Am ceva de făcut

calatorprintaramea

Ai ceva de făcut?
Poate gânduri de pus în cuvânt,
Poate vise de prins în amurg,
Poate lacrimi de șters cu-n surâs,
Poate toate-s prea mult
Pentru azi și atunci,
Poate bine-i să-i dai
Inimii timp și să stai,
Liniștit să asculți,
Cum respiri.
E prea mult?

Ce aveam de făcut,
am uitat.
Am uitat să respir,
Am uitat să visez,
Am uitat să mai cred,
Am uitat să trăiesc.
Ce mai am de făcut,
chiar nu știu.
Să aștept?
Să mă rog?
Să încerc să-nțeleg?
La ce bun, nu prea știu,
Dar, adun orice zi
Ca și cum,
voi putea, când destule vor fi,
să le dau și la schimb,
să primesc înapoi,
ce-am pierdut.

inspirată de psi, mă gândesc că poate, mai am ceva de făcut.

Vezi articol original

Reclame

regata iernii –
odihnind aripile
doar pescarusii

Ziua Internaţională a Îmbrăţişărilor 21.01.1986 – 21.01.2013

calatorprintaramea

ImbratisareaLume, lume! Aş vrea sã te pot lua întregã în braţe cã poate aşa te-aş putea face sã-ţi simţi mai aproape toţi copii care, deşi sunt diferiţi, deşi se roagã în toate limbile pãmântului şi nu seamãnã unul cu altul, rãmân cu toţii egali în faţa timpului dar mai ales, în faţa nevoii de afecţiune. Oricare le-ar fi culoarea pielii, oricare le-ar fi limba în care spun Mamã, oricare ar fi locul în care îşi duc viaţa, cu toţii au nevoie iubire şi de gesturi tandre.

Vorbeam cu ceva timp în urmã într-o postare de acestã nevoie ce ne încearcã pe fiecare, indiferent de vârstã, indiferent de educaţie. Vrem sau nu sã recunoaştem, purtãm mereu în gând fãrã ca mãcar sã conştientizãm, amintirea clipelor în care, copii find ne gãseam alinare în braţele pãrinţilor sau ale bunicilor. Timpul trece, devenim adulţi dar vom fi mereu în cãutarea acelor braţe a…

Vezi articol original 298 de cuvinte mai mult

haiku

doar un cărăbuș
abia zărit printre flori –
numărâd pașii

după cărăbuși-
în casa bunicilor
doar un insectar

Poveste din țara moților – 2. Drumul spre casă

Orașul Câmpeni, capitala Țării Moților, este o așezare atestată documentar încă din anul 1584 sau 1587-1589 după alte surse istorice. Încă din anul 1618, Câmpeniul s-a aflat mereu în centrul mișcărilor țărănești, ce au pus pe jar curtea apuseană de la Viena. Totul a culminat cu revolta condusă de Horea, Cloșca și Crișan, ce au făcut cunoscute curții de la Viena, nemulțumirile tăranilor din ”domeniul montan” așa cum era cunoscut după 1649 Câmpeniul cu satele Bistra, Albac și Vidra, plătind cu viața într-unul dintre cele mai crude moduri, cunoscute în istorie: trasul pe roată. Mai târziu, Avram Iancu, Crăișorul Munților, se va alătura luptei revoluționarilor pașoptiși, aflânduse mereu în fruntea locuitorilor din Câmpeni revoltați de obligațiile tot mai apăsătoare impuse de curtea imperială.
Câmpeniul, așa cum l-am cunoscut eu, era un oraș liniștit, cu oameni ce-și duceau viața respectând obiceiurile locului și sărbătorile din bătrâni. Biserica era locul în care se întâlneau cu toții duminica și la sărbători, bătrâni, tineri, copii și unde preotul făcea toate anunțurile ce ținea de comunitate
Ajunse în oraș, am luat vitejește la picior cărarea ce ducea spre casă căci, după cum îmi spune prietena mea, nu va fi nici prea greu, nici plictisitor. Nici nu vă închipuiți ce dreptate avea! La început urcușul a fost relativ ușor, apoi deși așa cum îmi spusese nu-mi luasem un bagaj voluminos, am început să resimt oboseala și disperată o întreb unde-i casa? Calmă, îmi arată vârful uni deal și-mi spune că o voi vedea dacă privesc cu atenție spre cei doi pomi înalți. Mă uit, parcă văd ceva – cred că mai mult doream să văd – și consimt să o luăm din nou la picior. Și urcăm și dintr-o dată, casa dispare cu pomi cu tot și iar încep să mă vait. Tocmai pășim pe sub ceea ce pare să fie o instalație de telescaun și prietena mea fericită îmi spune povestea instalației, acum înțepenită. Ascult cuminte și tot ce-mi doresc este să pornească și să mă ducă și pe mine fix până în pragul casei sale. Dar stâlpii rămân liniștiții ca și până atunci, iar eu cu bagajul în spate pășesc tot mai obosită la drum.
După un timp, disperată caut din priviri o casă, un bordei, orice care să-mi arate că există foc și mâncare și constat că, precum mirajul din deșert, tot așa și casa mult dorită a fugit peste încă un deal de parcă nu ar vrea să mă primească! Patru ore am urcat până să ajungem în pragul casei, desigur aceasta a fost performanța mea personală de care aveau să râdă toți cei care ne așteptau, întrebându-se dacă nu ar fi fost mai bine să trimită pe cineva cu un măgar să mă adune de pe drum.
Dar, plină de răbdare, tot drumul, prietena mea mi-a ”povestit” orașul ce cu fiecare pas se făcea tot mai mic la picioarele noastre, arătându-mi pe rând fabrica de mobilă, liceul, Primăria, biserica. Dar nimic nu se va compara cu priveliștea ce se va deschide de sus, de lângă casă. Noaptea luminile ce se aprindeau pe drumul ce șerpuia printre așezări, ferestrele luminate ale caselor risipite pe coasta muntelui, erau un adevărat basm. În aerul înghețat al nopții totul apărea atât de clar încât părea că poți întinde mână să atingi stelele!
Tot greul drumului l-am uitat când am pășit în casă unde ne așteptau părinții și cinci perechi de ochi curioși și amuzați de ”domnuța” sosită de la București ce-și cucerise cu greu dreptul la odihnă.

3. Rânduiala cea de toate zilele

Poveste din țara moților – 1. Chemarea munților

1. Chemarea munților

A fost odată, ca niciodată o familie cu patru fete. La vremea de atunci nu era ceva neobișnuit să întâlnești familii cu patru-cinci, poate chiar șase-șapte copii, la oraș. Nici la București. Au mers toate patru la aceeași școală de cartier, cu profesori care ieșeau la pensie din același centru de învățământ și care rând pe rând, le-au avut eleve. Mai cu laude, mai cu reproșuri că vezi, mai tot timpul comparate între ele, surorile erau parcă tot timpul într-o întrecere, terminară școala generală și plecară la liceu. Trei dintre ele, tot la același liceu. Și acolo tot așa: sora ta….Veți crede poate că acest lucru le-a fost potrivnic? Da de unde! Să vrei și nu puteai trece neobservată, că de pe unde trecuse sora mai mare, pârtie făcuse!
Dar cum nimeni nu a contestat faptul că fiecare dintre ele era unică, fiecare și-a urmat propriul drum. Dacă ne-a deranjat vreodată că eram patru copii la părinți? Vă spun clar, nu! Spuneam tuturor că suntem patru copii, fără nicio rușine, fără nicio reținere.
La facultate însă, lucrurile s-au prezentat altfel. Tineri din toată țara, mai săraci, mai cu stare, mai reținuți sau mai dezinhibați, obligați să-și petreacă patru ani din viață împreună, ofereau un spectacol interesant celui dornic de studiu. Ce te faci însă că trebuia să legi cunoștințe, cum să-ți alegi prietenii? Ce criterii să-ți fixezi? Să fie din oraș cu tine? Din același județ? De aceeași vârstă? Greu tare! Luni de zile în care saluți, mai schimbi câte o vorbă, mai împrumuți un caiet și cam atât. Stai în pauză și privești în jurul tău, analizezi atitudini, vorbe care-ți trec pe la urechi și începi să sapi după informații despre unul sau altul. Așa trece primul semestru și începi să ai simpatii. Legi prietenii fragile și hotărăști să te ferești de cei câțiva care-ți par că fac notă discordantă cu întregul. Nu sunt nici șchiopi, nici surzi, nici mai urâți, nici din cale-afară de frumoși, sunt doar altfel decât tine.
Atunci, eu care niciodată nu am fost complexată de a avea încă trei surori, am legat o frumoasă prietenie cu o colegă din Câmpeni. Nu foarte vorbăreață, iute la mânie și care ”vedea” o matematică de mă lăsa mută de admirație! Lua parțialele din scris și ieșea zâmbitoare de parcă nu scrisese timp de două ore demonstrații de câte cinci pagini, la care eu leșinam întrebându-mă ce era între ”fie dat…” și ”ceea ce era de demonstrat”!
Despre ea aflasem că erau tot patru frați. Așa spusese. Crescuse acolo, în inima Apusenilor, în orașul Câmpeni despre care vorbeau documente încă de la 1584. O moață mândră tare și cu mintea deschisă. În timp am invitat-o la mine acasă unde, între cele patru fete care eram, se integra perfect și căpăta un chef de vorbă, mamă-mamă! Cu timpul a început să ne povestească despre locul din care venea și oamenii între care crescuse. O lume total diferită de a mea căci, între caldarâmul orașului și viața trăită în munții Apuseni, era cum aveam să descopăr în cele două vacanțe petrecute alături de familia sa, un drum de la Pământ la Lună. Un drum pe care aveam să pășesc fără să am măcar habar de ceea ce aveam să descopăr. A fost poate prima experiență trăită de mine, care mă va face să înțeleg că lumea satului despre care citisem mai ales în cărțile de literatură nu era ficțiune, era o realitate pe care nimic nu o schimbase, nici măcar mărețele transformări revoluționare ale anilor de după război. Cea de-a doua experiență ce m-a făcut să recitesc Ion și Răscoala de Rebreanu, a fost aplicarea legii fondului funciar. O lecție despre cum este să trăiești o viață doar cu gândul că într-o zi, îți vei lua pământul înapoi. Da, au existat oameni care au trăit, au îmbătrânit și parcă au refuzat să moară, așteptând clipa când pământul le va fi înapoiat. Erau bătrâni, nu mai aveau puterea de a-l munci dar erau din nou în rândul lumii. Aveau pământ! Dar despre asta vorbim altădată.
Acolo, în inima Apusenilor, erau zone în care cooperativizarea nu se făcuse. Pământul aparținea încă celor ce îl munceau și nu era deloc ușor. Fiecare din gospodăriile risipite pe câte o coastă de munte își producea singură cele necesare traiului. Creșteau animale, semănau, mergeau la coasă, fete și băieți roboteau pe lângă casă, fiecare având rostul său la treburile zilnice, mergeau la școală, la muncă și astfel viața curgea înainte. Și totuși comunitatea era unită, trăia o viață în care fiecare familie era parte a unui întreg. Dacă era greu? Era greu tare! Dar să o iau cu începutul.
Primul drum la Câmpeni l-am făcut în 1981 sau 1982, când prietena mea m-a invitat să-mi petrec vacanța de iarnă la părinții săi. Am sărit în sus de fericire căci nu fusesem niciodată în acele locuri și cum eram un călător prin țara mea de mică, știam că va fi o excursie memorabilă deși nicio clipă nu am anticipat tot ceea ce voi descoperi. Cum știam că voi merge de Crăciun într-o familie cu încă trei copii am întrebat ce daruri ar fi potrivit să duc. Pe drum însă, când ne apropiam de Câmpeni, prietena mea a început să se agite și să-mi spună că înainte să ajungem, trebuie să-mi mărturisească ceva. Am început să pun întrebări, nedumerită de starea ei de agitație. Poate nu le-a spus părinților că vin cu ea? Ba da! Poate nu mi-a spus că este de fapt căsătorită? Nici vorbă de așa ceva! Poate are un copil despre care nu a spus nimănui și acum voi afla adevărul? Nici despre așa ceva nu era vorba. Atunci ce este? Răspunsul ei m-a descumpănit: nu suntem patru copii cum am spus, ci zece! A mărturisit că la început, i-a fost rușine să spună tuturor la facultate că sunt zece copii la părinți ca să nu o ironizeze cineva dar, după ce mi-a cunoscut familia și a văzut că ce înseamnă pentru noi o familie numeroasă, nu a știut cum să-și îndrepte greșeala și astfel, invitându-mă la ea acasă aveam să o înțeleg. Am rămas așa de surprinsă încât am întrebat în gura mare în autobuzul cu care mergeam de la Alba-Iulia la Câmpeni ”câți?”, de s-au uitat toți la noi. Ea, cu fața ascunsă în palme răspundea cu glas pierit: ”zece”! Doamne, mă gândeam: nu am cadouri pentru toți, ce mă fac? Câte întrebări îmi veneau în minte: câți voi întâlni acasă, ce vârste au, ce sunt fete sau băieți? Ea, abia prididea cu răspunsurile, noroc că aveam ceva drum de făcut și timp de povestit!
Nici nu bănuiam însă că nu avea să fie cea din urmă surpriză și că tot ceea ce voi trăi în acele zile la Câmpeni va fi ca o poartă deschisă către alte locuri și alte timpuri, ca o viață trăită într-un univers paralel cu cel în care trăisem eu până atunci. Din păcate, nu am putut niciodată să le spun părinților săi ce a însemnat pentru mine timpul petrecut în familia lor și să le mulțumesc, căci până astăzi nu m-am reîntors în Câmpeni. Dacă regret ceva din tot sufletul, este că nu am avut un aparat de fotografiat la mine, să pot imortaliza acele locuri așa cum le-am găsit eu în acei ani și pe acei oameni, așa cum i-am cunoscut și toate întâmplările trăite despre care astăzi, pot doar să povestesc. Despre o lume în altă lume, așa cum am descoperit-o eu, cea crescută pe caldarâmul orașului.
Dar să o luăm cu începutul când, ajunsă la Câmpeni, am pornit spre casa unde eram așteptate. Ehe, se spune că primul pas este mai greu, apoi restul se aștern ușor, unul după altul și tot așa. Asta în alte povești căci, în povestea mea aveam să fac patru ore pe un drum pe care, cei de-ai casei făceau la dus un cam sfert de oră și l-a întors trei sferturi de oră. Adică, la coborât și la urcat căci, de fapt, când spui: sunt din Câmpeni, trebuie să mai precizezi și de unde, căci multe din case sunt risipite sus pe munte de unde ți se așterne la picioare, vatra orașului. Eu pot spune că am cucerit de-a dreptul orașul de pe munte, căci până sus unde era casa, drumul a fost o adevărată poveste spusă pas cu pas, de prietena mea.

2. Drumul spre casă

ce sunt orașele pentru oameni?

Zilele acestea mi-a căzut în mână cu totul întâmplător, o carte care mi-a schimbat radical percepția asupra orașelor. A oricărui oraș, a oricărei localități nu numai a Bucureștiului, orașul emblemă a țării și cu totul întâmplător, orașul în care m-am născut.
Am afirmat adeseori că îmi iubesc orașul cu toate neajunsurile sale, căci poartă urma pașilor mei de copil fără probleme, de adolescentă îndrăgostită și mai apoi, urma pașilor copiilor mei. Amintiri fără grai, doar străzi, case, arome de tei înfloriți sau zumzetul mulțimilor.
Vine totuși un timp în care începi să-ți dorești altceva, când simți că dincolo de zidurile cunoscute, există o altă lume. Cu reguli noi, cu posibilități noi, o lume diferită în care tu, omul, ești cel care contează.
Ani de zile am asistat pasiv, la dezvoltarea orașului fără prea mari bătăi de cap căci, lăsam celor pe care-i consideram responsabili, obligația de a-l schimba. Au apărut cartiere noi, străzi noi, s-au modificat traseele vechilor străzi care defineau și delimitau orașul, au dispărut piețe și scuaruri publice, au răsărit peste tot restricții de circulație pentru pietoni sau mașini, s-au impus sensuri unice de circulație și s-au amenajat noi grădini. Privit în ansamblu orașul meu și asemeni lui, toate orașele și-au schimbat aspectul și implicit, funcționalitatea. Dacă este mai bine pentru locuitorii săi rămâne însă de văzut căci, ceea ce era funcționabil acum 40 de ani, astăzi este depășit. A crescut numărul de mașini din oraș, a crescut numărul de locuitori și desigur, numărul de imobile a cunoscut o creștere explozivă. A ținut pasul cu aceste schimbări, planul general de urbanism? A găsit soluții corecte și acceptabile pentru locuitorii săi? Este orașul nostru, al oricăruia dintre voi, un oraș pentru oameni? V-ați întrebat vreodată ce-i lipsește orașului în care trăiți, cartierului, ca să fie cu adevărat un oraș sau un cartier, dedicat oamenilor?
Fără să fiu un profesionist în domeniul arhitecturii, citind cartea ”Cum se studiază viața urbană” de Jan Gehl și Brigitte Svarre, am înțeles totuși că dacă tot mi se cere uneori părerea asupra unor direcții de dezvoltare a orașului prin consultarea publică asupra unor proiecte, ar fi bine să știu cum vreau să fie viața în orașul în care trăiesc și pentru asta, trebuie să fiu informată. Fiecare dintre noi, vede zi de zi ce anume ar trebui schimbat, care sunt măsurile luate ce nu au adus nimic bun în viața noastră a cetățenilor sau dimpotriva care au fost lucrurile bune realizate și care ar trebui continuate.
Toți vrem să locuim în orașe frumoase, curate în care să avem o viață sănătoasă, sigură unde să nu trăim sub asaltul mașinilor care par să acapareze fiecare loc rămas liber pe trotuare, lângă gardurile caselor, sub balcoanele blocurilor, sau pe spațiile verzi amenajate. Cu toții am vrea să trăim într-un oraș care să ne permită să ne bucurăm de viață, să ne dea posibilitatea să ne întâlni unii cu alții și să ne petrecem timpul liber într-un mod plăcut. Un oraș dezvoltat de oameni pentru oameni, cu spații publice în care oamenii să aibă o viață publică activă, reală.
Nu sunt arhitect deci desigur nu pot argumenta profesionist care ar fi soluțiile pentru a reconstrui orașul secular astfel încât să devină cu adevărat locuibil, dându-se o mai mare atenție spațiului public și implicit, tuturor activităților umane ce se desfășoară între clădiri, esențiale desfășurării normale a vieții. Un oraș construit în jurul unui nucleu istoric se dezvoltă treptat în etape succesive potrivit normelor stabilite în fiecare perioadă și reprezintă în prezent, o provocare pentru orice administrație care trebuie să adapteze timpurilor moștenirea arhitecturală și structura stradală. Este evident însă faptul că orașele se adaptează greu schimbărilor apărute în viața socială a oamenilor, creșterii alarmante a mașinilor pe o rețea stradală subdimensionată și neadaptată noilor cerințe, a migrării oamenilor spre periferia orașelor unde au apărut noi cartiere fără o gândire unitară în ceea ce privește dotarea acestora cu spații publice în care să se dezvolte cu adevărat viața publică și mai ales, neconectate la celelalte zone construite. Distanțele mari față de centrul orașului, față de parcuri sau școală și de ce nu, față de spațiile dedicate activităților culturale au crescut nepermis de mult, astfel încât, oamenii se deplasează exclusiv cu mașina, petrecând adesea ore pe drum în detrimentul altor activități. Mersul pe jos atât de necesar păstrării stării de sănătate a oamenilor este imposibil, parte din cauza drumurilor proaste, neasfaltate, multe cu caracter particular adesea fiind închise cu bariere, a existenței câinilor vagabonzi agresivi, parte din cauza distanțelor ce depășesc 1 km și deci greu de făcut de copii, femei cu cărucioare de copii, bătrâni sau de cei care se întorc de la cumpărături cu greutăți în mână.
Tot mai mult se pune problema adaptării orașelor la numărul crescut de mașini, a modificării trotuarelor a spațiilor dintre clădiri pentru a se construi mai multe locuri de parcare cât mai aproape de reședință. Greu de realizat fără a se aduce atingere calității vieții publice, definită ca un complex format din toate acele activități pe care le desfășurăm între clădiri în drumul nostru spre și de la școală, serviciu, piață, când ne oprim să schimbăm o vorbă cu cineva cunoscut sau ne așezăm pe o bancă să citim un ziar așteptând autobuzul. Tot ceea ce se întâmplă afară în spațiul public, pe stradă, în scuaruri, în piațete. În ultimul timp, acesta s-a tot redus și oamenii își croiesc tot mai greu drum spre casă, rămân tot mai puțin în spațiul public, socializând tot mai rar în afara zonei lor de confort.
Dacă până acum consideram că sunt instituții, departamente care au atribuțiuni în a urmări aceste modificări în structura orașelor și a găsi cele mai bune soluții pentru dezvoltarea lor, astăzi consider că este necesar ca toți locuitorii unei așezări să se implice în dezvoltarea acesteia, astfel încât în timp, acestea să rămână cu adevărat funcționale, dedicate oamenilor. Este orașul nostru, al fiecăruia dintre noi, și trebuie să ne implicăm.
M-am hotărât să străbat orașul în căutarea orașului locuibil, a spațiului public în care viața publică există cu adevărat și unde oamenii își doresc să locuiască, datorită calității vieții.
Credeți că orașul în care locuiți este un oraș locuibil? Cum v-ar plăcea să arate orașul vostru? Ce credeți că ar trebui schimbat? Întrebări care trebuie să ne preocupe pe toți căci orașele trebuie să rămână atractive pentru oameni, să nu fie în continuare împărțite în zone rezidențiale, de agrement sau comerciale, cu străzi nefuncționale cu bariere și garduri de cetate.

 

De ce Muzeul Conacul Bellu?

Aflat la numai 80 de km de București, orașul Urlați este o destinație de călătorie minunată pentru cei care, la sfârșit de săptămână doresc să petreacă câteva ore împreună cu familia descoperind o pagină din fabuloasa istorie a vechilor familii boierești.
Muzeul ”Conacul Bellu”, fosta reședință a familiei Bellu, a fost construită la jumătatea secolului al XIX-lea, fiind un ansamblu ce cuprindea ”Casa Mare”, avariată grav de cutremurul de 1940, și ulterior demolată, ”Casa mică”, restaurată în 2009, Foișorul aflat la intrarea în complexul muzeal, precum și anexele gospodărești astăzi demolate, toate înconjurate de un parc de 8 ha. Conacul a fost construit de Alexandru Bellu, descendent al familiilor Ghica, Văcărescu, Cantacuzino, Știrbei, o personalitate remarcabilă a vremii sale. Atât structura ansamblului cât și interiorul, păstrează elementele tradiționale de arhitectură românească, adăpostind colecții prețioase de carte veche, precum Biblia lui Luther din 1950, tablouri, obiecte de artă orientală, mobilier, țesături și unelte.
Ansamblul de la Urlați, a fost donat în anul 1926 de Alexandrina Bellu Academiei Române și a fost declarat în anul 1955 monument de arhitectură.
La intrarea în muzeu se află Foișorul, o construcție cu 2 etaje, din cărei construcție inițială se mai păstrează doar baza, fiind renovat între anii 2008-2010. La parter, Foișorul adăpostește o expoziție ce cuprinde obiecte aparținând epocii eneolitice fiind atribuite culturii Gumelnița, au fost descoperite în situl arheologic din apropierea orașului Urlați, atestând existența unei civilizații de peste 6000 de ani. Piesele expuse, constând din fragmente de vase de lut, vase ritualice cu reprezentări zoomorfe și antropomorfe, unelte din piatră și xilex, confirmă dezvoltarea pe aceste meleaguri a unei comunități bine defintă. Ascultând explicațiile ghidului despre vechimea sitului arheologic din care proveneau obiectele expuse, gândul m-a purtat spre o altă așezare, cea de la Sucidava vizitat anul trecut, a cărei vechime este de asemenea de peste 5000 de ani. Astfel de așezări, atestă existența pe aceste meleaguri a unor civilizații avansate dar desigur, sunt încă multe de aflat despre cum au evoluat ele până în perioadele bine documentate ale civilizațiilor geto-dacice.
La etajul 1 al Foișorului, descoperim facinanta lume fotografică a artistului fotograf Alexandru Bellu, titlul primit permițându-i acestuia să reprezinte România la expoziția Internațională de la Paris din anul 1900. Posesor la aceea vremea unei aparaturi fotografice de excepție, Alexandru Bellu a lăsat o bogată arhivă fotografică a vremii cuprinzând fotografii ale tinerelor țărănci purtând frumoasele costume naționale. După moartea artistului, în anul 1926, Nicolae Iorga a reprodus în albumul ”România în chipuri și imagini” cinci dintre fotografiile acestuia.
La etajul al 2-lea al Foișorului pot fi admirate piese de mobilier pictat, icoane pe sticlă, costume populare din Muntenia și Oltenia. De remarcat faptul că, este expus aici costumul oltenesc compus din cămașă și vâlnic cu tel de argint, ce a fost purtat de cea care a pozat pentru unul din instantaneele fotografice realizate de artist.
Lăsăm în urmă foișorul și apucând-o pe poteca ce străbate parcul străjuită de arbori cu înălțimi impresionante și covoare de toporași, descoperim ”Casa mică”, o construcție realizată după planurile lui Alexandru Bellu ce și-a dorit să păstreze stilul tradițional românesc.

Putem admira astfel camerele în care se găsesc sobe de pământ și pardosite cu dușumele, precum și camere decorate piese de mobilier florentin sau salonul otoman sau cel japonez, atestând pasiunea pentru călătorii a proprietarilor.
Printre obiectele expuse nu poți să nu admiri gramofonul încă funcțional, ale cărei sunete ne-au încântat pentru câteva minute purtându-ne delicat în vremurile de altădată.
Am lăsat la urmă, povestea cramei. Descoperită abia în 2005 odată cu lucrările de restaurare ale conacului, crama se constituie într-un adevărat tezaur adăpostind un teasc de piatră de peste 2000 de ani, teascuri de lemn precum și obiecte folosite în decursul timpului la prelucrarea strugurilor în procesul de vinificație și de păstrare a vinului. Colecția este impresionantă dat fiind faptul că proprietatea cuprindea și o vie.Aflat la doar 1 ora și jumătate de drum, ansamblul muzeal este ideal pentru petrecerea unei zile alături de familie, frumusețea parcului, exponatele deosebite aflate în patrimoniul muzeului și amabilitatea ghizilor fiind fără îndoială argumente hotărâtoare în alegerea acestuia ca destinație.
Las fotografiile să vorbească despre acest loc minunat ce m-a încântat și cum frumusețea stă în ochii privitorului, fiți convinși că, dacă vă hotărâți să porniți la drum, veți avea încă multe alte lucruri frumoase de descoperit.

De ce încondeiem ouă?

Povestea ouălelor încondeiate este fascinantă! Deși suntem mândri de obiceiul poporului nostru de a încondeia ouă trebuie să știm că nu suntem unici în lume. Prezent atât în Europa cât și în Orient, acest obicei acompaniază sărbătoarea nașterii Domnului la noi la creștini dar și renașterea naturii în pragul primăverii, precum în Iran. ”Cel care mă așteaptă” de Parinoush Saniee, este o carte despre destinul femeii într-o societate aflată sub semnul intoleranței politice și religioase.  Totuși, dincolo de povestea lui Masumeh, cartea mi-a relevat frumoasa sărbătoare a primăverii Noruz, când iranienii, ca și la noi de altfel, cumpără haine noi copiilor, primenesc casa și coloreză ouă. Câte lucruri ne leagă de cei din lumea largă și câte rămân neștiute! Ne credem diferiți și totuși, suntem atât de asemănători !

Cu ani în urmă, copil fiind, alături de mama mea am învățat să vopsesc ouă de Paști. Simplu, colorându-le cu vopsea Gallus. Apoi, am început să le decorez cu frunze și flori, dând astfel o nouă dimensiune evenimentului dar, mult mai interesant a fost momentul când am descoperit ouălele încondeiate sau împistrite. Dantele colorate care îți furau privirea și sufletul. Ani de zile am visat să pot ajunge într-o zi să realizez asemenea dantelării colorate pe firavele ouă. Am citit, am privit desenele și am încercat singură. Abia în 2012 a putut încondeia primele ouă prin tehnica acoperiri în straturi succesive de ceară. Erau departe de perfecțiune dar, eram atât de mândră de ele!

Când am aflat de atelierul de încondeiat ouă ținut de Paic Sebastian la  Muzeul Țăranului Român, la care în sfârșit programul îmi permitea de particip, nu am ezitat de loc să mă înscriu!  Aveam să aflu de la un specialist, secretele acestui meșteșug și astfel, să-l duc mai departe – după priceperea mea, depășită cu mult, de entuaziasm – spre neuitare. Ceea ce m-a bucurat a fost însă numărul mare de participante, de toate vârstele care ca și mine, aveau această pasiune și alături de care, orele au trecut parcă în zbor.

Alături de explicațiile despre tehnica propriu-zisă de încondeiere, etape de lucru și materiale, neprețuie sunt informațiile despre apartenența pe zone geografice a diferitelor modele și semnificația lor.  După acest atelier, recunosc că am început să privesc altfel multitudinea de ouă încondeiate ce ne atrag privirile prin târguri.

Ouă încondeiate, ouă muncite, ouă necăjite. Nu sunt simplu de realizat și rostul lor primordial a fost acela de a sta pe masa Paște, pentru bucuria familiei. Nu pentru expoziții. Anul acesta am încondeiat ouă pentru a fi ciocnite în familie și apoi a fi mâncate. Efemeritatea frumosului ascunde adesea multă multă muncă și chiar dacă ai o mică strângere de inimă când le vezi coaja sfărâmată, rămâne totuși fericirea dăruirii din tot sufletul, a bucuriei ce te-a călăuzit în realizarea lor.

 

Punct și de la capăt

Uneori, trăim poezia fără să știm.
Ne înconjoară de când ne naștem.
Cu fiecare răsuflare, vers după vers
ne poartă tot mai departe, printre cuvinte.
Uneori, lăsăm poezia să treacă pe lângă noi.
Fiecare adiere de vânt duce cu ea gânduri și amintiri,
și sunete tot mai stridente acoperă șoaptele nopții.
Uneori, rămânem singuri și atunci, speriați,
rătăcind printre tăceri, căutând poezia,
alergăm în cercuri concentrice,
din ce în ce mai strânse,
din ce în ce mai iute,
până când
lumea noastră,
devine un punct.

Previous Older Entries