Duzina de cuvinte – déjà-vu

Departe de mine este ideea de şti tot. Aproape de mine este gândul cã spiritul este liber.
Limitat este timpul pe care îl petrecem cãutând sensul lumii. Infinit este timpul risipit fãrã rost. Jumãtate din el nu l-am simţit niciodatã cum trece dar ridurile sãpate pe frunte îmi amintesc clipã de clipã curgerea lui.
Dogma filozoficã spune cã omul este definit de dualitatea sa trupeascã şi sufleteascã. Fizic trupul simte durerea şi totuşi de cele mai multe ori ceea ce ne doboarã este durerea sufleteascã atât de nepalpabilã şi totuşi atât de greu de dus. Poate de aceea este uneori atât de greu sã ne pãstrãm umanitatea.
Acolo undeva, ascunsã înţelegerii noastre se regãseşte esenţa întregii cunoaşteri a vieţii. Hotãrâţi sau mai şovãitori, strãbatem drumul pentru a o gãsi şi odatã ajunşi la capãtul sãu, înţelegem în sfârşit cã a fost tot timpul alãturi de noi, doar cã prea prinşi fiind în lupta cu viaţa nu am ştiut sã o preţuim.
Rareori îţi este dat sã te întâlneşti pe acelaşi drum de douã ori cu destinul. Alergãm dupã stele cãzãtoare şi pierdem luminile ascunse în firele de iarbã. Uneori timpul pare sã ne mai dea o şansã şi ca un adevãrat déjà-vu, retrãim cu o intensitate dureroasã momentul în care dacã am fi întins mâna am fi prins curcubeul. Dar totul dureazã doar o clipã, o fluturare de geanã şi timpul îşi continuã mersul egal şi de neoprit.
 
Târziu în noapte, am reuşit sã scriu cu cele douãsprezece cuvinte alese de anaconde şi sã mã alãtur şi eu celor ce s-au trecut în tabel la psi .
 
 

Psi-luneli – Ştiu şi totuşi irosesc

Nu ştiu câte au fost gândurile bune pe care le-am dãruit celor din jur, prieteni sau simple cunoştiinţe. Nu le-am ţinut cont. De ce aş fi fãcut-o?
Nu ştiu de câte ori i-am tratat pe cei din jurul meu cu respectul la care mã credeam îndreptãţitã la rândul meu şi am fost dezamagitã. Nu am notat nicãieri. De ce aş fi pierdut timpul?
Nu ştiu câte fapte bune mi-au fost rãsplãtite cu nerecunostinta. Nici numãrul lor nu are vreo importanţã. De ce ar avea?
Ştiu totuşi cã multe au fost zilele şi nopţile în care am plâns. Am plâns cu sughiţuri şi mi-am promis sã nu mai fac niciodatã. Niciodatã ce? Sã fiu bunã, sã nutresc gânduri bune despre alţi oameni, sã întind o mânã de ajutor? Greu, foarte greu.
Ştiu cã nu este posibil şi-mi irosesc lacrimile, gândind cã acesta este rostul lor: sã spele urmele de bocanci cu care s-a cãlcat fãrã milã in sufletul meu . Ştiu cã voi continua sã fac ceea simt, ştiu cã voi mai avea dezamãgiri şi mai ales ştiu cã voi continua sã-mi irosesc lacrimile.
 
Ce ştiu şi ce irosesc ceilalţi membri ai clubului veţi afla dacã veţi cerceta la psi.
 

Duzina de cuvinte – Când greşelile prind aripi

O greşealã este fapta care rãneşte. Pe tine sau pe cineva drag sau pe cineva de a cãrui existenţã nu ştiai pânã în acel moment. Oricum ar fi, doare. Greşelile mari sau mici, lasã urme. Urmele se vãd. Le vãd toţi fie ei cunoscuţi, strãini, prieteni sau duşmani. Nimeni nu rãmâne neatins de urmãrile unei greşeli oricât ar pãrea de ciudat, cãci greşeala este precum o piatrã ce cade în apa unui lac. La început doar cei apropiaţi aud plescãitul cu care piatra se scufundã. Apoi tremurul apei transformat în cercuri din ce în ce mai mari, este simţit de toţi cei care întâmplãtor sau nu, se gãsesc pe malul lacului. Fãrã nicio excepţie. Cu cât lacul este mai mare cu atât unda de apã stârnitã va fi mai mare. Viaţã noastrã este lacul pe malul cãruia se plimbã cunoscuţii, strãinii, prietenii sau duşmanii. Orice greşealã, cât de mica, vã fi surprinsã şi urmãritã şi mai ales nu va fi lãsatã sã se stingã.
Veţi spune poate cã sunt şi excepţii. Dar poate fi o greşealã o excepţie? Când anume putem spune cã o greşealã este micã şi deci nu rãneşte pe nimeni? Când greşeala poate fi ignoratã de cei din jur? Când uitarea s-a aşternut peste “mica” greşealã înseamnã cã am câştigat sau am pierdut? Totul pare sã intre pe vechiul fãgãş şi totuşi când nu te aştepţi, ca într-un joc, cãci ce este viaţã dacã nu un joc al sorţii, dintr-un cotlon al memoriei, revine la luminã şi dintr-odatã te simţi copleşit de întrebãri: de ce ?
De ce am greşit? De ce nu am uitat? De ce mi-am amintit acum? De unde a rãsãrit gândul ce nu-mi dã pace? De ce pluteşte în aer sentimentul de spaimã cã, greşealã ce pãrea uitatã, va prinde aripi şi ceea ce pãrea bine pãstrat în cutia închisã a faptelor prescrise, va pluti ameninţãtor peste speranţele noastre?
Întrebãri ce par sã nu aibã rost şi totuşi, zilele acestea mai mult ca altãdatã mã întreb, ce soartã trebuie sã aibã un popor ca sã tragã mereu şi mereu, ponoasele unor greşeli ce nu au fost niciodatã mici, niciodatã fãrã urmãri, niciodatã fãrã martori? Sã fie de vinã bãtrâneţea ? Sau poate spaima cã voi vedea mereu doar frânturi de drumuri ce nu duc nicãieri, doar se împotmolesc la orizont? Sau poate sã fie de vinã începuturile de an şcolar ce aduc cu ele spaimele schimbãrilor despre care nimeni nu ştie nimic, nici mãcar cei care le-au gândit? Sau poate spaimele nãscute dintr-un gând ce altãdatã mã liniştea “sã învãţãm din greşelile trecutului ca sã nu le repetãm”. Astãzi însã pãrem a învãta greşelile trecutului pentru a le repeta la scarã extinsã pentru a nu mai fi posibil nicicum sã le reparãm.
“Somnul raţiunii naşte monştrii.” Cum cuvintele par sã se joace astã searã cu mintea mea, aş spune cã astãzi corect spus este: somnul naţiunii naşte în continuare monştri. Tot mai mari, tot mai mulţi şi ale cãror greşeli din ce în ce mai mari, ne rãnesc din ce în ce mai tare.
 
Alte gânduri presãrate cu cele douãsprezece cuvinte veţi gãsi la psi.
 
 

Psi-luneli – Dumnezeu nu joacã !?

Oare sã fie Pãmântul o imensã ruletã la care soarta fiecãruia dintre noi sã fie doar rezultatul unui joc de ruletã al Cerului? Fiecare nou sufleţel, bulgãraş rostogolit în roata timpului, zvârlit de colo-colo de obstacolele rãsãrite printre degetele rãsfirate ale Marelui Jucãtor, se opreşte din când în când sã-şi tragã suflarea dupã care porneşte mai departe pânã când fie cade din marea ruletã, fie se înţepeşte în locaşul sortit dinainte, aşteptând strigarea finalã: le jeux sont fait, rien ne va plus!
Mã sperie gândul de a fi doar un pion şi totuşi uneori aşa mã simt când ceea ce se întâmplã nu pare sã ţinã seama de vrerea mea. Ştiu cã ceea ce este scris acolo în Cer se va împlini şi totuşi îmi spun cã, Dumnezeu nu joacã destinul nimãnui la ruleta sorţii, el doar urmãreşte jocul fiecãruia şi atunci când dorinţa este curatã şi gândul frumos, scrie în condica vremurilor, spre neuitare: “şi se va împlini întocmai precum ceruta-i!”
Ai grijã ce îţi doreşti cãci, cu siguranţã se va împlini! Ai grijã ce gândeşti cãci, cu siguranţã gândul iţi va fi auzit!
Şi ar mai fi ceva de spus: prea mulţi se joacã cu vieţile celor care au nenorocul sã le iasã în cale, crezându-se mici dumnezei, dãruiţi cu putere şi bani, lipsiţi de suflet şi judecatã cãci dacã ar avea şi-ar da seama cã Dumnezeu nu joacã, dar adunã rãbdãtor, poate prea rãbdãtor dupã puterile noastre omeneşti, tot ceea ce pânã la capãt va fi marea notã de platã şi atunci cei mai mulţi vor vedea cât de greu pot plãti, dupã ultima strigare: pariurile numai sunt permise!
Voi aţi pariat pe vreodatã? Pe ce? De câte ori aţi spus: ”pun pariu pe viaţa mea”? Aşa sã fie de uşor de câştigat acest pariu? De unde atâta curaj? Prea multe întrebãri ştiu dar nu mã pot abţine cãci jocul şi pariul merg mânã în mânã cu “totul sau nimic!”. Totul când câştigi şi nimic când pierzi, deci dacã Dumnezeu nu joacã, atunci de ce pierd şi se pierd oamenii?
 
 Dumnezeu nu joaca dar la psi in tabel sunt toti cei care s-au jucat cu cuvintele  pe aceatsa tema.

Grãdina cu pitici

Grãdina cu pitici este un loc de fermecat unde florile şoptesc cât este ziua de lungã poveştile pe care în scurtul lor popas, le spun albinele sau fluturii hoinari. Povesti despre zâne, despre stele cãzãtoare, cu furnici sau cu pisici curioase ce le dau mereu târcoale.

O grãdinã micã, micã cum stã bine în poveşti ca sã nu se rãtãceascã piticeii
Dar bogatã, sã nu-i vadã tigrul mare, fioros, ce pândeşte printre flori.
Cu ariciul şi broscuţa – în cãsuţa din pãdure precum cântecul o spune –
Stau prietenii cei mici şi în fiecare dimineaţã dau ocol grãdinii noastre
Cu lãmpaşul şi de sãnãtate-ntreabã florile ce-au înflorit.
Dacã apã au destulã, dacã vântul le mângâie, dacã fluturii trecut-au
Şi petalele gingaşe au primit în dar sãruturi sã le facã mai frumoase.
O grãdinã minunatã cum nu ştiu sã fie alta şi de-o fi lasã sã fie!
Florile sunt bucurie orişiunde-ar înflori!
Dragi Mãrii, vi le dau vouã, sãnãtoase sã vã ştiu, fericite toatã viaţa
Şi mereu înconjurate de poveşti pline de har!
 
 

La drum spre Sãrata Monteoru

Staţiunea balnearã Sãrata Monteoru a rãmas mult timp un reper neatins încã pe harta pe care se aştern drumurile mele prin ţara noastrã. Interesul pe care aceastã staţiune cu o istorie ce coboarã mult în timp l-a stârnit în sufletul meu îşi are rãdãcinile în ghidul turistic „România Balnearã şi Turisticã” de Emil Ţeposu şi Valeriu Puşcariu, editatã în anul1932 sub patronajul „Asociaţiei de turism şi pentru protecţia naturei – Tourig-Clubul României”, despre care am mai scris. Am pornit astfel la drum dorind sã vãd încã o staţiune romanescã a cãrei istorie începe sã se scrie la sfârşitul secolului XIX şi despre care la fel ca multe altele, se vorbeşte astãzi temãtor cãci, anii din urmã au lãsat urme grele în ceea ce altãdatã fãcea faima turismului balnear şi de odihnã. Dar ştiţi cum se spune: şti când pleci la drum dar nu ştii când te întorci. Am ştiut cã plecãm spre Sãrata Monteoru dar nu ştiam pe unde ne vor mai purta drumurile. Aşa se face cã am vizitat şi Mânãstirea Ciolanu şi Tabãrã de sclupturã de la Mãgura şi ne vom întoarce prin Vãlenii de Munte. Un traseu despre care vã voi povesti pe îndelete cãci frumuseţea locurilor strãbãtute meritã împãrtãşitã dar nemaiavând rãbdare am dorit sã vã spun cât mai repede pe unde m-au purtat paşii astãzi.
 
 Pânã atunci vã las sã admiraţi frumuseţea acestor pãuni întâlniţi la popasul la care ne-am oprit sã mâncãm în drum spre Buzãu.
 
 paunii

Cãlator printre cuvinte

Vã mai amintiţi de concursul “De ce citesc?” lansat de librãria online Libris.ro, la care am avut bucuria de câşiga locul I? Am rãmas datoare cu lista de cãrţi cu care biblioteca mea s-a îmbogãţit. Trebuie sã recunosc cã am fost precum un copil în magazinul cu dulciuri unde, îmbiat fiind sã aleagã, este copleşit şi nu ştie ce sã spunã cã de, pe toate şi le-ar dori dar trebuie sã se opreascã doar la acelea fãrã de care nu poate ieşi din magazin. Aşa am fãcut şi eu, m-au ajutat copii care aveau pregãtitã lista deja şi astfel iatã ce titluri îmi umplu astãzi rafturile bibliotecii:

– Amintiri din pribegie de Neagu Djuvara;
– Persuasiune de Jane Austen;
– Exerciţii de echilibru de Tudor Chirilã;
– Însemnãri zilnice, vol.9 Regina Maria a României;
– Dimineaţã pierdutã de Gabriela Adameşteanu , carte cu autograf;
– Marele Gatsby de F. Scott Fitzgerald;
– Bucãtãria lumii de Gordon Ramsay;
– Un veac de singurãtate de Gabriel Garcia Maquez;
– Jurnalul Annei Frank;
– Fructele Mâniei de John Steinbeck;
– Hoţul de cãrţi de Markus Zusak;
– Spaniola pentru începãtori de Camelia Rãdulescu;
– Limba spaniolã în 30 de ore de Jose Cosgaya;
– Dousprezece povestiri cãlãtoare de Gabrie Garcia Marquez;
– Dragostea în vremea holerei de Gabriel garcia Maequez;
– Calea spre credinţã – Regina Noor;
– Cea mai frumoasã carte din lume de Eric-Emmanuel Schimtt;
– De veghe în lanul de secarã de J.D. salinger;
– Cu Jamie în Italia de Jamie Oliver;
– Leacuri pentru sãnãtate. 7227 de reţete cu plante de Constantin Pârvu;
– Cinzeci de umbre ale lui Grey de E.L. James;
– Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt;
– Coco Chanel de Edmonde Charles-Roux;
– Atlas rutier România.
Şi sã nu credeţi cã au rãmas nerãsfoite, nici vorbã. Imediat ce le-am primit fiecare şi-a ales din cutia cu minuni cãrţile dorite şi a început cãlãtoria printre cuvintele fermecate din care, atâţia oameni minunaţi au dat viaţã unei lumi nesfârşite, plinã de învãţãminte, iubire, durere, aventuri şi cunoaştere.
Şi nu întâmplãtor în fruntea listei se aflã cartea scrisã de Neagu Djuvara – Amintiri din pribegie. Cãlãtoria printre cuvinte trebuia sã înceapã cu o cãlãtorie de peste douãzeci de ani printre oameni şi prin fascinanta viaţã a continentului african. Dar despre aceastã carte voi vorbi mai pe larg altãdatã cãci, m-a cucerit stilul în care este scrisã, fineţea observaţiilor asupra oamenilor şi particularitãţilor locurilor prin care viaţa l-a purtat şi mai ales bogãţia informaţiilor legate de o perioadã de timp mult timp ascunsã în minciuni de tot felul, totul într-un formã literarã uşor de citit, extrem plãcutã.
Libris.ro_Şi pentru cã suntem cãlãtori toatã viaţa puteţi alege la librãria Libris.ro sã fiţi cãlãtori prin cunoaştere, cãlãtori prin timp, cãlãtori prin diplomaţie, cãlãtori printre idei, cãlãtori prin minte umanã sau cãlãtori prin înţelepciune.
 

Didina sau povestea îngheţatei

Un articol citit la Liliana, m-a fãcut sã mã întorc din nou în timp la acei ani în care, poate cã nu aveam atâtea câte sunt astãzi, dar nici nu putem spune cã trãiam fãrã nicio bucurie.
“Maşina care aduce bucurie: Betty Ice” aşa sunã titlul postãrii care a scos din uitare un moment dulce din viaţa copiilor de la ţarã şi nu numai a lor cãci, pãrinţi şi bunici laolalatã se bucurau de deliciul rãcoros.
Copii de la ţarã. De multe ori suntem tentaţi sã vorbim despre copii “de la ţarã’ ca despre nişte nãpãstuiţi ai sorţii, vãduviţi de tot ceea ce copii “de la oraş” au, uitand cel mai adesea cã şi “ţara” şi oraşul au fiecare şi bune şi rele. Nu întotdeauna, copii de la ţarã au dus lipsa tuturor benefiicilor pe care se presupune cã la are doar oraşul. Poate nu erau la fel dar, pentru ei însemna mult şi când lumea ta nu este atât de mare, înveţi sã nu ceri luna de pe cer.
Consider cã ai mei copii au fost foarte norocoşi cãci, având bunicii la ţarã au trãit copilãria lui Nicã a Petrei: cu sãrit de garduri dupã cireşe, cu mers la scaldã la gârlã, cu alergat pe uliţã printre cârdurile de raţe ce se întorceau de pe lac sau cu ceata de colindãtori strângând covrigi şi mere în trãistuţa fãcutã de mamaia. Poate nu aveau asfalt pe uliţã sã deseneze un şotron şi nici unde sã se dea cu rolele, dar ziua nu era destul de lungã pentru câte jocuri se încingeau.
În tot acest timp jocul de oprea instantaneu când pe uliţã rãsuna un strigãt : Vineeeee! Dididnaaaa ! Şi tot instantaneu dispãreau în curţile caselor toţi copii care pânã mai acum nu se dãdeau duşi de pe uliţã. Din curţi se auzeau însã nişte glasuri rugãtoare ce spuneau la unison :
“- Dã-mi un leu de îngheţatã cã a venit Didinaaaa!” sau ieşea câte o mamã al unuia mai mic şi ruşinos şi striga :
“ -Didino, vinã-ncoa, sã-i dai lu’ãsta micu’ o îngheţatã!” şi Didina venea şi împãrţea bucurie tuturor celor ce stãteau nerãbdãtori cu leul în mânã, aşteptând sã primeascã cornetul cu îngheţatã.
Credeţi cã erau sortimente variate de îngheţatã? Da de unde! Albã, dulce şi …îngheţatã, pusã cu lingura din nişte bidoane de aluminiu de lapte cu capac, era o minune, pe uliţa satului. Varã de varã, Didina urcatã în cãruţa ce mergea la pasul domol al calului învãţat cu strigãtele copiilor, împãrţea nu numai desertul rãcoros dar şi multã bucurie. Bucurie simplã, de neuitat.
Astãzi copii alergã pe strãzi în urma maşinii din care rãsunã muzicã. Atunci, copii “de la ţarã”, printre care se amesteca vesel şi fiul meu, dãdeau semnalul cã se apropie cãruţa cu îngheţatã. Nimic nou sub soare, nu-i aşa? Credeţi cumvã cã acei copii sufereau cã nu mâncau casate? Pentru ei aceea îngheţatã era cea mai bunã şi ştiu ce spun cãci ani de zile, am cumpãrat îngheţatã de la Didina.
De mult cãruţa Didinei nu mai bate uliţele satului, Didina este de mult în rândul drepţilor dar, povestea ei este parte din viaţa celor care alergau strigând cât puteau: “Vineeee! Didinaaa!
 

Psi-luneli – talentoare de varaton

in gradina
O zi. Încã o zi. Şi tot aşa, zi dupã zi, înregistrez trecerea lor, adaug printr-o adunare simplã, 24 de ore la milioanele de ore deja trecute, renunţ apoi sã aflu totalul şi mã pregãtesc sã traversez mai mult sau mai puţin palpitant, urmãtoarele 24, 48 sau câte vor sã mai vinã, cã oricum nu mã întreabã şi nici nu mã consultã nimeni dacã şi cum aş vrea sã fie orele ce nãvãlesc fãrã încetare de la minutul zero al vieţii mele şi pânã la ….mã rog, pânã undeva, cândva.
Mã gândesc adeseori de ce întâmplãrile orelor, zilelor, sãptãmânilor din viaţa noastrã depind aşa de mult de gândurile, faptele, dorinţele şi deciziile altora, a celor care de ignorã existenţa, cu tot ce înseamnã ea, silindu-ne ca din când în când, sã ne lãsãm loviţi/doborâţi de o imensã neputinţã, plinã de întrebãri, de dureri nãscute din lipsa rãspunsurilor, necerute şi nedorite, dar care ne ţintuiesc într-o imensã gaurã neagrã a dezorientãrii personale. Cu cât ne este mai neclar scopul deciziei, cu atât mai periculos este sã te laşi atras în acest joc al ideilor, al supoziţiilor, al ţintei finale. Eşti tu sau altcineva? Eşti scop sau doar instrument?
De ce tu? De ce acel moment? Ce poţi sã faci când nu ştii rostul şi nici mãcar nu vrei sã-l afli, cãci instinctiv simţi cã sunt multe alte lucruri nespuse?
Şi pentru cã astfel de momente vin şi trec, pentru cã rãspunsurile le aşteapţi dar nu ajung la tine, pentru cã oameni suntem şi limitele înţelegerii nu le stãpânim întotdeauna, te laşi cuprins de liniştea dinaintea furtunii, în care întreaga suflare aşteaptã, priveşte, admirã şi se întreabã ce va fi. Şi ce va veni nimeni nu ştie. Şi parafrazând un vers care îmi place foarte mult, “pentru cã toate trebuiau sã poarte un nume”, mi-am numit prezenta, stare:  talentoare de varaton. Asta ca sã ştiu ce sã rãspund de voi fi întrebatã mâine, luna viitoare sau la anul, când alte întrebãri sau decizii mã ţintuiesc într-o lume nebunã şi singura decizie corectã este sã las timpul sã treacã:
”- Astãzi ce faci?”,
– Sunt bine, cum mã ştii, mã bucur de clipele mele dãruite cu talentoare de varaton. Tu?”
 
despre alte variatiuni pe tema cuvintelor inventate va rog la psi, poftiti!
 
 

La-nceput a fost ….cuvântul!

La-nceput a fost…cuvântul!
Spuse cineva-nţelept.
Ce cuvânt nu spuse anume
Sã pricepem cum a fost dar,
Cum fiecare ştie un cuvânt mai special
Ce-l rostim mai des ca altul
Poate pentru cã-i banal,
Ne gândim cã el fusese cel dintâi
Şi de aceea îl purtãm printre cuvinte
Cu emfazã şi mereu, tot ce spunem poartã-n coadã
Cuvinţelul buclucaş, cel ce întãreşte fraza,
cu putere mai ales, ca sã ducã la-mplinire
tot ce-n gând acum ne dã.
Darã vezi, de-ntrebi de sensuri,
Şi de-un înţeles anume
Pe acela care zilnic Cuvinţelul
Îl adunã de prin colţuri prãfuite
Şi din margini de coclauri şi cu el în lume dã,
fãrã sã gândeascã-o clipã dacã ştie ce-i cu el,
Vei primi doar o privire, rãtãcitã şi stupidã cãci,
acolo unde-i locul unde ştiinţa se adunã,
Este doar un gol, ce astfel pe vecie va rãmâne.
Cuvinţele, cuvinţele toate stau în dicţionar
Unele mai evadeazã şi de cap bãtãi ne dau
Sensuri cãutãm anume, înţelegere cãtãm
Dar se pare câteodatã, le lãsãm de capul lor!
Şi atunci ne frâng voinţa şi tot zburdã fãrã hat
Şi când lor le vine bine, se prezintã nechemate
Şi ne stricã cuvântarea ce pedant am prezentat.
Cuvinţele, cuvinţele multe sunt, dar nu destule
Ca sã spunem tot ce vrem şi atunci dintr-o prostie
Sau din dor de rãzbunare, dãm cu vorbele în oameni
Şi privim cum dintr-o data sensurile ce ştiam
Se evaporã şi-n urmã lasã o tãcere grea.
La-nceput a fost cuvântul şi la urmã tot aşa
Dãcã însã înţelesul este altul, e pãcat
Cãci la om este cuvântul, ce înalţã
Şi la animal lãtratul, dar nu are dicţionar!
Mi-a venit ca într-o joacã sã vorbesc despre ….cuvinte
Despre sensuri, dicţionare şi motive ce avem
Ca sã le pornim în lume deşi fãrã noimã sunt,
Şi doar rãu pot sã ne facã, dar alegem sã le dãm
Libertatea nesperatã.
De aceea protestez şi decât sã-i mai aud,
Toatã ziua-n gura mare cuvinţelele zbierând,
Am sã-mi inventez cuvinte – psi dreptate mare avea-
Şi aşa vorbindu-şi singuri, sper cã poate, vor tãcea.
 

Previous Older Entries