De Sânziene de la Peleş în rezervaţia naturalã Piatra Craiului

Garofita Pietrei CraiuluiCã socoteala de acasã nu de potriveşte cu cea din târg, ştie prea bine toatã lumea. Aşadar ce ar mai fi de spus când pornind plini de elan spre Sinaia ne-am impotmolit la Nistoreşti alãturându-ne celorlaţi şoferi aliniaţi pe 2 rânduri în coloana al cãrei sfârşit nu ştiam unde sã îl plasãm.
Cunoşteam veşnicele probleme ale drumului spre Valea Prahovei dar speram în sufletul meu ca cei mai mulţi sã fi ajuns deja în staţiunile montane, dar se pare cã mã înşlasem. Drumul Naţional DN1 şi mai apoi E 60, este o provocare pe care am încercat în ultimii ani sã o ocolesc, tocmai pentru cã nu pot înţelege asemeni tuturor românilor, de ce chiar nu se poate rezolva aceastã problemã, drumul nefiind important doar pentru accesul turiştilor în staţiuniile din Valea Prahovei, ci asigurã legãturile economice cu restul ţãrii
Avansând coloana, am înţeles cã problema era travesarea oraşului Comarnic, cãci imediat am dat de “larg” şi ne-am luat avânt. Ce pãcat cã minunile ţin 3 zile şi avântul iţi este tãiat dupã câţiva kilometri cãci, odatã ajuns în Sinaia, înainte sã chiui de bucurie cã ţi-ai vãzut visul cu ochii, te vezi oprit de lucrãrile ce blocheazã accesul pe bd. Carol I între Hotelul Pãltiniş şi Poşta din centrul staţiunii, traficul fiind deviat pe celelalte strãzi, nu fãrã probleme cãci numãrul foarte mare de maşini, strãzile înguste şi cu lucrãri din loc în loc, utilaje parcate lângã lucrãri, ridicã mari probleme.
Poate nu am ştiut noi de lucrãrile în curs de desfãşurare în Sinaia, dar un panou lãmuritor ne-ar fi lãmurit mai din timp, mai ales cã lucrãrile sunt  în curs de desfãşurare pânã la Buşteni.
Am parcat cu greu in parcarea de lângã manãstirea Sinaia şi am pornit pe aleea pietruitã spre castelul Peleş, dornici sã-l revedem. Din pãcate dorinţa noastrã a rãmas doar dorinţa cãci, a început sã plouã şi în curand grindina ne-a gonit spre maşinã, fãcându-ne sã ne reevaluam opţiunile pentru restul zilei.
Poate nu ar fi rãu dacã cei  însãrcinaţi cu administrarea castelului ar face drumul pe jos pe bãtrâna alee, cãci astfel ar lua seama stãrii deplorabile în care aceasta se aflã şi ar lua mãsurile care se impun. Fie, ar atrage atenţia celor care adminsitreazã drumul şi sunt însãrcinaţi cu întreţinerea lui. Drag îmi este sã vin la Castel dar de ce trebuie sã-mi rup picioarele cãlcând în gropi? Turistul venit aici, merge cu ochii în pãmânt sã nu se împiedice deşi în jur este atat frumuseţe.
Dar, dacã am fost nevoiţi de ploaia pornitã sã-i facem cu mâna Castelului Peleş din depãrtare lãsând pe altãdatã vizitarea lui, ne-am reorientat rapid ca întoarcerea la Bucureşti sã se facã prin culoarul Rucãr-Bran – Câmpulung – Piteşti pe autostrada A2. Prilejul era cum nu se mai poate mai potrivit sã revedem Predeluţul şi sã ne bucurãm de frumuseţea extraodrinarã din aceastã perioadã a poienilor înflorite din satul Mãgura aflat în inima rezervaţiei naturale Piatra Craiului. Cei 12 Km strãbãtuţi de la intrarea dinspre Zãrneşti în rezervaţie şi pânã la coborârea în satul Moeciu de Jos , sunt dificil de strãbãtut dat fiind îngustimea drumului “agãţat” de munte dar şi datoritã stãrii în care se afla în urmã ploilor şi a faptului cã, deşi este singura cale de acces spre satele Mãgura şi Peştera, nu are parte de prea mulţã atenţie din partea autoritãţilor. Pe cât de dificil este, pe atât de spectaculoase sunt piesajele ce se deschid privirilor. Este de dorit ca traseul sã se facã pe jos cãci sunt sectoare de drum în care, cu greu îşi poate face loc o maşinã pe lângã cealaltã.
Dar dacã ajungeţi în zonã, nu ezitaţi sã urcaţi pânã la Mãgura, nu veţi regreta, poienile cu margarete şi garofiţa Pietrei Craiului sunt fabuloase.

Top 10 locuri dragi sufletului meu din Romania

Cã fiecare dintre noi avem locuri „de suflet” o spun postãrile atâtor cãlãtori prin ţarã şi prin lume aici şi aici. Când paşii ne poartã spre atâtea destinaţii minunate şi totuşi periodic simţim chemarea de a ne întoarcem în anumite locuri, nu poţi sã nu te întrebi de ce ? Oare ce ne cheamã spre acestea? De ce paşii noştrii ne duc parcã fãrã şovãire spre ele exact în momentul în care sufletul nostru are nevoie de odihnã? M-am întrebat adeseori gândindu-mã la acele locuri în care, în decursul anilor m-am reîntors sau la cele în care îmi doresc sa revin, ce au atât de special? Ce mã atrage la aceste locuri şi iatã ce am descoperit:

 Sinaia – Castelul Peleş si Castelul Pelişor

Aici a început drumul de cãlãtor prin ţara mea, de aici încep amintirile mele despre munte, despre pãdure, izvoare şi drumeţii. Primul palat în care paşii mei au cãlcat şi care mai târziu va adãposti prinţesele din poveştile copilãriei, cãci acum povestea curgea lin şi eu vedeam aievea cu ochii minţii palatul minunat în care prinţi şi prinţese prindeau viaţã.

Mai târziu am înţeles sã vãd regalitatea la Peleş, chiar dacã adevãratul sens încã îmi scãpa, cãci nu poţi înţelege istoria fãrã mãrturisirea întregului adevãr şi fãrã sinceritatea martorilor acelor zile. Castelul Peleş rãmâne cel mai reprezentativ simbol al regalitãţii romãne, un loc în care când pãşeşti, nu poţi sã nu-ţi doreşti sã revii dacã nu pentru a înţelege ce a însemnat pentru ţara noastrã Regalitatea României, mãcar pentru a-ţi gãsi liniştea într-un loc fãrã pereche.

Castelul Pelişor creaţie a sensibilitãţii Reginei Maria, este dupã pãrerea mea cea mai frumoasã declaraţie de dragoste pe care putea sã o facã acestui popor cea care a fost numitã ”Regina tuturor romãnilor”, cãci dacã Peleşul te impresioneazã prin maiestuozitatea şi sobrietatea detaliilor care impuneau o anume rigiditate, poate necesarã în momentele protocolului regal, Pelişorul reprezintã prin eleganţa şi rafinamentul cu care îmbinã diversele stiluri artistice cu arta româneascã la care Regina ţinea atât de mult, un loc în care eleganta şi rafinametul te fac sã visezi. Pelişorul este un loc plin de istorie dar şi un loc în care o artistã a dat glas sensibilitãţii sale fãrã egal.

Cetatea medievalã Sighişoara

Deşi mi-am dorit ani la rând sã o vizitez am ajuns destul de târziu sã pãşesc în Cetatea medievalã, dar momentul în care am intrat în cetate, la lãsatul serii, cred cã a fost pentru mine, hotãrâtor: ziduri vechi, strãzi înguste, turnuri ameninţãtoare din penumbra cãrora rãsãreau umbre ce te salutau în toate limbile pãmântului când treceau pe lângã tine. Casele din cea mai veche cetate încã locuitã din Europa, în ale cãror ziduri stau ascunse 7 veacuri de istorie, te întâmpinã cu ferestrele pline de flori şi spun povestea breslelor ce au adus faimã acestui loc.

Bãile Herculane

Staţiunea Bãile Herculane, consideratã la începutul secolului XX cea mai modernã staţiune balneo-climatericã din Europa, este şi astãzi în ciuda tuturor problemelor cu care se confruntã privind restaurarea patrimoniului arhitectonic de o necontestatã valoare, o perla a turismului românesc. Minunatele edificii de arhitecturã balnearã (parte din ele intrate într-un proces de restaurare), frumuseţile naturale din Parcul Naţional Domogled – Valea Cernei, apele vindecãtoare şi beneficiile unei clime temperatã aflatã sub acţiunea aeroionizãrii negative excepţionale, sunt tot atâtea motive sã revii în aceste locuri minunate.

Obârşia Lotrului – Brezoi – Petroşani

Dacã sunt locuri în care simţi cã trebuie sã treci precum pãsãrile-n zbor, adicã trecerea ta sã nu lase urme şi fiecare pas sã-l faci atent fiind ca niciun fir de iarbã sã nu se clintescã, cred cã unul dintre acestea ar fi cu siguranţã traseul de la Brezoi la Petroşani, atingând Obârşia Lotrului. Fie cã treci prin localitãţile presãrate de-alungul DN7A, fie cã te strecori printre pereţii de stâncã sau urmezi cursurile de apã, natura darnicã, te rãsplãteşte pentru efortul tãu cu privelişti minunate.

Vatra Dornei – Tinutul Dornelor

Frumoasa staţiune din ţara Dornelor, renumitã pentru apele minerale dar şi pentru clima plãcutã, mi-a furat inima în parcul din centrul staţiunii unde copii de toate vârstele, cu nuci în mâini, o cheamã şi astãzi pe Mariana, veveriţa fãrã vârstã care acum mai bine de 40 de ani, îmi bucura copilãria. De aici, fie cã mergi spre Rãdãuţi fie cã alegi sã o porneşti spre Suceava, poţi vizita minunile arhitecturii mânãstireşti: Suceviţa, Moldoviţa, Arbore, Voroneţ sau minunata Putna.

Sibiu

Sibiul a fost multã vreme unul dintre oraşele în care îmi spuneam cã dacã va fi sã fiu repartizatã la sfârşitul facultãţii, voi rãmâne definitiv. Dacã ţin cont cã una din practicile stundenţeşti am fãcut-o la Turnul Roşu, lânga Sibiu şi astfel timp de o lunã am fost ”sibiancã” aş spune cã atunci m-am îndrãgostit de acest oraş. Dragoste de tinereţe şi nu se poate uita! Oricum oraşul are cu ce se mândri şi despre Parcul Natural Dumbrava Sibiului sau cum îl ştim Dumbrava Sibiului şi despre Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale ”ASTRA” am mai scris.

Dunãrea la Cazane

Dacã ajungi la Bãile Herculane nu ai cum sã nu cobori la Orşova şi dacã alegi sã urmezi cursul Dunãrii de la Orşova la Cazane fie pe apã, fie pe uscat, vei rãmâne cu un dor în suflet care te va face sã revii şi sã revii, pânã când vei crede cã ai vãzut tot. Dar greu de crezut cã vei reuşi, sunt atâtea locuri de vizitat: rezervaţia naturalã, peştera Ponicova şi peştera Veteranilor, golful Mraconia în care Decebal vegheazã, mânãsirea Mraconia şi câte şi mai câte.

Pasul Rucãr – Bran, de la Câmpulung spre Bran prin Podu Dâmboviţei – Moeciu de Jos

Nu puţine au fost dãţile în care am pornit din Bucureşti spre Bran dar nu cu gândul de a vizita Branul ci de a revedea frumuseţile pe care le oferã traseul Câmpulung – Podul Dâmboviţei – Dragoslavele – Podu Dâmboviţei (la o zvârliturã de Parcul Naţional Piatra Craiului şi Peştera Dâmboviciara) – Fundata – Moeciu de Jos, traversând Pasul Rucãr – Bran. Fie varã, fie iarnã, drumul îţi taie rãsuflarea.

Grindul Chituc – Rezervaţia Biosferei „Delta Dunãrii”

Parte a rezervaţiei Biosferei „Delta Dunãrii”, grindul Chituc despre care am scris aici, este un loc în care trebuie mers dar aşa cum am scris în postarea mea: „încercaţi, ca trecerea dvs., prin acest paradis, sã fie asemeni zborului pãsãrilor prin aer, ca lunecarea peştilor prin apã, ca fulgerarea şerpilor prin stufãrişul ce vã înconjoarã, neauzitã şi nevãzutã, astfel încât, ani dupã ani, generaţii dupã generaţii, sã poatã regãsi şi admira aceste locuri. Nu fiţi egoişti, dãruiţi-le peste ani, copiilor voştrii, nepoţilor voştrii, tuturor celor pe care îi iubiţi, acest dar nepreţuit, pe care Natura, vi-l face acum.”

Cetãţile dobrogene : Histria, Enisala, Adamclisi

Chiar dacã sunt pe ultimul din în acest Top 10, cetãţile dobrogene de la Histria, Enisala şi Adamclisi sunt cele mai iubite din salba vestigiilor arheologice ce vorbesc despre aşezãrile de mult apuse dar înfloritoare de la gurile Dunãrii, pe care le-am vizitat. Siturile arheologice în curs de restaurare, au încã multe de povestit, muzeele de la Istria şi Adamclisi adãpostesc mãrturii inestimabile despre continuitatea noastrã şi despre devenirea noastrã ca popor, ce trebuiesc cunoscute.

Acestea sunt în acest moment cele mai iubite destinaţii dar cum, continui sã fiu cãlãtor prin ţara mea, voi vedea la sfârşitul anului ce tocmai începe dacã drumurile pe care voi apuca mã vor sili sã fac schimbãri în acest Top 10.

Varstele Pelesului

Cu siguranţã cã cei mai mulţi dintre romãni au vizitat cel puţin o data Castelul Peleş.

Pentru mine, aventura cunoaşterii acestei minunate realizãri a Regelui Carol I, a început în anul 1962, odatã cu prima mea vizitã ”atestatã” fotografic.

Apoi, aproape an de an, am revenit la Castelul Peleş, alãturi de mama mea sau în excursiile organizate de şcoalã şi mai apoi cu familia mea, fãcând astfel posibilã cunoaşterea şi preţuirea cu adevãrat, a acestui ansamblu arhitectonic. Astfel, pentru mine rememorarea atâtor vizite la castel, reprezintã deopotrivã aducere-aminte a acelor ani când, copil fiind începeam sã cunosc lumea, dar şi rememorarea sentimentelor pe care le încercam de câte ori vizitam castelul şi mã plimbam pe aleile imensului parc.

La început, Peleşul a reprezentat întruchiparea castelului din poveştile pe care le citeam şi la care visam cu ochii deschişi, când alãturi de prinţesele din poveşti rãtãceam prin încãperile fãrã numãr ale palatelor în cãutarea prinţului. Apoi, crescând, am încercat sã înţeleg strãbãtând acele încãperi minunate şi aleile imensului parc de pe malul Pelesului, viaţa de fiecare zi de zi a acelor oameni, stãpâni şi angajaţi, fiecare dintre ei, prinşi în rutina lor zilnicã, dar impãrtãşind deopotrivã aceste minunãţii.

Sã pãşeşti prin acele saloane atât de frumos decorate, sã-ţi duci viaţa înconjurat de atâtã frumuseţe şi rafinament, mie copilului crescut într-un apartament de bloc, cu mobilã de serie, mi se pãrea un vis. Un vis pe care l-am purtat toatã viaţa, de care nu m-am desprins niciodatã, dorind sã înţeleg cum ne influenţeazã şi cum ne poate schimba mediul în care ne naştem şi în care trãim. De aceea, pentru mine fiecare vizitã, a fost marcatã în primul rând de acele impresii pe care puterea de înţelegere a fiecãrei vârste le percepea şi nu de anul în care mã aflam, astfel încât, atunci cand vreau sã-mi amintesc o vizitã la Castelul Peleş, nu mã gândesc la un an anume, ci la vârsta la care mã aflam. Deci voi încerca sã povestesc despre vârstele Peleşului dragi sufletului meu.

Desigur primii ani nu înseamnã pentru mine decât amintiri povestite de mama mea şi reflectate în pozele care stau mãrturie. Dar mai apoi, cu fiecare an, amintirile personale prind contur. Salonul maur, Sala de muzicã, cu mobilierul din lemn de esenţe preţioase şi plafoanele pictate pe care le priveam cu capul lãsat pe spate pânã ameţeam, mã fãceau sã visez. Eu care studiam pianul, mi-aş fi dorit sã pot cântã acolo, întrebându-mã mereu cum erau audiţiile muzicale într-un astfel de salon. Peste ani când am început sã merg la Ateneul Român şi am putut sã trãiesc bucuria deplinã a muzicii în acea minunatã salã, am înţeles cã, în acel moment prindea viaţã pentru mine vârsta muzicalã a Peleşului.

În aceste zile, am aflat cã, la Castelul Peleş se deschide a doua ediţie a stagiunii “Sunetul muzicii”, organizatã în sala de concerte a castelului şi deci în acest an, voi strãbate din nou aleile parcului spre împlinirea unui vis. Şi ce vis frumos!

Peste ani, am pãşit pe aleile parcului, alãturi de cel care, mai apoi mi-a devenit soţ şi astfel, de câte ori trecem prin Sinaia, chiar dacã nu intrãm sã vizitãm castelul, strãbatem împreunã parcul, fie varã sau iarnã, sãrbãtorind odatã cu Peleşul vârsta iubirii.

A venit cum era firesc, momentul în care mi-am purtat la rãndul meu, de mânuţe copii pe aleile parcã neatinse de trecerea timpului. Am parcurs din nou încãperile palatului, retrãind aceaşi emoţie de altãdatã, atentã la fiecare detaliu pe care îl percepeam acum cu maturitatea vârstei şi totodatã dornicã sã deschid în sufletul copiilor mei, poarta spre acele lucruri frumoase care te fac sã visezi. Şi astfel odatã cu mine, Peleşul serba vãrsta maturitãţii, vârsta când ştii cã a venit vremea sã dai mai departe cu toatã dragostea, ceea ce ai primit în dar de la viaţã, toate acele clipe frumoase care te-au cãlãuzit şi care te-au fãcut sã fii ceea ce eşti astãzi.

Am revenit apoi la Peleş însoţiti de prieteni, alãturi de care am trãit bucuria potolitã a plimbãrilor în prag de searã, pe aleile unui parc colorat de luminile toamnei. Poate pasul nu mai era atât de vioi ca altãdatã, dar cine a avut bucuria de a se plimba seara, prin parcul palatului, sub un cer înstelat, poate sã spunã cã ştie ce înseamnã sã visezi cu ochii deschişi. Şi astfel, cu Peleşul odatã, am serbat vârsta prieteniei, cãci doar cu prietenii împarţi toate acele lucruri frumoase care îţi aduc bucurii şi de care îţi aminteşti cu drag peste ani.

Şi a venit şi vremea când, am eu am fost cea care mi-am adus pãrinţii în vizitã la Sinaia. Aş fi vrut  sã pot sã-mi conduc mama pe aleile parcului, pentru a face o pozã acolo unde pentru mine, a început povestea Peleşului, dar cum timpul nu iartã şi cum accesul nu este permis cu maşina în incinta complexului, ne-am oprit la Mânãstirea Sinaia. Copila purtatã altãdatã pe umeri, nu poate astãzi decât sã-şi sprijine mama, dar va continua sã o conducã prin locurile dragi, cu aceeaşi dragoste cu care altãdatã, mama sa o plimba. Pentru mine aceasta este astãzi vârsta recunoştiinţei, cãci m-am întors la Peleş cu recunoştiinţã fãţã de mama mea, pentru cã a ştiut sã-mi deschidã în viaţã un drum frumos de la care nu m-am abãtut niciodatã.

Acestea sunt pentru mine vârstele Peleşului, despre care am simţit dorinţa sã vorbesc.

Mai presus de frumuseţea castelului şi a tot ce-l înconjoarã, este sentimentul de fericire trait alãturi de cei dragi, care m-a fãcut mereu sã mã reîntorc an dupã an, statornic, cu aceeaşi bucurie, în aceste locuri în care am fost cu adevãrat fericitã.