haiku

IMG_20140502_133633

peisaj selenar

la Vulcanii noroioși –

doar noi și un urs

Anunțuri

haiku

în parcul central
nicio bancă liberă –
merii în floare

primele cireșe –
din vechea poză zâmbesc
bunici și nepoți

moșii de vară –
pe ulița satului
din poartă-n poartă

haiku

merii în floare –

o albină tulbură

liniștea sălii

ROUMANIAN KUKAI mai 2015

Cum am descoperit body painting-ul

Astăzi toată lumea a aflat despre body painting. Această formă se exprimare artistică a cucerit definitiv lumea. Că nu este prea nouă, știm. Că, acum multe sute de ani (un studiu pare să arate că până și omul de Neanderthal se folosea de această artă, ceea ce ne duce mult mai mult în trecut), fețele și trupurile erau acoperite cu desene ale căror semnificație ne străduim și astăzi, să o descifrăm în toată înțelepciunea sa, iarăși este cunoscut. Ceea ce știm mai puțin este că, uneori drumul spre această formă de exprimare poate începe cu o poveste. Mereu am susținut lectura și când dragostea de carte se întâlnești cu talentul la pictură, nu poate rezulta decât body painting. Mă rog la vremea aceea nu prea se auzise nici prin lume de această artă, iar pe la noi, singura formă de body painting se întâlnea doar pe ulițe, după vreo ploaie, când erau adunați cu joarda copiii, în case. Cu joarda, că altfel cine se dădea intrat în casă?
Să revenim, la cestiune, stimabililor! Deci, eu eram cu cititul și sora mea mai mare, Carmen, era talentul coloristic. Picta frumos, mânuia culorile minunat și aveam la îndemână, câte culori doream. Nici nu bănuia tatăl nostru ce urmări poate avea, întâlnirea celor două talente, sigure acasă într-o după-amiază liniștită cu rezerva sa de culori.
Vă veți întreba ce poate fi așa de grav? Păi să recapitulăm: două puștoaice cam de 8 ani și de 12 ani puse de fapte mari, un apartament cu două camere și o singură baie și ora la care tata se întorce de la serviciu, cu o dorință desigur, legitimă de a intra în baie. Singura baie.
El ar fi vrut să intre dar, cum am fi putut ieși noi? Dar să o luăm cu începutul. Winnetou. Cine nu îl cunoaște? Cine nu s-a vopsit alături de el în culorile războiului? Imaginar desigur, dar eu și sora mea, am trecut la fapte. Cu tempera. În cada albă, pe tot corpul și când ne admiram noi încântate de rezultat, auzim cheia în ușă și ne dăm seama brusc că, timpul a trecut mult prea repede. Ce să te mai speli? Ce să mai speli cada? Spaimă și disperare și la ușă tata care ne implora să ieșim din motive clare: era omul presat de nevoie și noi nu ne dădeam ieșite:
– Ce faceți dragă, amândouă în baie?
– Baie!!!
– Ce baie la ora 16? Ieșiți imediat!
– Imediat, tată! Stai să spălăm cada! Am fi vrut noi să o spălăm dar, cada nu se dădea curățată, neam! Cum să scoți frumusețe de tempera, cu buretele de baie și săpun de față? A încercat cineva? Noi da și nu prea am reușit. Și alunecam și ne împiedicam una de alta, o minune!
După un timp, negocierile dintre noi și tata au reînceput:
– Ieșiți imediat, că mă supăr! Vreau să intru în baie să mă spăl! Delicat dragul de el, nu?
– Ieșim imediat, tată! Și dăi și freacă-te pe corp, pe față, freacă faianța de pe pereții pe care-i pictasem tot alunecând și ținându-ne de ei, freacă cada și chiuveta, cu atâta sârg cum nu cred că am mai avut vreodată în viață. Doar ne motiva bătuta care ne aștepta la ieșirea din ”atelierul” ad-hoc, de la care nu prea vedeam ce anume ne-ar scăpa.
Când în sfârșit, după minute nesfârșite, am deschis ușa băii, tata s-a uitat năuc la noi și la baie, mulțumind cred cerului că ieșisem înainte să plece prin vecini, cerând voie la baie.
Cât despre adevărul șederii noastre în baie nu prea a fost nevoie să povestim căci, peste tot rămăseseră imagini nemuritoare, cu tempera de calitate și nici noi nu prea aveam culoarea regulamentară
Nu prea îmi mai amintesc reacția mamei la relatarea tatălui despre isprava noastră, dar cred că nu a fost prea dură, căci tot împreună ne-am apucat să facem cort în sufragerie fixându-l cu cuie în pereții proaspăt zugrăviți.

Alte povești ne spun astăzi psi, Adriana, Dana

Poate ați văzut pe internet isprava celor doi copii ce s-au jucat cu vopseaua și vă veți fi întrebat cum a fost posibil? Răspunsul vi l-am dat astăzi. Copii sunt inventivi, curioși și când își pun ceva în minte, reușesc să realizeze oricât de mult ar fi supravegheați de adulți. 

haiku

merii în floare –
uneori așteptarea
dulce ca mierea

 

 

Să ne iubim –

Să ne iubim e simplu,
Zgâindu-ne la stele
și vântului șoptindu-i
ce tare ne dorim.
Să ne iubim cu vorbe,
Cu flori purtate-n plete
și îmbătați de roua
ce cade lin în zori,
e doar o amăgire
și amândoi o știm.
Iubirea, ce dulce primăvară
ce nu se mai sfârșește
pe buze alergând,
otravă-i fără voie,
ce sufletul omoară
în chinuri povestite
pe strune de chitară.
Dar astăzi, stăm pe gânduri
și cugetăm zadarnic
la câte definiții iubirii i s-a dat
de este oare una anume,
pentru jocul perfid al despărțirii,
ce inima oprește,
și Soarele și Luna și cerul înstelat,
dispar și-n loc rămân doar gânduri
și poate, fără voie, amarnic dar, fierbinte
sărutul ce mi-ai dat!

 

Colorând visele

sursa foto

Uneori visele sunt colorate. De ce? M-am întrebat mereu fără să găsesc un răspuns. Să fie de vină Luna? Sau poate pijamaua? Oricare ar fi motivul, regret doar că sunt prea puține. Prea rar gândurile de noapte capătă culoare și atunci m-am hotărât să le păcălesc. Pe ele, visele mele șterse și lipsite de personalitate. Pe cele alb-negre. Sau gri.
Dar a apărut o problemă: ce culoare mi-ar conveni mai mult?
Visele galbene ar străluci frumos în noapte dar cred că m-ar trezi din somnul dulce dându-mi iluzia răsăritului. Și mie îmi place să dorm.
Visele roz mă tentează, dar mi-ar cădea greu la stomac dându-mi iluzia unor munți de macarons pe care trebuie să-i devorez. Toată noapte mestecând. Mai bine, nu!
Visele albastre. Ei da, multe vise albastre ca apa mării, ca cerul. Ce senzație de libertate, de scufundare în limpezimi răcoroase! Poate prea răcoroase și cam prea adânci! Ce zbatere să-mi iau zborul, ce luptă să-mi mențin traiectoria pe cer! Prea obositoare visele albastre, mai bine căutăm altceva, mai liniștit, mai …intelectual!
Visele verzi! Iarba verde de acasă. Din grădină. Din grădina mea în care, numărând fiecare fir de iarbă să nu lipsească vreunul să dea urât în peisaj, mai am puțin și rămân cocoșată. Dar ce pomi frumosi! Ce coroane bogate și verzi, verzi dar până le aranjezi, până le ciufulești corespunzător, îmbătrânești cu foarfeca în mână. Cu astfel de vise verzi, dimineața ori mă dor genunchii de atâta târât prin iarbă după firele neregulamentare, ori sunt numai zgârieturi pe față de la crengile care s-au opus cum au putut frezatului. Le tai de pe listă și pe ele și caut să văd ce culori mai sunt prin curcubeu.
Visele roșii. Bun. Iată o adevărată provocare: roșu Valentino. Să visezi că defilez pe podium la Milano, în cea mai elegantă rochie. Sau de ce nu, că tocmai primesc în dar un Ferrari cum altfel dacă nu roșu? Să dormi și să visezi …până sună deșteptătorul. El a sunat, el să se ducă la muncă. Eu rămân să visez.
Cred că se va termina noaptea până mă hotărăsc eu cum să-mi colorez visele. Mai bine le las alb-negru. Așa îmi va fi mai ușor să le trăiesc. Rânduri, rânduri precum cuvintele așternute frumos pe pagina cărții, se vor perinda fără grabă pe retina adormită a ochilor mei lăsându-mi doar grija neuitării. Prea grea și aceasta și atunci, las condeiul nevăzut să-și picure visele agățate în trecerea lui prin inima mea, până când, contopindu-se, devin realitate.

Au mai colorat Sonia, psi și Vladen .

sursa foto:Fb.

Poarta

 

Părăsită, poarta plânge.
Lacrimi grele se preling
printre șipcile bătrâne,
și săpându-și drum în carnea
cuielor ce-abia o țin
în țâțâni azi ruginite,
lasă vântului drum liber
să cutreiere grădina.
Poate, agățat de ramuri
Vântu-și șuieră povestea
Florilor ce parfumară
Nopți de patimă nebună.
Poate, soarele-ncălzește
O șopârlă rătăcită
Pe poteca ce odată
Se oprea lângă fântână.
Poate stele îmbracă
bolta ce de sus veghează,
argintând cu praf de Lună
unda lacului, secată.
Poate parcul în tăcere
speră să-ți audă pașii.
Poate ploaia să mai știe
șoaptele de altădată.
Iar eu stau pierdut și cuget
dacă toate sunt aivea,
dacă liniștea din juru-mi
leac îmi este sau durere,
dacă timpul ce pierdut-am
alergând după himere,
scris pe frunte-mi va rămâne
sau în suflet se va strânge?
Poarta singură se vaită,
Când stârnit adie vântul,
Cere parcă îndurare,
timpului ce n-o ascultă,
cere mâinii s-o mângâie
pipăindu-i lemnul moale,
dar, prin cariile albe,
ochiuri de dantelă ruptă,
doar paiangu-și țese-n grabă
giulgiul visurilor mute.

haiku

o pală de vânt –
cu ochii închiși ascult
concertul serii