Jocul de-a denunțul

Literatura română este plină de scrieri frumoase, de personaje ale căror povești sunt fascinante. Clasică sau contemporană, vastitatea ei poate oferi generațiilor de profesori și elevi, milioane de subiecte de studiu. Viața de zi cu zi, poate oferi la rândul ei profesorilor, alte milioane de subiecte prin care să testeze dacă, pe parcursul studiilor, elevii au dobândit capacitatea nu numai de învățare mecanică ci și de analiză și sinteză și mai ales, de adaptare a celor învățate la solicitările societății în care trăiesc.
Cu greu însă pot înțelege cum ”denunțul” a devenit un subiect de studiu și analiză la limba română. Dacă acest subiect, se regăsea pe biletul de examen al unor studenți din ultimul an la istorie, aș fi înțeles că se dorea să se afle dacă aceștia au cercetat și au înțeles corect modul în care în decursul istoriei, acest demers a influențat viața societății umane din lumea întreagă și implicit și de la noi. Dar nu, subiectul trebuia să fie tratat de niște copii pentru care, Moromeții sunt, doar personaje de poveste. Despre realitatea din spatele subiectelor de roman or fi învățat acești copii la școală, la orele de istorie? Profesorul Cioroianu afirmă, obsesiv aș spune eu, ”istoria este cea mai frumoasă poveste” dar, cine oare să-l asculte?
„Imaginează-ţi că te numeşti Luca Străjescu şi eşti personajul care colectează cotele ţăranilor pentru stat din fragmentul extras din romanul „Moromeţii” de Marin Preda. Redactează un referat (raport scris) adresat conducerii de partid, prin care să denunţi calitatea de element duşmănos a lui Ilie Moromete, pe care ai constatat-o când ai fost să colectezi de la el cota. Nimic altceva decât un subiect de Olimpiadă de română (jud. Prahova), etapa judeţeană, cls. XII, anul 2017”
Elevi străluciți, de 18-19 ani, participanți la olimpiada de limba română în anul de grație 2017, trebuie să facă ”doar un exercițiu de imaginație” pentru a-și dovedi capacitatea de analiză și sinteză. Însă, pentru cei ce au trăit anii de groază dintre cele două războaie, războiul în toată grozăvia, naționalizarea, colectivizarea forțată și mai apoi, anii de înaintare spre societatea multilateral dezvoltată, cu trădările, delațiunile, condamnările în baza unor denunțuri despre atitudinea dușmănoasă, denunțul este mult mai mult. Oare ce ar avea de spus bunicii acestor copii, martori și participanți deopotrivă la evenimentele ce au marcat istoria ultimilor 70 de ani, despre subiectul ales de cei puși să vegheze educația nepoților lor?
Mi-ar plăcea ca prof. Cioroianu să facă o emisiune specială, despre cum a fost denunțul folosit de-a lungul istoriei pentru acapararea puterii. Cine au fost denunțătorii. Cine pe cine denunța. Cine ce a avut de câștigat în urma denunțurilor. Istoria nu este o poveste. Istoria este o gigantică paradă a milioane de destine, o luptă pentru supraviețuire. Nu este nici frumoasă, nici glorioasă. Fiecare victorie, a frânt vieți.
Nu știu de câtă imaginație au dat dovadă elevii tratând acest subiect, mă întreb însă cum vor puncta profesorii răspunsurile lor? Cel mai bun ”denunțător” va lua 30 de puncte la acest subiect, dar asta numai dacă profesorul s-a documentat temeinic cu privire la ce înseamnă un denunț bun, bine argumentat. Departajarea va fi dificilă deci, căci nu numai imaginația omului (ce poate oferi atâtea răspunsuri unei singure cerințe) ridică probleme dar și nivelul cunoștiințelor profesorului evaluaror asupra teoriei denunțului. Dincolo de ironie, rămâne amărăciunea constatării că subiectele olimpiadelor de limba română, nu solicită creativitatea elevului ci îl obligă să nu uite că, mereu vor exista ”elemente dușmănoase” împotriva cărora este bine să ști cum să iei atitudine.
Am totuși o întrebare, oare ce vor scrie participanții la olimpiada de limba română, când vor avea următorul subiect: „Imaginează-ţi că te numeşti OM şi eşti personajul din Lumea de AZI care nu cunoaște durere. Redactează un raport conducerii din țara ta prin care să anunți calitatea de element prietenos a primului marțian sosit pe Terra, pe care ai constatat-o când ai fost să-l întâmpini.” NIMIC ALTCEVA DECÂT UN SUBIECT DE OLIMPIADĂ DE ROMÂNĂ, UNDEVA, CÂNDVA, ANUL….” FICȚIUNE sau REALITATE?

sursa

#REZIST

Da, REZIST! Din 2010! M-am încăpățânat ani de zile să trăiesc cu ceea ce mi-a rămas din salariu după ce guvernul Boc a hotărât că trebuie să ne fie impusă această curbă de sacrificiu pentru a salva țara. Eu și familia mea și ca mine, sute de mii de oameni.
Legea în baza căruia s-a luat hotărârea avea ca temei articolul 53 din Constituție care spune că se pot restrânge temporar exercițiul unor drepturi pentru ”apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.”
Am protestat, am făcut grevă, ne-am revoltat. Unii. Destui de puțini căci nu am realizat nimic. Salariile, pensiile s-au tăiat căci, desigur trebuia salvat statul care gâfâia sub greutatea lor. Așa spunea fostul președinte descriind situația țarii: ”Statul arată ca un om foarte gras care s-a cățărat în spatele cuiva subțirel, iar asta este economia.” Am salvat statul dar pe noi, cine ne-a salvat?
Salariile și pensiile tăiate atunci, reprezentau resursele din care trăiau milioane de cetățeni ai României. Nu, nu erau milioane de bugetari, doar sute de mii, dar ei aveau familii ce se bazau pe acele venituri. Speranțele lor, siguranța lor a dispărut odată cu veniturile tăiate.
Au tăiat 25% din salariu. Scurt. S-au gândit poate că acei 25% erau banii pentru coafat, manichiură și blănuri și deci, noi bugetarii ne puteam lipsi de ei fără mari probleme existențiale. Dar vezi, socoteala din târg cu cea de acasă, nu se potrivește. Bugetarii aveau copii la școală, aveau rate la bănci, aveau probleme de sănătate, aveau multe alte probleme dar cine a stat să îi asculte? Educația a milioane de copii a avut de suferit căci din acei bani cumpăram cărți. Nu citesc copii noștri? părea să nu știe cât costă cărțile cerute de școală, caietele suplimentare și încălțările și îmbrăcămintea și mâncarea și drumul!
Nici sănătatea familiilor bugetarilor nu a părut să le pună probleme. Sistemul mergea ca uns și nu era nevoie decât să spunem că ne doare ceva și se rezolva imediat. Poate de aceea domnul Lăzărescu a ales să moară între spitale, să nu păteze cu ceva imaculata lor situație.
Îmi spune și mie cineva unde se cheltuiseră banii? Douăzeci de ani guvernele s-au perindat și noi eram unde eram. Ce se plătise, că de construit nu au construit nimic? Investițiile mari, de stat, erau ZERO! Licitații și contracte neonorate, lucrări începute și neterminate. Și fără lucrări și cu banii luați! Astăzi aflăm că s-au onorat contracte oneroase și s-au plătit despăgubirii uriașe unora care nu aveau niciun drept. Visteria țării s-a golit și statuGuvernul l intra în incapacitate de plată. Păi o goliserăm noi, bugetarii? Profesorii, funcționarii, medicii, polițiștii și mai știu cine?
A fost necesară sacrificarea bugetarilor și a familiilor lor? Legal a fost justificată decizia cu aliniat și paragraf. Era periclitată soarta țării, era necesar un împrumut culmea, pentru plata salariilor și pensiilor căci visteria era goală, FMI-ul a pus condiții și tot așa….
Unde ați fost atunci, voi toți cei care astăzi ați ieșit pe stradă? Atunci, noi cei direct vizați, salariați și pensionari, am ieșit la demonstrații, abia câteva zeci de mii. Poate ceva mai mult în toată țara. Puțini, foarte puțini. Am fost înfrânți și ne-am dus crucea care cum a putut. Pe soarta fiecăruia dintre cei afectați de acele măsuri, stă scris de atunci #REZIST.
Poate că nu am ieșit în stradă în aceste zile. Poate că nu voi mai ieși niciodată în stradă, pentru nimic căci, eu am ieșit de fiecare dată la VOT.
Mi-am spus voința și astăzi aștept de la cei ajunși în Parlament și Guvern să-și asume responsabilitățile înscrise în fișele de post. Au jurat să facă totul pentru binele cetățenilor care i-au votat. Desigur, sunt membrii de partid și respectă politica partidului din care fac parte dar, odată ajunși în funcțiile pentru care au candidat sau au fost desemnați, fiecare dintre ei au depus un jurământ față de ȚARĂ: ”Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a Poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!” Țării, mie, cetățeanului acestei țări, trebuie să dea socoteală de acum înainte. Acum, ei trebuie să discearnă cu propria conștiință, ce este corect și ce este abuz de putere. Este o aroganță să iei decizii când și cum vrei doar pe principiul că ”am câștigat alegerile, suntem legitimi și știm ce este bine și nu dăm socoteală!”. Dacă vrei să te urmeze țara, coboară-te la înțelegerea celui mai umil cetățean, așa cum un bun pedagog predă la clasă la nivelul înțelegerii celui mai slab copil din clasă, explică-i ce se va întâmpla de acum încolo cu viața lui și dă-i posibilitatea să înțeleagă și să accepte deciziile luate.
Cei care ar fi trebuit să vegheze să nu se ajungă aici par însă să nu fi înțeles acest lucru. La două luni de la alegeri, oamenii ies în stradă. Asta ne așteaptă de aici înainte? Cheltuieli și agitație cu alegerile, apoi contestații în piața mare în urma unor decizii greșite, remanieri guvernamentale și din nou alegeri și tot așa, la nesfârșit? Acesta să fie viitorul României? Veșnic în stradă?
Optsprezece milioane de alegători. Șapte-opt milioane de votanți. Și nesfârșite demonstrații. Încerc să REZIST. Trebuie să REZIST!

haiku

zbor anulat –

cu aripi înghețate

fluturi de noapte