãrile de regim. Despre rãzboi. Despre urzeala jocurilor politice în care sunt prinşi fãrã voia lor cei mai mulţi. Oamenii, martori muţi sau actori înverşunaţi, deopotrivã vor fi târâţi sub tãvãlugul tragicelor întâmplãri ce vor schimbã pentru totdeauna vieţile tuturor.
Am fost mereu impresionatã de mãrturiile celor ce au trecut prin durerea rãzboiului, a pierderilor celor dragi. Moartea atâtor oameni, suferinţele îndurate deopotrivã de cei de pe front ca şi de cei rãmaşi acasã, suferinţe prelungite în ani, de fapt niciodatã sfârşite, le-am considerat mereu fãrã rost. Giulgiu purtat din cauza unui orgoliu nemãrginit al unor oameni pentru care nu existã Noi, ci doar Eu.
In 1989 am fost prinsã fãrã voia mea în mijlocul unei schimbãri de regim. Am simţit spaima fãrã margini, groaza celui ce nu ştie încotro sã o apuce. Am trãit frica despre care citisem şi nimeni nu putea sã-mi dea asigurãri cã va fi bine. Vãzusem oameni morţi pe strãzi, trecusem pe lângã ei şi mã întrebam dacã voi mai ajunge acasã. Mi-au rãsunat în urechi şuieratul gloanţelor trase lângã casa mea. Erau reale ca şi frica mea. Au fost zile şi nopţi de coşmar. Au trecut dar nu le-am uitat.
Am înţeles cã istoria poate fi “cea mai frumoasã poveste” dar numai dupã ce personajele ei au scãpat cu viaţã.
Am înţeles cât de puţine ştiam, cât de mici suntem în jocul puterii, cât de neînsemnaţi rãmânem în faţa intereselor din culisele istoriei. Am înţeles cât de nemiloasã poate fi transformarea unei lumi.
Am înţeles cã dincolo de mândria celui ce-şi conduce eroul pe un afet de tun este atât de multã suferinţã încât rãmâi cu sufletul amorţit pentru toatã viaţa. Un recviem oricât ar fi de grandios nu poate sã-l readucã la viaţã. Şi atunci mã întreb retoric, desigur:
Este prea mult sã cer sã nu mai fie rãzboi?
Am un blog prea mic ca sã spun lumii cã îmi este teamã cã încã un marş al ambiţiilor nemãsurate s-a pornit prin lume?
De ce oare dorinţa mea de pace pare a fi un vis incompatibil cu visurile altor oameni? De ce oare nu putem sã ne trãim fiecare viaţa fãrã a ne face trebuinţã viaţa celui de lângã noi? Poate este diferit, poate are alte visuri decât ale noastre, dar este tot un om şi viaţa lui este la fel de preţioasã.
Lumea pare cã plecat din nou la rãzboi. Ştiu veţi spune cã astãzi nu mai sunt rãzboaie, sunt conflicte. Pare mai puţin grav, nu? Un conflict este ceva banal astãzi. În lume sunt atâtea conflicte, încã unul în plus nici nu se cunoaşte! Însã un rãzboi ne aduce în memorie grozãviile citite în cãrţi. În cãrţile de istorie sunt rãzboaie nu conflicte şi poate de aceea când se apropie de mine istoria cu glas de tun, mã tem. Şi cu cât este mai aproape, cu atât teama mea creşte deşi îmi repet cã totuşi, de aceastã datã, istoria nu se va repeta.
 
 Cum în urzeala celor douãsprezece cuvinte s-a prins din nou clubul psi mergeti sã vedeti ce poveşti au ţesut.

Cãrţi, oameni, drumuri

semn spre carte 3 bCãrţile par a fi o prezenţã constantã în viaţa multor oameni. Oamenii folosesc cãrţile pentru a-şi pava drumurile vieţii. Pe drumuri pavate oamenii pot cãlca cu încredere spre destinaţia doritã. Poate fi oricât de departe destinaţia aleasã cãci, mai încet sau mai repede, pas dupã pas sau alergând, pânã la urmã vei ajunge. Dar, atunci când drumurile sunt doar nişte şleauri, râpe fãrã fund sau ape învolburate, orice destinaţie este atât de departe încât orice ar face omul, nu o va gãsi niciodatã. Şi atunci, este nesar sã pavãm drumurile vieţii astfel încât de la primii paşi, înaintarea omului sã fie linã şi atractivã. Cãrţile sunt pavelele menite sã netezeascã calea oricãrui om, sã-i dea posibilitatea sã ajungã cât mai departe. Când cãrţile lipsesc, drumurile se închid, sfârşesc înainte sã înceapã. Nu este nevoie întotdeaunã sã plecãm în lume pentru a gãsi cãrţile care ne lipsesc, uneori cãrţile vin spre noi. Trec din mânã în mânã, strãbat drumuri, trec ape, urcã munţi. Poartã între coperţile lor nu numai poveşti ci şi gânduri frumoase şi frânturi de suflet prinse de Semnul Spre Carte. Mai multe cãrţi, mai multe drumuri deschise, mai multe şanse adevãrate pentru oameni !
Proiectul Semn Spre Carte aşteaptã susţinerea voastrã în competiţia de idei Ţara lui Andrei. Mai multe voturi, mai multe şanse pentru copii. Pânã la 15 mai aşteptãm votul vostru aici!

sursa

sursa

 

Previous Older Entries