Top 10 locuri dragi sufletului meu din Romania

Cã fiecare dintre noi avem locuri „de suflet” o spun postãrile atâtor cãlãtori prin ţarã şi prin lume aici şi aici. Când paşii ne poartã spre atâtea destinaţii minunate şi totuşi periodic simţim chemarea de a ne întoarcem în anumite locuri, nu poţi sã nu te întrebi de ce ? Oare ce ne cheamã spre acestea? De ce paşii noştrii ne duc parcã fãrã şovãire spre ele exact în momentul în care sufletul nostru are nevoie de odihnã? M-am întrebat adeseori gândindu-mã la acele locuri în care, în decursul anilor m-am reîntors sau la cele în care îmi doresc sa revin, ce au atât de special? Ce mã atrage la aceste locuri şi iatã ce am descoperit:

 Sinaia – Castelul Peleş si Castelul Pelişor

Aici a început drumul de cãlãtor prin ţara mea, de aici încep amintirile mele despre munte, despre pãdure, izvoare şi drumeţii. Primul palat în care paşii mei au cãlcat şi care mai târziu va adãposti prinţesele din poveştile copilãriei, cãci acum povestea curgea lin şi eu vedeam aievea cu ochii minţii palatul minunat în care prinţi şi prinţese prindeau viaţã.

Mai târziu am înţeles sã vãd regalitatea la Peleş, chiar dacã adevãratul sens încã îmi scãpa, cãci nu poţi înţelege istoria fãrã mãrturisirea întregului adevãr şi fãrã sinceritatea martorilor acelor zile. Castelul Peleş rãmâne cel mai reprezentativ simbol al regalitãţii romãne, un loc în care când pãşeşti, nu poţi sã nu-ţi doreşti sã revii dacã nu pentru a înţelege ce a însemnat pentru ţara noastrã Regalitatea României, mãcar pentru a-ţi gãsi liniştea într-un loc fãrã pereche.

Castelul Pelişor creaţie a sensibilitãţii Reginei Maria, este dupã pãrerea mea cea mai frumoasã declaraţie de dragoste pe care putea sã o facã acestui popor cea care a fost numitã ”Regina tuturor romãnilor”, cãci dacã Peleşul te impresioneazã prin maiestuozitatea şi sobrietatea detaliilor care impuneau o anume rigiditate, poate necesarã în momentele protocolului regal, Pelişorul reprezintã prin eleganţa şi rafinamentul cu care îmbinã diversele stiluri artistice cu arta româneascã la care Regina ţinea atât de mult, un loc în care eleganta şi rafinametul te fac sã visezi. Pelişorul este un loc plin de istorie dar şi un loc în care o artistã a dat glas sensibilitãţii sale fãrã egal.

Cetatea medievalã Sighişoara

Deşi mi-am dorit ani la rând sã o vizitez am ajuns destul de târziu sã pãşesc în Cetatea medievalã, dar momentul în care am intrat în cetate, la lãsatul serii, cred cã a fost pentru mine, hotãrâtor: ziduri vechi, strãzi înguste, turnuri ameninţãtoare din penumbra cãrora rãsãreau umbre ce te salutau în toate limbile pãmântului când treceau pe lângã tine. Casele din cea mai veche cetate încã locuitã din Europa, în ale cãror ziduri stau ascunse 7 veacuri de istorie, te întâmpinã cu ferestrele pline de flori şi spun povestea breslelor ce au adus faimã acestui loc.

Bãile Herculane

Staţiunea Bãile Herculane, consideratã la începutul secolului XX cea mai modernã staţiune balneo-climatericã din Europa, este şi astãzi în ciuda tuturor problemelor cu care se confruntã privind restaurarea patrimoniului arhitectonic de o necontestatã valoare, o perla a turismului românesc. Minunatele edificii de arhitecturã balnearã (parte din ele intrate într-un proces de restaurare), frumuseţile naturale din Parcul Naţional Domogled – Valea Cernei, apele vindecãtoare şi beneficiile unei clime temperatã aflatã sub acţiunea aeroionizãrii negative excepţionale, sunt tot atâtea motive sã revii în aceste locuri minunate.

Obârşia Lotrului – Brezoi – Petroşani

Dacã sunt locuri în care simţi cã trebuie sã treci precum pãsãrile-n zbor, adicã trecerea ta sã nu lase urme şi fiecare pas sã-l faci atent fiind ca niciun fir de iarbã sã nu se clintescã, cred cã unul dintre acestea ar fi cu siguranţã traseul de la Brezoi la Petroşani, atingând Obârşia Lotrului. Fie cã treci prin localitãţile presãrate de-alungul DN7A, fie cã te strecori printre pereţii de stâncã sau urmezi cursurile de apã, natura darnicã, te rãsplãteşte pentru efortul tãu cu privelişti minunate.

Vatra Dornei – Tinutul Dornelor

Frumoasa staţiune din ţara Dornelor, renumitã pentru apele minerale dar şi pentru clima plãcutã, mi-a furat inima în parcul din centrul staţiunii unde copii de toate vârstele, cu nuci în mâini, o cheamã şi astãzi pe Mariana, veveriţa fãrã vârstã care acum mai bine de 40 de ani, îmi bucura copilãria. De aici, fie cã mergi spre Rãdãuţi fie cã alegi sã o porneşti spre Suceava, poţi vizita minunile arhitecturii mânãstireşti: Suceviţa, Moldoviţa, Arbore, Voroneţ sau minunata Putna.

Sibiu

Sibiul a fost multã vreme unul dintre oraşele în care îmi spuneam cã dacã va fi sã fiu repartizatã la sfârşitul facultãţii, voi rãmâne definitiv. Dacã ţin cont cã una din practicile stundenţeşti am fãcut-o la Turnul Roşu, lânga Sibiu şi astfel timp de o lunã am fost ”sibiancã” aş spune cã atunci m-am îndrãgostit de acest oraş. Dragoste de tinereţe şi nu se poate uita! Oricum oraşul are cu ce se mândri şi despre Parcul Natural Dumbrava Sibiului sau cum îl ştim Dumbrava Sibiului şi despre Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale ”ASTRA” am mai scris.

Dunãrea la Cazane

Dacã ajungi la Bãile Herculane nu ai cum sã nu cobori la Orşova şi dacã alegi sã urmezi cursul Dunãrii de la Orşova la Cazane fie pe apã, fie pe uscat, vei rãmâne cu un dor în suflet care te va face sã revii şi sã revii, pânã când vei crede cã ai vãzut tot. Dar greu de crezut cã vei reuşi, sunt atâtea locuri de vizitat: rezervaţia naturalã, peştera Ponicova şi peştera Veteranilor, golful Mraconia în care Decebal vegheazã, mânãsirea Mraconia şi câte şi mai câte.

Pasul Rucãr – Bran, de la Câmpulung spre Bran prin Podu Dâmboviţei – Moeciu de Jos

Nu puţine au fost dãţile în care am pornit din Bucureşti spre Bran dar nu cu gândul de a vizita Branul ci de a revedea frumuseţile pe care le oferã traseul Câmpulung – Podul Dâmboviţei – Dragoslavele – Podu Dâmboviţei (la o zvârliturã de Parcul Naţional Piatra Craiului şi Peştera Dâmboviciara) – Fundata – Moeciu de Jos, traversând Pasul Rucãr – Bran. Fie varã, fie iarnã, drumul îţi taie rãsuflarea.

Grindul Chituc – Rezervaţia Biosferei „Delta Dunãrii”

Parte a rezervaţiei Biosferei „Delta Dunãrii”, grindul Chituc despre care am scris aici, este un loc în care trebuie mers dar aşa cum am scris în postarea mea: „încercaţi, ca trecerea dvs., prin acest paradis, sã fie asemeni zborului pãsãrilor prin aer, ca lunecarea peştilor prin apã, ca fulgerarea şerpilor prin stufãrişul ce vã înconjoarã, neauzitã şi nevãzutã, astfel încât, ani dupã ani, generaţii dupã generaţii, sã poatã regãsi şi admira aceste locuri. Nu fiţi egoişti, dãruiţi-le peste ani, copiilor voştrii, nepoţilor voştrii, tuturor celor pe care îi iubiţi, acest dar nepreţuit, pe care Natura, vi-l face acum.”

Cetãţile dobrogene : Histria, Enisala, Adamclisi

Chiar dacã sunt pe ultimul din în acest Top 10, cetãţile dobrogene de la Histria, Enisala şi Adamclisi sunt cele mai iubite din salba vestigiilor arheologice ce vorbesc despre aşezãrile de mult apuse dar înfloritoare de la gurile Dunãrii, pe care le-am vizitat. Siturile arheologice în curs de restaurare, au încã multe de povestit, muzeele de la Istria şi Adamclisi adãpostesc mãrturii inestimabile despre continuitatea noastrã şi despre devenirea noastrã ca popor, ce trebuiesc cunoscute.

Acestea sunt în acest moment cele mai iubite destinaţii dar cum, continui sã fiu cãlãtor prin ţara mea, voi vedea la sfârşitul anului ce tocmai începe dacã drumurile pe care voi apuca mã vor sili sã fac schimbãri în acest Top 10.

Pe urmele cãlãtorilor de altãdatã

O postare despre “Buchetiera din Florența” de Vasile Alecsandri facutã de Plãcerea de a cãlãtori, mi-a readus în atenţie un proiect mai vechi dar pe care l-am lãsat în aşteptare pentru cã încã nu-i gãsisem, cea mai bunã realizare. Mi-a plãcut mereu sã citesc dar în egalã mãsurã am avut prilejul sã strãbat ţara şi ceva mai târziu sã umblu puţin şi prin lume. Citind am aflat eu despre locuri în care mi-am dorit mai apoi sã ajung, cãci putine sunt cele în care nimeni nu a cãlcat. Este atât de frumos sã te afli într-un loc şi sã priveşti în jur în timp ce ochii minţii parcurg rândurile din cartea ce te-a fãcut sã visezi şi sã-ti doreşti sã pleci la drum. Aţi avut vreodatã acel sentiment cum spun francezi “déjà vu”? Eu da! Obişnuiesc adesea sã spun când plec la drum cã mi-am fãcut sau nu temele şi sã-mi iau cu mine cãrţi despre destinaţia aleasã. Astãzi teme fãcute înseamnã cel mai adesea sã-ţi iei ghiduri de cãlãtorie, sã te documentezi pe internet, sã citeşti blogurile de cãlãtorii, dar prea puţini îşi amintesc de cãlãtoriile descrise de scriitori în operele lor. Vasile Alescandri, Caragiale, Calistrat Hogaş, Geo Bogza, Ionel Teodoreanu, Panait Istrati, Camil Petrescu, Sadovenu şi câţi alţii, au scris atât de frumos despre locurile în care personajele lor îşi ţeseau poveştile! Pentru început am sã ilustrez cum a fost pentru mine iarna pe Valea Tarcãului când am retrãit parcã cãlãtoria Vitoriei Lipan. O iarnã troienitã sub zãpadã, cu fumurile caselor urcând spre cer, cu garduri abia zãrindu-se între nãmeţi şi o linişte ce parcã te asurzea. Mergeam pe E60 de la Piatra Neamţ spre Taşca  la carierã, trecând prin Bicaz şi tot drumul m-am “chinuit” sã-mi reamintesc un alt drum, cel al Vitoriei Lipan  din “Baltagul” de Sadoveanu, pornit prin zãpezile din alte vremuri din Muntii Tarcãului spre Dorna. Cãlãtoria initiaticã a Vitoriei Lipan, menitã a o împaca cu viata, prin neresemnarea în fata mortii şi prin  triumful dreptãţii, refãcea drumul transhumanţei  spre Dorna, despre care atât de frumos  Sadovenau spune:  „Dornele-s numai pâraie, numai munţişori cu brazi, numai tăpşanuri şi aşezări de sate. Câte neamuri, atâtea Dorne. Neamuri de oameni frumoşi şi curaţi.”

Acum în drumul meu, descopeream plinã de uimire o iarnã cum prin Bucureşti nu avusesem de mult şi aproape cã-i invidiam pe cei care trãiau prin aceste locuri, pe copiii pentru care Coşbuc pãrea cã scrisese “Iarna pe uliţã” şi pe toţi cei care, prin strãmoşii lor fuseserã parcã martori la cãlãtoria Vitoriei Lipan. Adevãratã copilãrie nu? Recunosc cã iernile din ultimii ani m-au fãcut din nou fericitã cãci, în sfârşit aveam zapadã la Bucureşti dupã pofta inimii mele!

Dar pentru cã mi-am propus sã vorbesc despre acele cãlãtorii ale mele în care parcurg trasee sau vizitez locurile descrise în operele literare, ilustrându-le cu imaginile de astãzi, vã invit şi pe voi sã povestiţi la rândul vostru despre cãlãtoriile voastre pe urmele acelor “cãlãtori de altãdatã” ce ne-au purtat ei cei dintâi pe „Drumuri de munte” .

Cum mi-am petrecut EU sfârşitul lumii – Bucureşti 21.12.2012

Nu, nu este vorba de vreo recenzie la deja cunoscutul film al regizorului Catalin Mitulescu, al cãrui titlu m-a inspirat la aceastã postare. Departe de mine de a avea veleitãţi de critic de film, dar cum puteam sã nu punctez un eveniment atât de mediatizat încât am fost obligatã pânã la urmã sã “monitorizez” pentru posteritate aceastã zi în care se pãrea cã întreaga omenire stãtea ţintuitã între cel din urmã rãsãrit şi apus al soarelui.

Lãsând la o parte faptul cã pentru mine, sfârşitul unei lumi a fost în urmã cu 23 de ani adicã pe 21.12.1989 datã în care mã aflam prinsã între Comitetul Central şi Piaţa Palatului alãturi de câţiva colegi de serviciu prezenţi la “adunarea popularã” organizatã de puterea de atunci fãrã ca mãcãr o clipã sã bãnuiesc ce urma sã vinã, aş spune cã ziua de astãzi, o zi mult prea mediatizatã, a trecut îngrozitor de banal, suspendatã între curãţatul zãpezii ce se încãpãţâna sã se aştearnã şi pregãtirea cârnaţilor, cã de vine Crãciunul şi nu trebuie sã mã prindã nepregãtitã, nu?

Despre acea zi de decembrie din 1989 cred cã oricât de multe s-ar scrie, atâta vreme cât suntem încã contemporani, pãpuşi şi pãpuşari, tot nu vom putea înţelege pe deplin cine şi cum ne-a schimbat cursul vieţii, cãci suntem prea aproape de acele fapte şi de cei care au fost printre noi în acei ani şi mai ales în acele zile.

Acel sfârşit de lume EU l-am trãit, deşi nimeni nu m-a întrebat, ştiind ce urma sã vinã, dacã vreau sã fiu acolo în mijlocul “apocalipsei” . Era singura lume pe care credeam cã o cunosc, singura în care o bunã o parte din timpul meu se scursese şi care acum începea sã se destrame cu sfâşieri de trupuri şi suflete . Cred cã pot înţelege acum ce înseamnã sã fi prins în mijlocul unui uragan din care nu ai cum sã scapi şi oricât ai striga nimeni nu te va ajuta cãci fiecare va lupta pentru viaţa lui. O mare de oameni, fiecare cu gândurile lui, urmându-şi fiecare ţelurile lui, ştiute şi neştiute, o masã de manevrã cum greu putea fi adunatã laolaltã fãrã o asemenea motivaţie “oficialã” şi care o datã asmuţitã de zgomotul petardelor de lângã gardul palatului nu a mai putut fi stãpânitã oricare au fost încercãrile forţelor de ordine prezente în piaţã. Şi fiecare a alergat sã scape din piaţã, sã scape de cãlcãtura miilor de picioare care îşi cãutau scãparea, surzi la strigãtele celor care, cãzuţi la pãmânt implorau sã fie ajutaţi. Recunoaşte cineva tabloul? Revede cineva cu ochii minţii minutele scurse în care piaţa se golea în strigãtele de disperare a celor cãlcãţi fãrã milã? Poate cineva dintre cei prezenţi în acea zi la miting, sã spunã cã a uitat acele minute câte or fi fost, în care a strãbãtut în goanã distanţa de la gardul Palatului şi pânã la Intercontinental sã spunã cã nu a trãit Apocalipsa vieţii lor? Sigur au urmat momentele deja ştiute, dar una este sa-ţi asumi faptele şi alta este sã fi mânãt de la spate de groazã, dorind doar sã-ţi scapi viaţa, neînţelegând ce se întâmplã.

Asta era acum 23 de ani, încerc sã nu uit nimic, încerc sã înţeleg cãt pot de mult, ştiu cã multe îmi vor rãmâne neştiute, dar mã bucur cã astãzi am putut sã aflu în timp real cum stã omenirea cu sfârşitul lumii şi dacã aş fi vrut, puteam fãrã probleme sã fiu alãturi de mayaşii ce sãrbãtoreau fericiţi un nou început, cãci sunt LIBERA! Liberã sã aflu tot ce nu ştiu încã, liberã sã merg oriunde visez, liberã sã aleg orice drum în viaţã, orice loc de pe planetã sã locuiesc, cãci nimeni nu mã va opri.

Aşadar, liberã am fost EU sã-mi petrec sfârşitul lumii cu familia, “luptându-mã” de astã datã doar cu zãpada, dovedindu-mi priceperea în pregãtirea cârnaţilor şi urmãrind ştirile din lumea largã, cã de, largã, largã dar acum e mult mai aproape!

Te uitã cum ninge decembre……..la Bucureşti

Poate ca Bacovia nu se numãrã printre poeţii voştrii favoriţi, dar versurile sale sunt atât de vii, încât pare cã natura s-a inspirat din ele pentru aceste zile. Ninsoarea pornitã vijelios a acoperit tot ce a întâlnit în cale: case, drumuri, pomi si spre disperarea multora dar si spre fericirea celor ce iubesc zapada, a ajuns şi la Bucureşti. Astfel a început o nouã aventurã albã pentru locuitorii urbei noastre cãci, cum pot sã numesc altfel bãtãlia pe care mulţi dintre noi o vor da în fiecare zi, pentru fiecare metru de stradã fãrã ghiaţã pe care sã calce în siguranţã, pentru fiecare loc în autobuz fãrã apã scursã din haine, pentru fiecare loc de parcare gata curãţat de vecin (mai ales), pentru fiecare zi fãrã ninsoare în care ne vom buluci spre magazine şi tot aşa o cursã fãrã sfârşit având mereu ochii aţintiţi spre calendar, sperând sã aducem astfel mai reprede şi mai aproape Primãvara.

 Pânã atunci însã sã ne bucuram de spectacolul naturii citind frumoasele versuri bacoviene cãci totusi este :

Decembre,

”Te uită cum ninge decembre…

Spre geamuri, iubito, priveşte –

Mai spune s-aducă jăratec

Şi focul s-aud cum trosneşte.

 

 Şi mână fotoliul spre sobă,

La horn să ascult vijelia,

Sau zilele mele – totuna –

Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

 

 Mai spune s-aducă şi ceaiul,

Şi vino şi tu mai aproape, –

Citeşte-mi ceva de la poluri,

Şi ningă… zăpada ne-ngroape.

 

Ce cald e aicea la tine,

Şi toate din casă mi-s sfinte, –

Te uită cum ninge decembre…

Nu râde… citeşte nainte.

 

E ziuă şi ce întuneric…

Mai spune s-aducă şi lampa –

Te uită, zăpada-i cât gardul,

Şi-a prins promoroacă şi clampa.

 

Eu nu mă mai duc azi acasă…

Potop e-napoi şi nainte,

Te uită cum ninge decembre…

Nu râde… citeşte nainte.”

 

 

Incet,  Bucureştiul sub nea se ascunde.

Şi relele toate dispar albite de horbota grea,

Speranţa în suflet renaşte o datã cu fulgii ce cad,

De mâine lumea-i din nou mai curatã şi sper sã ramânã aşa.  

Asa sper eu, voi ce spuneti, asa o fi oare ? 

Oricum, peste tot zapada se asterne  si maine va fi un ocean!

Sã dãruim lumina sãrbãtorilor de Crãciun

Parafrazând un mare scriitor, voi spune cã, nu ştiu alţii sunt sunt, dar eu când mã gândesc la sãrbãtorile de Crãciunului revãd cu ochii minţii momentele în care alãturi de tatãl meu pregãteam podoabele pentru brad. Desigur chiar şi în anii `60 existau globuri de sticlã foarte frumoase şi lumânãrele pe care le prindeai cu mici cleme de crengile bradului, dar cele mai frumoase decoraţiuni rãmâneau cele pe care le realizam noi copii alãturi de tata. An de an, tatãl meu care în timpul anului dãdea viaţã pãpuşilor din filmele de animaţie, la sfârşit de decembrie creea pentru noi o lume plinã de magie: casute de pãpuşi cu ferestre luminate cu mici beculeţe, Moş Crãciun din „zãpãdã artificialã” (adicã polistiren dar ce ştiam noi atunci), ghirlande luminoase cu beculeţe la care fãcea câte o pãlãriuţã din folie coloratã, coşuleţe din carton pentru bomboane pe care le decoram cu hârtie creponatã sau glasatã şi câte şi mai câte. La fel ca micul Nicã a Petrei care nu a uitat jocul mâţelor cu motoceii închipuiţi de mama sa, voi spune şi eu despre tatãl meu cã era plin de minunãţii şi de la dânsul am învãţat cã frumuseţea sãrbãtorilor nu stã atât în darurile pe care le primeşti, ci în dãruirea cu care te pregãteşti sã-i bucuri pe cei dragi ţie. De fapt eu cel mai mult mã bucur de aceste zile ce premerg sãrbãtorile, zile pline de emoţia pregãtirilor, de cãutarea cadourilor pentru cei dragi şi de magia colindelor. Şi ar mai fi ceva: împãrtãşirea acestei bucurii cu toţi ceilalţi şi dacã ochii sunt ferestrele sufletului şi le vorbesc primii tuturor despre bucuria ta, cu siguranţã cã ferestrele sunt ochii caselor şi ele vor vorbi lumii despre bucuria din casa noastrã.

An de an toatã lumea aşteaptã sã vadã cum va fi decorat oraşul, care vor fi culorile alese, care vor fi strãzile cu cele mai frumoase aranjamente, cum vor fi gândit primarii de sectoare decoraţiunile din principalele parcuri, câte lumini vor strãluci în bradul de Crãciun, dar tot an de an mã întreb de ce oare ferestrele miilor de case din acest oraş rãmân întunecate, de ce nu rãzbate bucuria din ele, de ce aşteptãm sã ne lumineze sãrbãtorile municipalitatea? Admirãm frumuseţea sãrbãtorilor la alte popoare, ne fascineazã târgurile de Crãciun care dau strãlucire capitalelor lumii dar, ceea ce am vãzut prin alte meleaguri şi mi-a plãcut foarte mult a fost participarea tuturor la aceastã bucurie, felul în care fiecare casã participã la decorarea acestei mari sãli de bal care este oraşul.

Cine poate şti mai bine ca tine cum ai vrea sã fie luminile din anul acesta? Deci alege o ghirlandã, cât de micã şi pune-o la fereastrã, va lumina nu doar casa ta ci şi drumul tuturor. Va fi lumina care te va chema spre casã, asemeni stelei ce magii i-a condus spre ieslea Naşterii Domnului pentru a vesti tuturor minunea. Şi poate, luminã cu luminã, vom reuşi sã aprindem peste tot în oraş bucuria Crãciunului astfel încât nu doar marile bulevarde sã strãluceascã ci şi fiecare strãduţã pânã la ultima casã din oraş, cãci peste tot, sunt oameni care le aşteptã. Voi cei care puteţi aprindeţi-le pentru voi şi pentru ei, dãruind astfel bucurie.

Vã provoc la un joc: care este cea mai frumos luminatã fereastrã de pe strada ta? Sau poate curtea unei case? Haideţi sã descoperim cele mai frumoase decoraţiuni de Crãciun şi poate facem un top cu cele mai reuşite aranjamente luminoase ale celor ce iubesc Crãciunul atât de mult, incât ii dãruiesc lumina tuturor .