haiku

doar un cărăbuș
abia zărit printre flori –
numărâd pașii

după cărăbuși-
în casa bunicilor
doar un insectar

Poveste din țara moților – 2. Drumul spre casă

Orașul Câmpeni, capitala Țării Moților, este o așezare atestată documentar încă din anul 1584 sau 1587-1589 după alte surse istorice. Încă din anul 1618, Câmpeniul s-a aflat mereu în centrul mișcărilor țărănești, ce au pus pe jar curtea apuseană de la Viena. Totul a culminat cu revolta condusă de Horea, Cloșca și Crișan, ce au făcut cunoscute curții de la Viena, nemulțumirile tăranilor din ”domeniul montan” așa cum era cunoscut după 1649 Câmpeniul cu satele Bistra, Albac și Vidra, plătind cu viața într-unul dintre cele mai crude moduri, cunoscute în istorie: trasul pe roată. Mai târziu, Avram Iancu, Crăișorul Munților, se va alătura luptei revoluționarilor pașoptiși, aflânduse mereu în fruntea locuitorilor din Câmpeni revoltați de obligațiile tot mai apăsătoare impuse de curtea imperială.
Câmpeniul, așa cum l-am cunoscut eu, era un oraș liniștit, cu oameni ce-și duceau viața respectând obiceiurile locului și sărbătorile din bătrâni. Biserica era locul în care se întâlneau cu toții duminica și la sărbători, bătrâni, tineri, copii și unde preotul făcea toate anunțurile ce ținea de comunitate
Ajunse în oraș, am luat vitejește la picior cărarea ce ducea spre casă căci, după cum îmi spune prietena mea, nu va fi nici prea greu, nici plictisitor. Nici nu vă închipuiți ce dreptate avea! La început urcușul a fost relativ ușor, apoi deși așa cum îmi spusese nu-mi luasem un bagaj voluminos, am început să resimt oboseala și disperată o întreb unde-i casa? Calmă, îmi arată vârful uni deal și-mi spune că o voi vedea dacă privesc cu atenție spre cei doi pomi înalți. Mă uit, parcă văd ceva – cred că mai mult doream să văd – și consimt să o luăm din nou la picior. Și urcăm și dintr-o dată, casa dispare cu pomi cu tot și iar încep să mă vait. Tocmai pășim pe sub ceea ce pare să fie o instalație de telescaun și prietena mea fericită îmi spune povestea instalației, acum înțepenită. Ascult cuminte și tot ce-mi doresc este să pornească și să mă ducă și pe mine fix până în pragul casei sale. Dar stâlpii rămân liniștiții ca și până atunci, iar eu cu bagajul în spate pășesc tot mai obosită la drum.
După un timp, disperată caut din priviri o casă, un bordei, orice care să-mi arate că există foc și mâncare și constat că, precum mirajul din deșert, tot așa și casa mult dorită a fugit peste încă un deal de parcă nu ar vrea să mă primească! Patru ore am urcat până să ajungem în pragul casei, desigur aceasta a fost performanța mea personală de care aveau să râdă toți cei care ne așteptau, întrebându-se dacă nu ar fi fost mai bine să trimită pe cineva cu un măgar să mă adune de pe drum.
Dar, plină de răbdare, tot drumul, prietena mea mi-a ”povestit” orașul ce cu fiecare pas se făcea tot mai mic la picioarele noastre, arătându-mi pe rând fabrica de mobilă, liceul, Primăria, biserica. Dar nimic nu se va compara cu priveliștea ce se va deschide de sus, de lângă casă. Noaptea luminile ce se aprindeau pe drumul ce șerpuia printre așezări, ferestrele luminate ale caselor risipite pe coasta muntelui, erau un adevărat basm. În aerul înghețat al nopții totul apărea atât de clar încât părea că poți întinde mână să atingi stelele!
Tot greul drumului l-am uitat când am pășit în casă unde ne așteptau părinții și cinci perechi de ochi curioși și amuzați de ”domnuța” sosită de la București ce-și cucerise cu greu dreptul la odihnă.

3. Rânduiala cea de toate zilele

Poveste din țara moților – 1. Chemarea munților

1. Chemarea munților

A fost odată, ca niciodată o familie cu patru fete. La vremea de atunci nu era ceva neobișnuit să întâlnești familii cu patru-cinci, poate chiar șase-șapte copii, la oraș. Nici la București. Au mers toate patru la aceeași școală de cartier, cu profesori care ieșeau la pensie din același centru de învățământ și care rând pe rând, le-au avut eleve. Mai cu laude, mai cu reproșuri că vezi, mai tot timpul comparate între ele, surorile erau parcă tot timpul într-o întrecere, terminară școala generală și plecară la liceu. Trei dintre ele, tot la același liceu. Și acolo tot așa: sora ta….Veți crede poate că acest lucru le-a fost potrivnic? Da de unde! Să vrei și nu puteai trece neobservată, că de pe unde trecuse sora mai mare, pârtie făcuse!
Dar cum nimeni nu a contestat faptul că fiecare dintre ele era unică, fiecare și-a urmat propriul drum. Dacă ne-a deranjat vreodată că eram patru copii la părinți? Vă spun clar, nu! Spuneam tuturor că suntem patru copii, fără nicio rușine, fără nicio reținere.
La facultate însă, lucrurile s-au prezentat altfel. Tineri din toată țara, mai săraci, mai cu stare, mai reținuți sau mai dezinhibați, obligați să-și petreacă patru ani din viață împreună, ofereau un spectacol interesant celui dornic de studiu. Ce te faci însă că trebuia să legi cunoștințe, cum să-ți alegi prietenii? Ce criterii să-ți fixezi? Să fie din oraș cu tine? Din același județ? De aceeași vârstă? Greu tare! Luni de zile în care saluți, mai schimbi câte o vorbă, mai împrumuți un caiet și cam atât. Stai în pauză și privești în jurul tău, analizezi atitudini, vorbe care-ți trec pe la urechi și începi să sapi după informații despre unul sau altul. Așa trece primul semestru și începi să ai simpatii. Legi prietenii fragile și hotărăști să te ferești de cei câțiva care-ți par că fac notă discordantă cu întregul. Nu sunt nici șchiopi, nici surzi, nici mai urâți, nici din cale-afară de frumoși, sunt doar altfel decât tine.
Atunci, eu care niciodată nu am fost complexată de a avea încă trei surori, am legat o frumoasă prietenie cu o colegă din Câmpeni. Nu foarte vorbăreață, iute la mânie și care ”vedea” o matematică de mă lăsa mută de admirație! Lua parțialele din scris și ieșea zâmbitoare de parcă nu scrisese timp de două ore demonstrații de câte cinci pagini, la care eu leșinam întrebându-mă ce era între ”fie dat…” și ”ceea ce era de demonstrat”!
Despre ea aflasem că erau tot patru frați. Așa spusese. Crescuse acolo, în inima Apusenilor, în orașul Câmpeni despre care vorbeau documente încă de la 1584. O moață mândră tare și cu mintea deschisă. În timp am invitat-o la mine acasă unde, între cele patru fete care eram, se integra perfect și căpăta un chef de vorbă, mamă-mamă! Cu timpul a început să ne povestească despre locul din care venea și oamenii între care crescuse. O lume total diferită de a mea căci, între caldarâmul orașului și viața trăită în munții Apuseni, era cum aveam să descopăr în cele două vacanțe petrecute alături de familia sa, un drum de la Pământ la Lună. Un drum pe care aveam să pășesc fără să am măcar habar de ceea ce aveam să descopăr. A fost poate prima experiență trăită de mine, care mă va face să înțeleg că lumea satului despre care citisem mai ales în cărțile de literatură nu era ficțiune, era o realitate pe care nimic nu o schimbase, nici măcar mărețele transformări revoluționare ale anilor de după război. Cea de-a doua experiență ce m-a făcut să recitesc Ion și Răscoala de Rebreanu, a fost aplicarea legii fondului funciar. O lecție despre cum este să trăiești o viață doar cu gândul că într-o zi, îți vei lua pământul înapoi. Da, au existat oameni care au trăit, au îmbătrânit și parcă au refuzat să moară, așteptând clipa când pământul le va fi înapoiat. Erau bătrâni, nu mai aveau puterea de a-l munci dar erau din nou în rândul lumii. Aveau pământ! Dar despre asta vorbim altădată.
Acolo, în inima Apusenilor, erau zone în care cooperativizarea nu se făcuse. Pământul aparținea încă celor ce îl munceau și nu era deloc ușor. Fiecare din gospodăriile risipite pe câte o coastă de munte își producea singură cele necesare traiului. Creșteau animale, semănau, mergeau la coasă, fete și băieți roboteau pe lângă casă, fiecare având rostul său la treburile zilnice, mergeau la școală, la muncă și astfel viața curgea înainte. Și totuși comunitatea era unită, trăia o viață în care fiecare familie era parte a unui întreg. Dacă era greu? Era greu tare! Dar să o iau cu începutul.
Primul drum la Câmpeni l-am făcut în 1981 sau 1982, când prietena mea m-a invitat să-mi petrec vacanța de iarnă la părinții săi. Am sărit în sus de fericire căci nu fusesem niciodată în acele locuri și cum eram un călător prin țara mea de mică, știam că va fi o excursie memorabilă deși nicio clipă nu am anticipat tot ceea ce voi descoperi. Cum știam că voi merge de Crăciun într-o familie cu încă trei copii am întrebat ce daruri ar fi potrivit să duc. Pe drum însă, când ne apropiam de Câmpeni, prietena mea a început să se agite și să-mi spună că înainte să ajungem, trebuie să-mi mărturisească ceva. Am început să pun întrebări, nedumerită de starea ei de agitație. Poate nu le-a spus părinților că vin cu ea? Ba da! Poate nu mi-a spus că este de fapt căsătorită? Nici vorbă de așa ceva! Poate are un copil despre care nu a spus nimănui și acum voi afla adevărul? Nici despre așa ceva nu era vorba. Atunci ce este? Răspunsul ei m-a descumpănit: nu suntem patru copii cum am spus, ci zece! A mărturisit că la început, i-a fost rușine să spună tuturor la facultate că sunt zece copii la părinți ca să nu o ironizeze cineva dar, după ce mi-a cunoscut familia și a văzut că ce înseamnă pentru noi o familie numeroasă, nu a știut cum să-și îndrepte greșeala și astfel, invitându-mă la ea acasă aveam să o înțeleg. Am rămas așa de surprinsă încât am întrebat în gura mare în autobuzul cu care mergeam de la Alba-Iulia la Câmpeni ”câți?”, de s-au uitat toți la noi. Ea, cu fața ascunsă în palme răspundea cu glas pierit: ”zece”! Doamne, mă gândeam: nu am cadouri pentru toți, ce mă fac? Câte întrebări îmi veneau în minte: câți voi întâlni acasă, ce vârste au, ce sunt fete sau băieți? Ea, abia prididea cu răspunsurile, noroc că aveam ceva drum de făcut și timp de povestit!
Nici nu bănuiam însă că nu avea să fie cea din urmă surpriză și că tot ceea ce voi trăi în acele zile la Câmpeni va fi ca o poartă deschisă către alte locuri și alte timpuri, ca o viață trăită într-un univers paralel cu cel în care trăisem eu până atunci. Din păcate, nu am putut niciodată să le spun părinților săi ce a însemnat pentru mine timpul petrecut în familia lor și să le mulțumesc, căci până astăzi nu m-am reîntors în Câmpeni. Dacă regret ceva din tot sufletul, este că nu am avut un aparat de fotografiat la mine, să pot imortaliza acele locuri așa cum le-am găsit eu în acei ani și pe acei oameni, așa cum i-am cunoscut și toate întâmplările trăite despre care astăzi, pot doar să povestesc. Despre o lume în altă lume, așa cum am descoperit-o eu, cea crescută pe caldarâmul orașului.
Dar să o luăm cu începutul când, ajunsă la Câmpeni, am pornit spre casa unde eram așteptate. Ehe, se spune că primul pas este mai greu, apoi restul se aștern ușor, unul după altul și tot așa. Asta în alte povești căci, în povestea mea aveam să fac patru ore pe un drum pe care, cei de-ai casei făceau la dus un cam sfert de oră și l-a întors trei sferturi de oră. Adică, la coborât și la urcat căci, de fapt, când spui: sunt din Câmpeni, trebuie să mai precizezi și de unde, căci multe din case sunt risipite sus pe munte de unde ți se așterne la picioare, vatra orașului. Eu pot spune că am cucerit de-a dreptul orașul de pe munte, căci până sus unde era casa, drumul a fost o adevărată poveste spusă pas cu pas, de prietena mea.

2. Drumul spre casă