Pe drumuri de munte

 din ciclul, unde evadăm din oraș pentru câteva ore

             Orice călătorie începe cu un pas. Dar încotro să pornim, este întrebarea care ne frământă ori de câte ori ne dă sufletul ghes la o plimbare. Când măsurăm timpul în zile de vacanță, decizia este mai ușor de luat dar, când avem la dspoziție doar câtva ore, ce-i de făcut? Cum decidem încotro o vom apuca? Eu am o metodă sigură de ani de zile: deschid harta și analizând traseele parcurse până acum și cele lăsate mereu pentru mai târziu, decid rapid direcția. Mare? Munte? Ridic privire spre cer, o cobor alene spre ceas și decizia este gata, căci de este soare dar, timp puțin, marea a rămăs cam…departe. Și Valea Prahovei, tot atât de departe. Dar muntele nu înseamnă numai Sinaia, Predeal sau Brașov. Așa încât apucând vitejește DN1, facem la stânga la Breaza și cap-compas, unde ne va duce drumul!

            Breaza, este pentru mine una din localitățile pe care le pot vizita de nenumărate ori cu aceeași plăcere căci, drumul bun, casele frumoase și lipsa aglomerației face posibilă relaxarea. Deci, iată-ne la drum prin Breaza, hotărâți să traversăm munții, spre Pucioasa, pe un traseu aparent banal, ce avea să ne poarte pe drumul județean 710, prin câteva localități despre care nu aveam prea multe informații. Adeseori, cele mai frumoase clipe de relaxare le-am petrecut nu în localități a căror faimă turistică este deja bine stabilită, ci în mici sate risipite printre munți, înconjurate de poieni de vis, de păduri ale căror poteci sunt arareori călcate de străinii de loc și străbătute de drumuri pe care seara, se întorc agale de la pășune, cirezile de vaci. Oprite în loc, mașinile se lasă depășite de animalele obosite și însetate, ce-și anunță venirea, cu mugete scurte. Din loc în loc, porțile se deschid și ciurda se răsfiră în căutarea adăpostului. Ultimul act al unui spectacol ce se repetă zi după zi, an după an, fără anulări, fără modificări de scenariu, doar cu mereu alți actori, legați între ei de dragostea de pământ, de lupta pentru viață.

            Ziua de astăzi m-a făcut să apreciez încă o dată spontaneitatea soțului meu în luarea deciziilor, căci văzând coada de mașini ce se făcuse înainte de Comarnic, a decis schimbarea de plan. Breaza – Adunați – Bezdead – Miculești – Pucioasa. Un drum ce străbate două județe Prahova și Dâmbovița, în mare parte bun, doar cu câteva porțiuni (între  Adunați și Bedzead) afectate de recentele ploi ce adunaseră pe carosabil grohotișul adus de pe versanți. Deși lucrările de asfaltare și amenajare a șanțurilor de scurgere a apelor, sunt încă în desfășurare, se vede clar că sunt necesare și lucrări de sprijinire a versanților, de realizare a unor subtraversări pentru drenarea apelor de pe versanți. Dar pentru realizarea unor lucrări care să reziste în timp este nevoie de bani. Mulți. De studii și proiecte bine realizate, într-un timp scurt, de profesioniști care să cunoască specificul lucrărilor din zonele de munte. De prea mult timp se fac în țara asta doar cârpeli, menite să țină de la un an la altul, fără nicio răspundere. Prea multe pagube materiale, prea multe vieți puse în pericol de lipsa de implicare a unor factori de răspundere. Ce rost au asfaltările pe drumurile lipsite de sprijiniri de maluri, de lucrări de drenuri și podețe? La primele ploi – și nu ne putem plânge de ploi în țara noastră – drumul este rupt, legăturile dintre localități sunt întrerupte, așezările rămân izolate și totul este ca la început. Alte proiecte, alte licitații, o spirală fără sfârșit a nepăsării și chelturii banului public, fără nicio finalitate pentru oameni. Oare nu mai sunt specialiști care să-și spună cuvântul? Oricine merge drumurile realizate înainte de 1989, fie la câmpie, fie la munte, nu cred să nu se observe modul în care au fost realizate. Nu ar fi rezistat atâția ani, dacă nu s-ar fi făcut ziduri masive de sprijin, șanțuri betonate, podețe și subtraversări acolo unde sunt pâraie sau unde se formează torenți la ploi sau din topirea zăpezilor, ce ar fi afectat grav drumul. Și lucrări periodice de întreținere. Nu doar atunci când pleacă drumul la vale! Lucrările sunt complexe, scumpe și cer deopotrivă specialiști proiectanți dar și echipe de lucrători cu experiență pentru execuție. Dar, dacă nu vom pune capăt odată superficialității în luarea deciziilor privind aprobarea studiilor, proiectelor și selectarea executanților, nimic nu se va schimba. Și este mare păcat căci, dacă nu este cu intenție – ceea ce uneori mie așa îmi pare – atunci este nepăsare față de interesul oamenilor lăsați izolați, departe de orice posibilitate de dezvoltare economică a localităților în care locuiesc, fără acces la educație și sănătate.

            Avem o țară frumoasă, cu locuri minunate, cu o varietate a reliefului, florei și faunei, cu care nu se pot lăuda multe țări și pentru asta nu este nevoie să ne povestească specialiști din alte țări, este suficient să bați țara în lung și în lat, atent la tot și la toate. Nu or fi poienile noastre tunse și frezate ca în Elveția, dar au milioane de flori și gâze și miros divin! Și izvoare! Milioane de izvoare, pârâuri, râuri și lacuri, o bogăție imensă! Izvoare cu ape minerle și lacuri cu puteri tămăduitoare! Nu avem noi vârfuri ca Mont-Blanc sau Everest, dar stâncile lor golașe se pot oare, măsura în frumusețe, cu munții noștrii atât de bogat înveșmântați în verdele brazilor până aproape de vârfuri? Pe sub poala pădurii, pe cărări umbrite, urcușul este ca o poveste căci la tot pasul, privirea se agață de fiecare floare, pasul se spijină de fiecare rădăcină, adevărată scară adânc înfiptă în spinarea muntelui, urcând parcă, spre cerul abia zărit printre crengile arborilor.

            Drumul prin pădurile noastre, oricare ar fi, în orice loc al țării, este unic!  Dar, ca să ajungi în aceste locuri, avem nevoie de drumuri! Drumuri adaptate fiecărui timp de relief, de trafic, fără de care, nu se poate vorbi nici de dezvoltare economică a zonelor, nici de turism. Am avut ocazia în 2014, să merg pe unul din puținele drumuri realizate după părerea mea, bine, ce face legătura între Reșița și Slatina-Timiș și care, dădea posibilitatea atât, vizitării zonei cât și susținerii economiei locale. Drumul județean 582, leagă DN58, de drumul E70, traversând Parcul Național Semenic – Cheile Carașului. Și ca un exemplu de drum realizat bine într-o zonă protejată dar în același timp, zonă în care oamenii trăiesc de sute de ani, este drumul din Rezervația Mulinologică Eftimie Murgu-Cheile Rudăriei. Morile de Apă din comuna Eftimie Murgu, sunt doar o parte a vieții comunității din aceste locuri, drumul era o necesitate nu doar pentru turism, ci mai ales pentru ca oamenii să poată în continuare, să macine la morile de apă așa cum o fac de atât timp.

            Desigur, exemple de drumuri bine realizate cred că se mai pot da, dar raportat la scara întregii țări, situația este dezastruoasă. Dar despre drumuri, voi vorbi altădată, acum mă voi întoarce la poienile înflorite dintre Adunați și Bezdead. Locuri minunate de popas pentru cei care doresc să petreacă câteva ore în natură, fără grătar și muzică dată la maxim. Nu cred că ieșirea la iarbă-verde cum spuneam altădată, unde să respirăm aer curat, este atât de anostă, fără fumul de grătar. Acum ieșirea este ”la grătar”, adică din start știm că urmează câteva ore de inhalat fum de cărbuni, care oricât ar fi stimulativ pentru simțuri, tot face rău și de muzică dată la maxim! Pentru asta nu este nevoie să străbatem zeci de kilometri, să stăm ore în trafic, putem merge la un restaurant sau la o terasă din orașul în care locuim. Nu poluăm natura, nu distrugem flora și ne păstrăm și propria sănătate dar și pe a familiei noastre.

            Și pentru ca ziua să fie completă, pe drumul spre casă, am făcut și piața. Asta a fost bonusul zilei căci, de dimineață, decizia era clară: ori la plimbare, ori la piața. Cum am ales plimbarea, piața rămânea pe a doua zi, dar, dacă drumul trece prin așezări de oameni gospodari cu tarabele pline la porți, puteam rămâne nepăsători? Am făcut cumpărături pe alese și fără grabă și iată-ne ajunși acasă, înainte de apus, odihniți și încântați de locurile descoperite.

 

Reclame

Cum să dai lecții

”Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă –
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.”
Scrisoarea a III-a Mihai Eminescu

Astăzi am vizitat stațiunea Căciulata situată în superba Vale a Oltului. Minunată idee! Drumul europeam E81 este bun, timpul strălucitor și o așezare plină de viață. Ori am nimerit această mini vacanță în care oameni de toate vârstele luaseră cu asalt stațiunea, ori s-au mișcat lucrurile în direcția cea bună și stațiune a prins iar viață. Cert este că mi-a plăcut grozav! Dar nu de aceea m-am așezat la scris deși am lăsat ceva timp să treacă de la ultima postare. Am privit casele, oamenii răsăriți pe drum, cerul și câmpurile și mi-am spus – oare pentru a câta oară – că tare frumoase sunt locurile noastre și oamenii, ce frumos știu ei să dea viață pământului! Case bătrânești, pitite sub trandarifi înfloriți, cerdacuri de lemn, lustruite de mâini de mult trecute în neființă, trepte de piatră, urcând spre uși în spatele cărora, generații după generații, au dus viața mai departe.
Cu bune și rele, cu ușor și cu greu, cu lacrimi și zâmbete, viața a mers mai departe. Poate mai încet decât am fi vrut, poate cu mai multe renunțări decât au visat dar, nu s-a oprit. Și știința, de viață și de carte, puțină sau multă, câtă a adunat acest neam, nu ne-a ținut pe loc nici când vrerea ne-a fost înfrântă, nici când liberi am fost să ne-nălțăm. Și atunci mă întreb, de când avem noi nevoie de învățătură despre cum să trăim ”ecologic”? Noi nu știm? Ce am mai avea noi de învațat despre arta de a supraviețui cu puțin?
Trebuie să clarific supărarea mea: la televizor tocmai ce am prins o știre grozavă. Două englezoaice, îndrăgostite de țara noastră, s-au stabilit aici și sunt gata să ne dea lecții despre cum să construim ecologic. Nu este prima știre care mă informează despre lecțiile pe care le-aș avea de învățat de la cei veniți de departe pe aceste meleaguri. Nu am nimic cu învățătura, dar, cred că sunt lecții pe care noi le știm mai bine decât ei.
Să construim ecologic. Ce nu știe românul sărac despre casele din chirpici? Sau poate despre tehnica mai dezvoltată a ”paiantei la grădele” pe tălpici de lemn? Ce nu știu ai noștrii despre cum se lipesc pereții caselor cu balegar amestecat cu paie? Dar ei știu la fel de bine cum îi poate lasa inundațiile fără munca de o viață și atunci tare își doresc o casă de piatră, cu acoperiș rezistent la grindină și garduri să țină piept vânturilor.
Ce spunea reportajul? Vorbea cu căldură despre soba construită tradițional. Nu spunea totuși nimic despre lupta dusă să procuri lemnele, să le tai, să le adăpostești și apoi să le duci cu brațul trei-patru luni pe an, cât ține iarna, în casă, să aprinzi focul. Să te întorci de la muncă într-o cameră bocnă.
Acum la pensie vrei să trăiești tradițional și să dai lecții despre acest mod de viață. De ce nu vin să încerce acest mod de viață cînd sunt tineri, în putere cu copii mici, fără curent, fără mașini automate de spălat, fără oale de fiert sub presiune. De ce? Pentru că toate acestea înseamnă timp. Timp în care nu mai faci nimic. Muncă, copii, servici, muncă, copii, servici. Timp care nouă celor de aici, ne-a fost furat. De zeci de ani, rânim la vaci și ducem bălegarul iarna pe loc. Ecologic, nu?
Timpul lor s-a scurs altfel, mai alert. Timpul lor nu a fost rupt cu de-a sila de toate corvezile zilnice. Ei au îmbătrânit când au vrut, noi am îmbătrânit cu fiecare zi în care timpul a stat în loc.
Arăm primăvara, discuim, prășim și toamna, cu mic cu mare, încă mergem la țară la strânsul porumbului. Îl ducem cu căruțele în curte, facem o clacă, depănușăm și apoi îl urcăm cu târnele în pătul. Ecologic, nu?
Femeile pun cloști, așteaptă să iasă puii și îi cresc apoi cu aceeași grijă ca pe copii. Păsările aleargă libere în poiată, scurmă pământul, ciugule boabele de porumb și de grâu sau uruiala, făcută din gânele din pătul, la moara din sat. Sunt crescute ecologic, nu? Oare cine ne-o fi învățat?
Și sacii de grâu și de boabe de porumb anume alese să se prefacă în făină pentru pâinea cea de toate zilele sau pentru mămăliga noastră, oare cine ne-a învățat să-i umplem?
Ei au venit și au rămas. Le-a plăcut desigur altfel, se duceau fără să se uite înapoi. Dar, să-mi dea ei mie lecții despre viața la țară, greu de acceptat. Să-și poftească în vizită concetățenii de pe meleagurile lor. Să le arate ce-au învățat, să-i școlească și să pornească să schimbe ei, lumea din care au venit. Noi aici, nu avem de gând să renunțăm la ceea ce am trăit dar vrem și noi, timp. TIMP, CU LITERE MARI. Timp de citit, de mers la spectacole, de cutreierat lumea. Vrem și noi drumuri fără noroaie și electricitate în toate cătunele până în vârful munților. Nu știința vieții ecologice ne lipsește ci, banii. Casele se fac cu bani, culturile bune se fac cu sămânță de calitate și se lucrează cu utilaje. Pentru toate este nevoie de bani. De locuri de muncă. Turismul ca să aducă bani, trebuie să ofere calitate. Partea cu venitul la pensiune să mulgi vaca în concediu este anecdotă căci, tot turistul vrea să doarmă în așternuturi din pânză țesută în casă (mai scumpe decât satinul), să șadă la masă pe scaune din lemn scluptat de vreun meșter popular și să facă excursii în împrejurimi pe cai dresați. Vise de vacanță, viața la țară în țara noastră, rămâne în continuare, grea. Pentru mulți. Încă prea mulți.
Deci, când străbateți drumurile țării, căutați cu privirea viața adevărată, viața dusă de cei mulți și încercați să vă puneți în locul lor. Voi ați reuși mai bine ca ei? Nu vă amăgiți spunându-vă că nu muncesc cât ar trebui sau că sunt risipitori. Nici vorbă. Muncesc, cresc copii, ridică case, îngroapă părinți și-și duc mai departe crucea. Dar sunt sigură că așteaptă mai mult de la viață. Pentru ei și pentru copii lor. Mulți si-au învățat lecția atât de bine că au plecat departe, de tot și de toate. Ecologice și neecologice.