Drumuri dobrogene: Enisala – cetatea dintre ape

Cetatea Enisala

Cetatea Enisala

Dobrogea: drumuri ce leagã aşezãrile risipite printre dealuri, oameni ce aşteptã rãsãritul soarelui legãnaţi de ape, cetãţi de strãjã la malul mãrii şi o istorie ce coboarã pânã la secolele de început ale creştinismului. Aici, meleagurile dobrogene pãstrezã urmele credinţei în minunile Sf.Andrei, pescarul, “cel dintâi chemat”, patronul spiritual al României, urme ce te poartã de la Basarabi (Murfatlarul de astãzi), pânã pe malul Dunãrii, în comuna Ion Corvin la pestera sfântului.
        Enisala – satul Nou în limba turcã, este numele sub care astãzi este cunoscutã cetatea pe care odinioarã, neguţãtorii genovezi, au ridicat-o de strajã, pe malul golfului ce se deschidea cãtre mare. Astãzi, ruinele cetãţii, se înalţã deasupra dealurilor Dobrogei, veghind întinderile de apã şi stuf, strãbãtute de canalele ce leagã cele douã lacuri: lacul Razelm (aşa cum l-am ştiut mereu, deşi astâzi întâlnesc şi denumirea de lacul Razim) şi lacul Babadag.
Veneam de la Tulcea pe drumul ce trece prin Murighiol, prin Dunavãţul de Sus şi Dunavãţul de Jos, întocându-ne apoi prin Valea Nucarilor spre Agighioi şi Sarichioi. Drumul este pitoresc  şi iatã-ne ajungând în sfârşit, printre cele douã lacuri , Babadag şi Razelm, la cetetea Enisala. Trebuie sã mãrturisesc cã, suprinza cu care am descoperit pe vârful dealului cetatea, ne-a fãcut sã ne abatem de la şosea şi luând pieptiş dealul, pe urmele de roţi ce şerpuiau inaintea noastrã, am început “asediul” cetãţii. Cãci, de departe, istoria cetãţii este scrisã de luptele purtate pentru stãpânirea sa, aceasta, trecând pe rând, din mâinile genovezilor, în cele ale turcilor, ca mai apoi, dupã ce s-a aflat sub vremelnica stãpânire a lui Mircea cel Bâtrân, cetatea sã fie cuceritã din nou de otomani. Dupã ruperea legãturii golfului cu marea şi transformarea acestuia încet, încet, într-un lac, cetatea a fost pãrãsitã.
       Drumul ales de noi, nu a fost tocmai uşor, dar o datã ajunşi pe culmea dealului, la poalele cetãţii, nu micã ne-a fost surpiza când am descoperit drumul pe care îl pãrãsisem. Era frumos asfaltat şi urca cuminte, printre dealuri, pânã la cetate. Odatã cu restaurarea cetãţii s-a fãcut şi amenajarea acestui drum, astfel încât, orice mijloc de transport ai alege, poţi fi sigur, cã vei putea urca fãrã probleme. Desigur, cãnd eşti dornic sã-ţi mãsori puterile cu mama naturã, iei cu asalt dealul şi ajuns în vãrf, priveşti cu uimire în jur la întinderea nesfãrşitã parcã, ce se deschide privirilor tale, neştiind, încotro sã te uiţi mai întãi. Poate peste întinderile de ape ale celor douã lacuri, poate peste vãlurirea dealurilor ce coboarã în terase spre apã, sau poate, asupra câmpiei mişcãtoare, plinã de stufãriş şi strãbãtutã de canale, pline de pescari amatori şi animate de zborul pãsãrilor care, din timp în timp sãgetau cerul.
            Noi am ales, pentru început, la fel ca toţi turişti ajunşi la cetate, sã vizitãm incinta, apreciind munca celor care au lucrat la restaurarea vestigiilor. Se poate vedea vatra unei gospodãrii, urmele zidului de apãrare, turnul de apãrare cu pinteni înfipţi în coasta dealului, încãperi ascunse în iarbã,  toate aşteptând în linişte ca paşii oamenilor sã anime din nou vechea cetate.
           Este aproape palpabilã emoţia pe care o încerci, stând de strajã, pe zidul vechii cetãţi.  Privirea cuprinde fãrã oprelişte drumul ce urcã la cetate, alunecã peste valurile verzi ale dealurilor şi pluteşte lin peste ape, purtatã pe aripile pãsãrilor.
Dacã drumurile vacanţei vã poartã în apropierea cetãţii dintre ape, nu ezitaţi sã urcaţi  şi nu veţi regreta nicio clipã timpul petrecut aici, unde natura, parcã mai mult ca oriunde, a înfrãţit pãmântul cu cerul şi cu apa.
Toate  aceste emoţii, am încercat sã le prind în imaginile pe care vi le dãruiesc, cu speranţa cã, într-o zi, vã vor îndemna sã vã îndreptaţi paşii, spre cetatea singuraticã dintre ape – Enisala despre care am scris acum ceva timp dar pentru cã vine vara şi dupã cum am spus poate drumurile vacanţei vã vor purta prin apropiere, m-am gândit sã vã îndemn sã citiţi ce am scris şi sã admiraţi imaginile care pãstreazã pentru mine vraja meleagurilor dobrogene.
 DSC09787DSC09777DSC09784
DSC09796enisala
DSC09785DSC09781DSC09776DSC09801DSC09794DSC09792DSC09791DSC09788DSC09804 enisala
Anunțuri

Duzina de cuvinte: aşteptãri şi vise

Aşteptãrile sunt legate de persoana noastrã încã din prima clipã de viaţã, fãrã ca mãcar sã conştientizãm acest lucru. Are ochii mamei sau ai tatãlui? Are vocea puternicã ca tatãl sãu desigur, auzi-l cum zbiarã de scoalã tot blocul! Dacã îndrãzneşti sã nu intrii în tiparul aşteptãrilor familiale, deschizii drumul dezamãgirilor, care vor începe mereu cu: trebuia sã-mi închipui cã….
Dar ca sã respectãm purul adevãr trebuie sã spunem cã marile aşteptãri ce ne dau bãtaie de cap, nu sunt cele ale altora pentru noi ci mai degrabã, sunt propriile noastre vise. Mai mari sau mai mici, ele se vor transforma cu timpul într-o datorie despre care ni se va repeta mereu şi mereu cã, trebuie sã o urmãm neabãtut dacã vrem sã ne realizãm. Viaţa noastra se va desfãşura într-o continuã luptã de a nu dezamãgi şi a nu ne dezamãgi. Oare ce este mai dureros? Sã-ţi abandonezi propriile vise sau sã laşi neîmplinite aşteptãrile celor din jurul tãu?
Orice ai lãsa nerealizat va fi dus pânã la final la nemulţumiri şi oricât am vrea sã ne hrãnim cu speranţe sufletul, tot va trebui sã recunoaştem cã în esenţã, viaţa este fãcutã din vise care au prins aripi şi care au dat libertate spiritului nostru. Vise care susţin dorinţa de a experimenta, de a depãşi barierele nevãzute ce ne ţin prizonieri într-o lume în care „omul mãsurã a tuturor lucrurilor ” se sufocã uneori şi atunci, spre a nu cãdea în derizoriu, se cuvine sã petreci ceva mai mult timp cu propria conştiinţã şi sã te decizi ce vrei cu adevãrat sã faci.

Şi atunci, închizi ochii şi îţi spui hotãrât cã, de acum înainte nu vei mai lasa sã te sufoce aşteptãrile celor ce vãd în tine doar prelungirea propriului eu. Vei fi curajos şi vei desfãşura propria bãtãlie pentru marele adevãr doar de tine ştiut. Marea ta datorie va fi desigur sã nu te dezamãgeşti în primul rând pe tine şi pentru asta, spiritului tãu nu-i va rãmâne alta, decât sã surprindã viaţa într-o asemenea mãsurã încât, oricare va fi timpul pe care îl petreci realizându-ţi visul, va fi în esenţã un câştig. Nu vei cãdea niciodatã în teama de a crede cã, legate de vise sunt doar dezamãgirile. Nu vei uita cã uneori, este mai uşor sã ne hrãnim laşitatea cu ideea cã visele sunt doar vise câtã vreme rãmân neîmplinite. Dacã însã te laşi dus de curajul de a spera, atunci totul se schimbã şi lumea întreagã este din nou toatã, a ta. Viseazã deci şi lasã în urmã teama cã împlinindu-ţi visele, ai înşelat aşteptãrile celor din jur.

 
 
Ca de obicei îi veţi gãsi la psi pe cei care s-au încumetat sã foloseascã cele 12 cuvinte alese de scorpio: almanahe, La Fee, tibi, Cristian, Dor, Carmen Pricop.

Miercurea fără cuvinte: iarnă târzie la…… Bucureşti

100_7031 100_7023 100_7025 100_7026 100_7028 100_7030

Zãpezi de martie la Bucureşti

zapada de martieO ştire a fãcut asearã înconjurul tuturor agenţiilor de ştiri: intrã în vigoare codul portocaliu pentru sudul ţãrii de marţi dimineaţa şi pânã dupã-amiazã. Codul portocaliu, adicã ninsori puternice şi viscol! Şi este 26 martie ! Şi suntem la şes nu în vârful muntelui! Şi ca sã fie totul clar s-a anunţat şi sistarea cursurilor şcolare, lãsându-mã mai nedumeritã ca niciodatã: au fost zãpezi mai mari în aceastã iarnã şi totuşi copii bucureşteni au fost la şcoalã. Chiar trebuiau oprite cursurile sau s-a dorit a se dãrui copiilor o mini-vacanţã în care aceştia sã se bucure de zãpada întârziatã ?
A nins cum s-a prognozat, vântul a spulberat zãpada, dar nu am vãzut oraşul paralizat sub nãmeţi astfel încãt sã se justifice mãsura luatã de ministerul învãţãmântului, dar poate cã nu am înţeles eu prea bine motivele deciziei. Însã memoria nu îmi joacã feste şi ştiu cã am fost la şcoalã şi când zãpezile erau cu adevãrat mari. Dacã era greu de ajuns, da era. Dar ce este uşor în viaţã?
Lãsând la o parte nedumerirea mea, copilul din sufletul meu s-a bucurat de zãpada neaşteptatã şi pentru cã iubesc atât de mult zãpada, am plecat spre serviciu fredonând :”Ai venit ca altãdatã, alba ca o mantie, sã-mi aduci iar bucurii..”. Am pozat cu frenezie un oraş cotropit de zãpadã, cu oameni ce se agitau curãţând trotuarele, cu utilaje de deszãpezire fãcându-şi loc printre maşinile încolonate la semafor, cu sirenele pornite şi maşini de însoţire mai ceva ca în miezul iernii, de pãrea cã suntem ameninţaţi de ninsori siberiene.
Dar, cum mereu existã un dar, zâmbetul şi cântecul mi-au îngheţat pe buze şi încã o datã, dacã mai era nevoie, am primit o lecţie. S-a spus cã ochiul aparatului de fotografiat este necruţãtor cãci poate surprinde detalii neaşteptate, care pot sã-ţi îngheţe sufletul. În faţa mea o siluetã pãşea cam nesigur, cu paşi inegali, târându-şi din când în când un pantof. Privind mai atent mi-am dat seama cã silueta din fatã mea, avea în picioare nişte papuci din care se vedea cãlcâiul gol pe care încerca sã-l fereascã de rãceala zãpezii. Şi cântecul şi sufletul mi-au îngheţat cãci am înţeles cã ceea ce pentru mine era prilej de bucurie, pentru silueta din faţã mea era un chin. Şi zapada şi jocul fulgilor au dispãrut şi n-au rãmas decât lacrimile. Încã o “umbra”, fãrã chip şi fãrã nume, alergând pe strãzi. Pentru ea codul galben sau portocaliu, este o necunoscutã, frigul şi zãpada sunt însã prezenţe palpabile de care oricât ar fugi nu are unde se ascunde. Pentru umbrele strãzilor noastre, când se va sista nepãsarea?

Ultima orã:
Marţi a fost vacanţã este evident,
Un om de zãpadã deşi mititel,
Stã cuminte-n iarbã, foarte important,
Plin de demnitate, cãci e…unicat!

100_7038 100_7037

psi-luneli Pe mine cine mã opreşte ?

Sâmbãtã 23.03.2013 la ora 20.30 am fost cu toţii chemaţi sã ne alãturãm timp de o orã, unei acţiuni prin care sã devenim parte a unei comunitãţi care a înţeles cu mult timp în urmã cã Pãmântul este un organism viu care trebuie ajutat sã nu moarã. Ajutând Pãmântul sã trãiascã, economisind resursele de care am devenit conştienţi cã sunt limitate, ne ajutãm pe noi înşine sã ducem o viatã sãnãtoasã într-un mediu curat şi lãsãm urmãşilor noştrii drept moştenire ceva mult mai preţios decât contul din bancã: dreptul la o viaţã curatã, fãrã mãşti pe feţele lor, fãrã ape otrãvite, fãrã spaima cã mâine vor trebui sã se lupte pentru mâncare, pentru energie, pentru o clipã de viaţã în plus!
Ora Pãmântului este un eveniment internaţional iniţiat de cãtre World Wide Fund for Nature (WWF) în 2007, în Australia si care a lansat expresia “stinge lumina pentru binele planetei” în scopul promovãrii energiilor regenerabile. Astfel stingerea voluntarã a luminii de cãtre toţi consumatorii la o orã prestabilitã în ultima sâmbãtã a lunii martie, se doreşte a fi modalitatea prin care oamenii de pe întregul mapamond participã la schimbarea mentalitãţii în ceea ce priveşte utilizarea resurselor naturale dar şi limitarea sau chiar stoparea acelor practici ce duc inevitabil la degradarea mediului înconjurãtor, înainte de instalarea definitivã unor factori incompatibili cu viaţa.
Ora Pãmântului nu este singura acţiune menitã sã atragã atenţia oamenilor asupra modificãrilor climatice datorate utilizãrii excesive şi fãrã discernãmânt a resurselor planetei. In fiecare an, pe 22 aprilie se sãrbãtoreşte Ziua Pãmântului, o zi în care de ani buni, mai bine zis din anul 1970 când senatorul american Nelson Gaylord a atras atenţia asupra necesitãţii protejãrii mediului înconjurãtor, întreaga planetã participã prin acţiunile sale la punerea în practicã a acelor deprinderi ce pot ajuta la însãnãtoşirea mediului ambiant.
Dacã pe plan internaţional preocupãrile pentru un mediu sãnãtos s-au concretizat cu mulţi ani în urmã precum în Danemarca, unde în anul 1971 lua fiinţã un Minister al Mediului şi care devenea în anul 1973 prima ţarã din lume care adopta o lege a mediului, atrãgând astfel atenţia cetãţenilor lor dar şi ai lumii întregi, cã este nevoie de mãsuri menite sã opreascã degradarea factorilor de mediu, în alte ţãri aceste preocupãri sunt încã la început. In ţara noastrã primul Minister al Mediului a fost înfiinţat în anul 1990 şi abia în anul 1992 a fost elaborat prima strategie de protecţie a mediului având ca scop conservarea mediului, prevenirea poluãrii şi dezvoltarea durabilã.
Totuşi trebuie sã spun cã generaţia mea a fost cea dintâi care în clasa a 7-a, adicã în anul 1978, studia la şcoala generalã materia numitã “Ecologie” primind astfel primele noţiuni legate de ştiinţa studierii habitatului şi astfel putem spune cã România a devenit destul de repede conştientã de necesitatea înţelegerii în ansamblul lor, a legilor care guverneazã coexistenţa tuturor organismelor vii precum şi impactul major pe care acţiunile umane le are asupra modificãrilor de mediu, cu efecte ireversibile în ceea ce priveşte distrugerile provocate în procesul industrializãrii.
Astãzi, planeta întreagã îşi strigã durerea. Imaginile oraşelor în care oamenii nu mai pot ieşi pe stradã fãrã mãşti, a câmpurilor distruse de folosirea fãrã discernãmânt a produselor chimice în goana dupã producţii mai mari şi mai rapide, a apelor devenite adevãrate râuri ale morţii, din care ultima urmã de viaţã a dispãrut datoritã deversãrilor accidentale sau criminale de deşeuri toxice, a aşezãrilor umane ce se prãbuşesc în hãurile nãscute în urma exploatãrilor miniere, sunt astãzi imagini comune. Durerea deşerturilor urbane din care viaţa dispare încet, încet cuprinde tot mai multe zone ce altãdatã pãreau a fi departe de orice ameninţare. Realitate aratã încã o datã, cã “somnul raţiunii naşte monştrii”.
Dar, pentru cã întotdeauna existã un dar, trebuie spus cã exista si la noi oameni care prin acţiunile lor participã la însãnãtoşirea Pãmântului şi cãrora m-am alãturat cu entuziam: Let’s do it Romania (sã facem curat într-o zi) sau colectarea selectivã a deşeurilor din gospodãrie. Deşi nu are încã un mecanism bine pus la punct, colentarea selectivã a deşeurilor de la consumatorii casnici totuşi existã şi poate fi pusa în practicã de toţi cei dornici sã participe la efortul colectiv. In toate oraşele sunt amplasate pubele pentru colectarea selectivã, în preajma marilor magazine, a pieţelor sau a blocurilor şi astfel, în drum spre serviciu sau spre şcoalã, putem depozita deşeurile din gospodãrie, selectiv, chiar dacã presupune un efort suplimentar. Acest efort reprezintã de fapt, investiţia noastrã a tuturor, pentru viitorul copiilor noştrii. Reciclarea deşeurilor înseamnã economie de materii prime, reducerea consumului de energie neregenerabilã, reducerea emisiilor de gaze toxice.
Pe tine cine te opreşte sã te alãturi celor care prin gesturile lor mai mari sau mai mici, iau parte zi de zi la însãnãtoşirea Planetei?
Pe mine nu mã opreşte nimeni şi astfel fie cã mã alãtur celor care au rãspuns chemãrii de a face curat într-o zi, fie reciclând deşeurile din propria gospodãrie, fie stingând luminile timp de o orã,  fie respectând natura renuntând la „gratarele” de pe munte, mã strãduiesc zi de zi, sã las copiilor mei o lume mai curatã, o lume în care verdele pãdurilor sã nu fie o amintire ci o prezentã realã, o lume în care sã poatã respira fãrã teamã, în care apele mai au încã viaţã şi în care soarele strãluceste fãrã sã fie o ameninţare.
 
pe cei care au scris pe aceeaşi temã îi gãsiţi la psi
 
 
 

Duzina de cuvinte: Aş vrea

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Aş vrea sã pot mereu vedea valoare într-un lucru mic,
Sã pot discerne fãrã greş când bine fac sau când ezit.
Din haos tare mult aş vrea sã pot creea un univers,
In care cu iubire doar sã ne privim in ochi, intens.
Cu blânde vorbe aş vrea sã pot picta un râu ce curge liniştit,
In ale cãrui ape reci eu tâmpla sã-mi pot rãcori,
Când mã opreşte fãrã chip, eşecul ce mã doare acum,
Pe drumul meu spre infinit ce pare a fi un simplu vis.
Aş vrea sã pot porni în zbor sã caut pacea ce mi-ar fi
Tovarãş drag, pe drumul meu spre un final din care ştiu
Cã pot oricând sã mã întorc de-ar fi sã te gãsesc pe tine,
Şi împreunã zi de zi sã fi cules din lumea-ntreagã
Şi stele şi mãnunchi de flori şi clipe fãrã de povarã!
 

Deşi întârziatã mã-ncumet sã scriu şi eu cu cele 12 cuvinte alese de scorpio, precum cei înscrişi la psi

Psi-luneli – o cãlãtorie magicã

Câte drumuri, tot atâtea cãlatorii. Câte vise, tot atâtea prilejuri de a evada într-o lume pe care doar o bãnuieşti. Câte stele, tot atâtea destinaţii spre care sã-ţi trimiţi inima. Câţi oamenii, tot atâtea momente în care sã te întrebi dacã în cãlãtoria ta spre înţelegerea umanului ai atins cunoaşterea sau eşti încã departe. Oricare ar fi destinaţiile toate cãlãtoriile sunt magice cãci, oricare ar fi, spre a le putea parcurge trebuie sã nu fii singur, trebuie sã înveţi sã ai încredere şi mai ales sã înveţi sã oferi încredere şi sprijin şi asta le face magice. Poate porneşti singur la drum, poate eşti destul de nebun sã crezi cã eşti singur sau aşa te simţi dar, minunea drumului este cã adunã singurãtãţile şi împarte poverile. Şi cele care-ţi împovãreazã umerii şi cele care îţi apasã sufletul. Trebuie sã crezi cã acolo, undeva mai aproape sau mai departe, cineva, poate singur ca şi tine porneşte pe acelaşi drum şi chiar dacã un timp nu vã veţi spune nimic, pãşind alãturi, umãr lângã umãr, la capãtul cãlãtoriei veţi fi nu doi cãlãtori singuratici, ci doi oameni care vor şti cã împreunã au fãcut o cãlãtorie magicã. Au împãrţit simţire, trãire şi mai ales şi-au dãruit unul altuia, puterea de a strãbate drumul pânã la capãt. Orice drum este greu şi la deal şi la vale. Fiecare drum este un motiv de teamã: poţi fi strivit încã de la primul pas sau poţi sã atingi marginile lumii fãrã nicio oprelişte. Magicã este credinţa cã dacã vrei poţi sã muţi munţii din loc. Magic este momentul în care ştii cã ai reuşit sã-i muţi. Magic este momentul în care ştii cã vei continua sã cãlãtoreşti mereu şi mereu.
Şi pentru cã eu sunt un cãlãtor prin ţara mea îndrãgostit de viaţã şi de oameni, am sã vã invit în universul meu şi am sã vã las sã citiţi ce am scris despre despre cãlãtoria mea magicã, cea în care lumea mea a cãpãtat alte dimensiuni şi cu care a început totul: Vârstele Peleşului.
 
 „Cu siguranţã cã cei mai mulţi dintre romãni au vizitat cel puţin o data Castelul Peleş.Pentru mine, aventura cunoaşterii acestei minunate realizãri a Regelui Carol I, a început în anul 1962, odatã cu prima mea vizitã ”atestatã” fotografic.
Apoi, aproape an de an, am revenit la Castelul Peleş, alãturi de mama mea sau în excursiile organizate de şcoalã şi mai apoi cu familia mea, fãcând astfel posibilã cunoaşterea şi preţuirea cu adevãrat, a acestui ansamblu arhitectonic. Astfel, pentru mine rememorarea atâtor vizite la castel, reprezintã deopotrivã aducere-aminte a acelor ani când, copil fiind începeam sã cunosc lumea, dar şi rememorarea sentimentelor pe care le încercam de câte ori vizitam castelul şi mã plimbam pe aleile imensului parc.
La început, Peleşul a reprezentat întruchiparea castelului din poveştile pe care le citeam şi la care visam cu ochii deschişi, când alãturi de prinţesele din poveşti rãtãceam prin încãperile fãrã numãr ale palatelor în cãutarea prinţului. Apoi, crescând, am încercat sã înţeleg strãbãtând acele încãperi minunate şi aleile imensului parc de pe malul Pelesului, viaţa de fiecare zi de zi a acelor oameni, stãpâni şi angajaţi, fiecare dintre ei, prinşi în rutina lor zilnicã, dar impãrtãşind deopotrivã aceste minunãţii.
Sã pãşeşti prin acele saloane atât de frumos decorate, sã-ţi duci viaţa înconjurat de atâtã frumuseţe şi rafinament, mie copilului crescut într-un apartament de bloc, cu mobilã de serie, mi se pãrea un vis. Un vis pe care l-am purtat toatã viaţa, de care nu m-am desprins niciodatã, dorind sã înţeleg cum ne influenţeazã şi cum ne poate schimba mediul în care ne naştem şi în care trãim. De aceea, pentru mine fiecare vizitã, a fost marcatã în primul rând de acele impresii pe care puterea de înţelegere a fiecãrei vârste le percepea şi nu de anul în care mã aflam, astfel încât, atunci cand vreau sã-mi amintesc o vizitã la Castelul Peleş, nu mã gândesc la un an anume, ci la vârsta la care mã aflam. Deci voi încerca sã povestesc despre vârstele Peleşului dragi sufletului meu.
Desigur primii ani nu înseamnã pentru mine decât amintiri povestite de mama mea şi reflectate în pozele care stau mãrturie. Dar mai apoi, cu fiecare an, amintirile personale prind contur. Salonul maur, Sala de muzicã, cu mobilierul din lemn de esenţe preţioase şi plafoanele pictate pe care le priveam cu capul lãsat pe spate pânã ameţeam, mã fãceau sã visez. Eu care studiam pianul, mi-aş fi dorit sã pot cântã acolo, întrebându-mã mereu cum erau audiţiile muzicale într-un astfel de salon. Peste ani când am început sã merg la Ateneul Român şi am putut sã trãiesc bucuria deplinã a muzicii în acea minunatã salã, am înţeles cã, în acel moment prindea viaţã pentru mine vârsta muzicalã a Peleşului.
În aceste zile, am aflat cã, la Castelul Peleş se deschide a doua ediţie a stagiunii “Sunetul muzicii”, organizatã în sala de concerte a castelului şi deci în acest an, voi strãbate din nou aleile parcului spre împlinirea unui vis. Şi ce vis frumos!
Peste ani, am pãşit pe aleile parcului, alãturi de cel care, mai apoi mi-a devenit soţ şi astfel, de câte ori trecem prin Sinaia, chiar dacã nu intrãm sã vizitãm castelul, strãbatem împreunã parcul, fie varã sau iarnã, sãrbãtorind odatã cu Peleşul vârsta iubirii.
A venit cum era firesc, momentul în care mi-am purtat la rãndul meu, de mânuţe copii pe aleile parcã neatinse de trecerea timpului. Am parcurs din nou încãperile palatului, retrãind aceaşi emoţie de altãdatã, atentã la fiecare detaliu pe care îl percepeam acum cu maturitatea vârstei şi totodatã dornicã sã deschid în sufletul copiilor mei, poarta spre acele lucruri frumoase care te fac sã visezi. Şi astfel odatã cu mine, Peleşul serba vãrsta maturitãţii, vârsta când ştii cã a venit vremea sã dai mai departe cu toatã dragostea, ceea ce ai primit în dar de la viaţã, toate acele clipe frumoase care te-au cãlãuzit şi care te-au fãcut sã fii ceea ce eşti astãzi.
Am revenit apoi la Peleş însoţiti de prieteni, alãturi de care am trãit bucuria potolitã a plimbãrilor în prag de searã, pe aleile unui parc colorat de luminile toamnei. Poate pasul nu mai era atât de vioi ca altãdatã, dar cine a avut bucuria de a se plimba seara, prin parcul palatului, sub un cer înstelat, poate sã spunã cã ştie ce înseamnã sã visezi cu ochii deschişi. Şi astfel, cu Peleşul odatã, am serbat vârsta prieteniei, cãci doar cu prietenii împarţi toate acele lucruri frumoase care îţi aduc bucurii şi de care îţi aminteşti cu drag peste ani.
Şi a venit şi vremea când, am eu am fost cea care mi-am adus pãrinţii în vizitã la Sinaia. Aş fi vrut  sã pot sã-mi conduc mama pe aleile parcului, pentru a face o pozã acolo unde pentru mine, a început povestea Peleşului, dar cum timpul nu iartã şi cum accesul nu este permis cu maşina în incinta complexului, ne-am oprit la Mânãstirea Sinaia. Copila purtatã altãdatã pe umeri, nu poate astãzi decât sã-şi sprijine mama, dar va continua sã o conducã prin locurile dragi, cu aceeaşi dragoste cu care altãdatã, mama sa o plimba. Pentru mine aceasta este astãzi vârsta recunoştiinţei, cãci m-am întors la Peleş cu recunoştiinţã faţã de mama mea, pentru cã a ştiut sã-mi deschidã în viaţã un drum frumos de la care nu m-am abãtut niciodatã.
Acestea sunt pentru mine vârstele Peleşului, despre care am simţit dorinţa sã vorbesc.Mai presus de frumuseţea castelului şi a tot ce-l înconjoarã, este sentimentul de fericire trait alãturi de cei dragi, care m-a fãcut mereu sã mã reîntorc an dupã an, statornic, cu aceeaşi bucurie, în aceste locuri în care am fost cu adevãrat fericitã.”

 restul calatoriilor magice le gasiti ca de fiecare data la psi

Miercurea Ciuc – pe urmele spiritualitãţii

Municipiul Mircurea Ciuc, reşedinţa judeţului Harghita nu cred cã are nevoie de prezentare cãci toatã lumea îl ştie mai ales ca polul frigului din ţara noastrã, aici înregistrându-se în luna decembrie a anului 1998 cea mai scãzutã temperaturã din ţarã de -33˚C. Dar Miercurea Ciuc, este atestat documentar încã din anul 1558 într-o scrisoare de privilegii şi dezvoltarea sa este legatã de construirea cetãţii Mikó în anul 1623, denumitã astfel dupã numele cãpitanului Francisc Mikó. Cetatea în forma sa actualã a fost construitã la începutul anilor 1700, cunoscând o dezvolatre continuã dupã ce a devenit reşedinţa comitatului Ciuc în anul 1878.
DSCF0208Astãzi oraşul Miercurea Ciuc, are o bogatã “zestre” arhitectonicã, clãdirea Primãriei construitã în anul 1888, Palatul de Justiţie construit în anul 1905, biserica ortodoxã “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, bisericile romano-catolice “Sfânta Cruce” sau “Sfânta Treime” sau Conacul Mikó, construit la începutul secolului XIX.
Situat în depresiunea Cicului pe malul râului Olt, la altitudinea de 662 m, Miercurea Ciuc este cunoscut mai ales ca un puternic centru sportiv în care sportul rege este hocheiul pe gheaţã.
Desigur odatã ajunşi la Miercurea Ciuc trebuie sã luaţi la pas oraşul pentru a putea descoperii tot ceea ce are mai frumos, vechi sau nou, cãci totul meritã vãzut.
De astãdatã voi vorbi doar despre douã obiective care mi-au plãcut în mod deosebit: Biserica romano-catolicã cunoscutã sub numele de Biserica Mileniului, ridicatã în apropierea bisericii romano-catolice “Sfânta Cruce” şi Mânãstirea Franciscanã aflatã în Şumuleu Ciuc, principalul loc de pelerinaj pentru credinciosii catolicii, ce serbeazã în acest loc Rusaliile.
Şumuleu Ciuc, fosta reşedinţã a scaunelor secuieşti ale Ciucului, Giurgetului şi Caşinului, a fost mai întâi comunã a comitatului Ciuc, devine din anul 1959 un cartier al municipiului Miercurea Ciuc situat la aproximativ 3 km de centrul oraşului, pe malul râului Şumuleu.
Mânãstirea franciscanã este un monument de arhitecturã în stil baroc construitã între anii 1802-1824, finisajele interioare fiind terminat abia în anul 1876. Ridicatã dupã proiectul arhitectului Schmidt Constantin, mânãstirea are o orgã superbã cu 2824 de tuburi.
Biserica este decoratã cu finisaje aurite, lumina pãtrunzând prin ferestrele înalte cu vitralii. Altarul principal susţine statuia Maicii Domnului, reprezentatã ca “femeia îmbrãcatã în soare”, aşa cum este descrisã Sfanta Fecioarã în Cartea Apocalipsei. Statuia înaltã de 2.27 m, dintr-un trunchi de tei, de cãtre un artist necunocut, este cea mai mare reprezentare de acest fel din lume, fiind executatã între anii 1515-1520.Statuia Fecioarei este reprezentatã având la picioare Luna şi pe cap având o coroanã din 12 stele şi purtând pe mâna stângã pe Pruncul Isus. Statuia este pricipalul punct de atracţie al pelerinajelor dedicate Sfintei Fecioare.
Alãturi de Altarul principal în bisericã sunt şase altare secundare având ca figuri centrale pe cele ale Sfîntului Francisc, Sfântului Anton, Sfintei Ana, Sfintei Elisabeta, Sfântului Ioan Botezãtorul şi cel al Sfântului Ioan de Nepomuk, alãturi de care sunt reprezentaţi şi Sf. Nicolae, Sfântul Anton, Sfântul Bonaventura, Sfânta Apolonia, Sfânta Iuliana şi Sfânta Sara. Sfinţirea bisericii s-a fãcut pe 20 august 1876 dupã terminarea decorii interioare. Trebuie menţionat faptul cã datoritã importanţei pe care în timp a cãpãtat-o acest loc de pelerinaj, la 3 ianuarie 1948, biserica a fost ridicatã la rang de Basilica Minor de cãtre Papa Pius al XII lea.
In curtea mânãstirii se gãseşte o micã capelã în care se oficiazã slujbe şi în care se gãseşte o statuie din lemn de mari dimensiuni a Fecioarei Maria.
Mânãstirea franciscanã din Şumuleu Ciuc este un loc în care, eşti binevenit oricare ar fi credinţa pe care o porţi în suflet. Rugãciunile spuse la picioarele Sfintei Fecioare vor fi ascultate cu aceeaşi rãbdare şi bunãvoinţã.

DSCF0198Cel de-al doilea obiectiv care mi-a atrs atenţia a fost biserica romano-catolicã cunoscutã sub numele de “Biserica Mileniului”, o interpretare modernã a lãcaşului de închinare, operã a arhitectului maghiar Imre Makovecz. Ridicatã în apropierea bisericii “Sfânta Cruce” situatã pe strada Florilor, noul lãcaş terminat în anul 2003, este o abordare inovatoare a spiritualitãţii ce pune stãpânire pe cel ce intrã şi care, datoritã cupolei de sticlã, pare cã se aflã sub ochii divinitãţii. De sus, de lângã cupola de sticlã, cei patru îngeri:Sfântul Mihail, Gabriel, Rafael şi Uriel, vegeazã oficierea slujbei. Biserica are douã turnuri ridicate deasupra intrãrilor, cu câte cinci cruci semnificând cele zece secole ale creştinãtãţii maghiare.
Recunosc cã am fost surprinsã de aceastã interpretare arhitectonicã a locaşului de cult dar, aceasta m-a fãcut sã-mi amintesc de oraşul Orşova şi de noua bisericã ce a fost ridicatã dupã inundarea vechiului oraş odatã cu ridicarea barajului de la Porţile de Fier. Şi acolo am întâlnit aceeaşi deschidere cãtre cer prin planşeul de sticlã prin care privirea întâlneşte cerul şi decoraţiunile interioare din lemn, ce dau cãldurã locului.
Şi cum frumuseţea se ascunde în ochii privitorului, vã las sã admiraţi imaginile surprinse de mine în micul periplu spiritual la Miercurea Ciuc.
 

Psi-luneli O mânã întinsã spre tine

O mânã întinsã cãtre tine: cere sau îţi oferã? Aşteaptã sã dea sau sã primeascã? Te alungã sau te cheamã? Mâna este prietenoasã sau te ameninţã? Sã te agãţi de ea sau sã pleci mai departe, cât mai departe de ea? Te va mângâia sau te va lovi cu toatã furia celui respins?

Câte mâini s-au întins oare pânã acum înspre mine? Cu siguranţã mai întâi, au fost mâinile pãrinţilor care au avut grijã mereu sã nu mã scape atunci când alergam spre “libertate”.

Au fost mai apoi mâinile celor care, dându-mã cu grijã de la unul la altul, m-au ajutat sã trec fãrã dureri prea mari de cap (sau de suflet) prin anii de şcoalã. Vorbesc desigur aici de dascãlii mei: educatori, învãţãtori sau profesorii, maiştrii sau antrenori, fiecare cu locul sãu în ierarhia academicã, dar egali depotrivã în sufletul meu.

A fost mai apoi o mâna temãtoare la început, dar care m-a prins cu atâta putere încât nu i-am mai dat drumul şi care mi-a dat curajul de a trece prin viaţã. Aşa am învãţat cã sfiala nu înseamã slãbiciune şi forţa nu înseamã putere.

A venit timpul sã prind apoi alte mâini întinse spre mine dar erau atât de mici, atât de gingaşe şi care aveau atâta nevoie de mine! Cu mâinile lor strânse în cãuşul palmei mele, mi-am învins teama şi m-am avântat prin jungla spaimelor pãrinteşti.

Dar cãte alte mâini s-au întins cãtre mine în toţi aceşti ani în cãutare de sprijin sau pentru a-mi da putere sã merg mai departe? Sau poate doar pentru a-mi spune cã nu sunt singurã? Sau poate doar pentru a-mi aduce mie aminte cã undeva, cineva aşteaptã un semn, o vorbã? Oare pe lângã câte mâini “întinse” rugãtor am trecut în toţi aceşti ani? Câte am vãzut? Câtor mâini “întinse” le-am rãspuns la rândul meu? Greu de dat un rãspuns la aceastã întrebare şi pentru cã nu voi ştii prea curând “cine a învins la Waterloo?”, voi medita o bucatã bunã de timp, încercând sã gãsesc un rãspuns, nu orice rãspuns, ci acel rãspuns în faţa cãruia sã pot sta drept.

Dar a mai rãsãrit o întrebare: oare de câte ori mâna mea a rãmas întinsã, de câte ori sufletul meu cuibãrit în cãuşul palmei a rãmas zgribulit, ca un pui cãzut din cuib, cãci cel spre care se “întindea” trecea mai departe, fãrã sã piardã timp preţios cu cineva despre care vorbea la trecut. De câte ori mâna mea a rãmas întinsã fãrã rãspuns? De câte ori am întins mâna cui nu trebuia? Sã am regrete sau doar ar trebui sã nu uit?

O mânã întinsã cãtre tine, te-aşteaptã rãbdãtoare
Sã-i dai un semn,
Din care sã înţeleagã calea pe care vei pleca.
De vrei sã fi iar singur, sã-i spui, va înţelege.
De nu, te va urma tãcutã şi mâinii tale,
Ea se va dãrui, gingaş ca o petalã,
Ce floarea pãrãseste spre alte zãri pornind,
Purtatã de speranţa unei iubiri eterne.
 
 petale
petale
 
 
Ii veţi gãsi aici la Psi pe toţi cei care au scris pe aceeasi temã.
 

Despre egalitate în 12 cuvinte

Nu ştiu de ce, dar oamenilor le este foarte drag sã punã semnul de egalitate între ei. Egalitate în drepturi, iatã un deziderat ce a fost destul de mult dezbãtut şi în numele cãruia s-a pus în mişcare toatã floarea cea vestitã a omenirii. Mai putin egalitatea cu privire la cât de egali suntem în faţa obligaţiilor pe care le avem în viaţã. Aici nu prea ne batem sã fim egali, dar despre asta altãdatã.

Departe de mine dorinţa de a minimaliza importanţa unui concept pe care se sprijinã cu toatã forţa relaţiile de tot felul dintre oameni, dar nu pot sã nu remarc, cu destulã tristeţe cã, oricât de mult am vrea sã credem cã suntem egali în tot felul de privinţe, realitatea crudã ne spune cu totul altcevã: niciodatã nu am fost mai puţin egali unii cu alţi ca în aceste momente în care, cu toate descoperirile pe care oamenii le-au fãcut spre a-i apropia, totuşi ei sunt mai depãrtaţi ca niciodatã.

Toţi oamenii sunt egali, dar cum spunea George Orwell, prin al sãu celebru personaj: ”toţi oamenii sunt egali, dar unii sunt mai egali decât alţii”. Şi are dreptate! Cât de egali suntem noi când venim pe lume? Ne aduce pe lume o mamã, dar suntem toţi aşteptaţi cu dragoste şi dorinţã de a ne pune lumea la picioare? Mã îndoiesc, când mã uit în jurul meu şi vãd copii abandonaţi şi sortiţi eşecului încã din leagãn de indiferenţa şi desigur ignoranţa celor ce ar trebui sã-i aştepte cu inima plinã de dragoste. Egali vor fi doar ei, cei abandonaţi, în faţa unei societãţi care nu va ştii ce sã facã şi care totdeauna va cãuta sã ignore existenţa lor.

Din acest moment egalitatea atãt de fluturatã în discursuri se va transforma într-un obiectiv ce va trebui atins de cei a cãror datorie este se asigure cã “toţi copii au dreptul la educaţie”. Drept or avea, dar la care educaţie vor putea spera ei, cei care vãd lumina zilei între pereţii unor cociabe sau mai rãu, cei pentru care deşi au o familie decentã care-i iubeşte şi care se zbate ca lor sã nu le lipseascã nimic, totuşi neşansa vieţii lor este aceea cã în satul lor, în secolul XXI, încã nu arde nici un bec? Ce internet, ce lume deschisã, ei încã nu au în casã luminã sã poatã citi sau sã-şi facã lecţiile! Şi totuşi aceşti copii merg mai departe, unii chiar reuşesc sã se ridice şi sã uimeascã lumea, munca lor fiind un adevãrat triumf al voinţei omeneşti, dar întreb din nou: cât de egalã a fost munca lor cu cea a miilor de copii nãscuţi cu lumea la picioare?

Niciodatã nu a fost egalitate deplinã între noi şi chiar dacã lupta continuã spre împlinirea acestui deziderat şi chiar dacã de multe ori lupta pentru egalitate a pãrut mai degrabã ca plutirea unei corãbii rãtãcitã în deşertul de ape, pentru mine rãmâne o întrebare pe care mi-o pun de mult: dincolo de orice egalitate doritã între noi oamenii, cum rãmâne cu egalitatea noastrã în faţa timpului? Mereu mi-am spus cã noi oamenii suntem egali doar în faţa lui Dumnezeu şi a timpului. Cum Dumnezeu este pentru mulţi greu de înţeles, rãmâne doar timpul care trece pentru toţi la fel, sãraci şi bogaţi, învãţaţi sau analfabeţi, tineri sau bãtrâni, nimeni nu a pus… la puşculiţã mãcar o secundã, nici cel mai bogat om de pe planetã nu a putut sã-şi scoatã de la bancã nişte timp în care sã fi fost mai sãnãtos sau mai fericit, ca sã-l folosesca la nevoie. Şi totuşi, noi oamenii pãrem sã nu înţelegem cã nu trebuie sã-l irosim şi el trece şi trece şi noi rãmânem sã plângem dupã el cu aceleaşi cuvinte: dacã aş fi ştiut.., dacã mi-ar fi spus cineva… Ce ar fi de spus mai mult decât ţi se spune de copil: Nu mai pierde timpul! Şi este pãcat cã nu înţelegem cã, timpul este cel ce ne leagã pe toţi, asemeni unui curcubeu arcuit peste omenire, egal şi drept, fãrã abatere de la mersul sãu, ce începe şi se sfârşeşte pentru toţi în acelaşi moment.

Vã invit sã citiţi ce au scris cu aceleaşi 12 cuvinte, cei care cuminţi şi ascultãtori şi-au fãcut temele şi s-au anunţat la psi

Previous Older Entries