Duzina de cuvinte – prima pagină

Uneori, în viață ai o viziune. Clară, concisă, o ai înaintea ochilor ca și cum ai citi știrea-bombă de pe prima pagină a unui ziar. Cu litere de-o șchioapă, gândul tău capătă trup. Nu trebuie să fie un gând măreț. Este suficient că este gândul tău și crezi în el. Desigur, uneori ar prinde bine să ai alături o echipă. Ai avea un altfel de start. Prima poziție oferă întotdeauna avantaje. Dar dacă rămâi doar cu gîndul, nici prima poziție, nici echipa lăsată să aștepte un semn, nu poate să transforme în realitate, o viziune.
Trebuie să fii foarte îngâmfat să crezi că meriți mereu să fii primul? Să crezi că faci parte dintr-un clan de veșnic-învingători? Poate că da, dar dacă astfel vei merge mereu înainte atunci poți continua să crezi. Totuși nu trebuie să uiți că uneori, alergând fără oprire, încercând să arzi trepte, fără să privești o dată înapoi spre echipa ta, te poți trezi prins în mijlocul unei furtuni. Singur. Poate gândești că este doar o furtună într-un pahar de apă? Dar vezi, depinde cât de mare este paharul, în care s-a stârnit furtuna!
Ai văzut vreodată, ce se întâmplă când uiți în grădină un furtun din care apa curge fără oprire? La început totul pare în ordine. Poate gândești că îi va face bine pământului. Apoi, pământul începe să-și piardă stabilitatea, totul plutește în derivă și nu după mult timp, nimeni nu-și va mai aminti cât de frumoasă era grădina. O vei privi cu milă întrebându-te unde ai greșit.
Uneori, în viață, viziunea este doar nălucire. Strălucitoare, unică, irepetabilă, greu de uitat. Un miraj perfect. Prea frumoasă pentru a fi realizabilă. Prea atrăgătoare pentru a fi adevărată. Asemeni știrilor din prima pagină a ziarelor. Și atunci, mult mai bine, ar fi să luăm o foarfecă și fără a mai pierde vremea, să croim o diagonală perfectă prin viziunea de astăzi, lăsând-o astfel să devină uitare.

Alte duzini de cuvinte, la timp scrise veți găsi înscrise la Eddie în tabel.

Publicitate

Duzina de cuvinte – Un rămășag

Cu grație călătoresc prin gânduri,
Pe drumuri ce-s abia știute
Între iubiri ce s-au sfârșit
Și vorbe despre începuturi.

Un rămășag făcut-am astăzi
Și arbitru Cerul îmi va fi,
De-ar fi să-l pierd deși, n-aș crede
Sunt gata pentru al cinsti.

Inițiază jocul sumbru!
Trădării lasă drumul liber!
E omenesc să-ți uiți cuvântul
Doar vorbă-i fără de putere!

Promit să uit, fără de lacrimi
Un timp în care te iubeam,
Și-un singur gând vuia prin ființa-mi
Să fi al meu, să fiu a ta!

Plătesc arvuna în cuvinte,
Zidite-n umbrele din noi.
Plătesc căci vreau să vezi, iubite
Că astăzi nu-mi mai este greu.

Mai vesele sau mai amare,
Arcadă peste trupuri goale,
Cuvintele vor alunga
Latenta lene ce ne doare.

Rămâi să vezi, eu plata-ți fac
Și lacrimi eu șirag voi duce
Ofrandă zeului pribeag,
Amor ce trist, iubirea-ți plânge.

Și jocul astăzi se încinge:  cuvintele să le petreceți la Eddie, deci poftiți, vă rog !

Duzina de cuvinte – o varã

A fost o varã ciudatã. Prea rece ca sã-mi placã. Prea agitatã pentru a mã face sã mã simt confortabil. Poate ar trebui sã încep sã mã obişnuiesc cu nestatornicia anotimpurilor, cu ploile revãrsate în cascade peste oraş, cu rãsãritul incert al soarelui în zilele de varã, cu pãmântul pornit într-o alunecare ce nu vom şti niciodatã unde se va opri, cu vântul ce se crede sopranã de coloraturã şi astfel, la fiecare rafalã ne face sã rãmânem treji pânã dimineaţa.
Poate toamna ce stã pregãtitã sã-şi intre în drepturi ne va ajuta sã ocolim cu un viraj larg zilele verii şi, asemeni unei cortine a cãrei torsadã atrage privirea, ne va purta spre cãldura potolitã a zilelor de septembrie.
Desigur nu mã aştept ca o foarfecã uriaşã, sã taie adânc în carnea verii. Ca o dezlipire farã lacrimi a poamelor de ram, ca o scânteie ce arde catifeaua nopţii cu mii de sclipiri. Nu, nici vorbã. Spectator mãrginaş al transformãrilor acestei lumi, adun într-un pocal imaginar frânturi de amintiri ale unor veri în care un copil aştepta toamna. Sus, în cuibul parasit de pui, cu lovituri de plisc, o barzã îşi anunţã plecarea.
A mai trecut o varã, se mai apropie o toamnã.

Alte duzini de cuvinte vã aşteptã la psi sã le aflaţi povestea.

Duzina de cuvinte – un adevãr cât un grãunte

Câte adevãruri pot fi spuse fãrã înconjur ? Sunt ele oare grãunţe ce pot împiedica mersul lin al vieţii? Nu odatã am auzit spunându-se “eu asta cred despre.. şi doream sã se ştie!”. Cã tu doreşti nu poate fi pus la îndoialã dar, oare celãlalt dorea sã ştie? Veţi spune poate cã un adevãr rãmâne un adevãr şi spus şi nespus şi atunci de ce sã tãcem? Chiar aşa, de ce?
Dacã tac înseamnã cã nu am fost întrebat. Şi cred eu cã este bine sã tac mai departe.
Dacã sunt întrebat, trebuie sã dau un rãspuns. Şi atunci, adevãrul iese la ivealã. Desigur, adevãrul meu. Simbioza dintre adevãrul tãu şi adevãrul meu este fragilã cãci, nu odatã s-au dovedit a fi atât de diferite încât, prieteniile s-au rupt. Pur şi simplu nu au rezistat acestui şoc.
Şi atunci ne întrebãm dacã nu era mai bine dacã am jertfi câte un adevãr din când în când. Meritã o prietenie aceastã renunţare la integritatea propriilor noastre crezuri? Indulgenţa cu care am privi greşelile celuilalt poate fi o reminiscenţã a vechii credinţe cã prietenul trebuie acceptat aşa cum este, fie cã greşeşte, fie cã nu?
Simbioza dintre cuvânt şi faptã ar fi reţeta unui parcurs lin în viaţã. Aşa credem. Dar se pare cã uneori, cuvântul poate sãpa adevãrate crevase în care se pierd şi faptele bune şi cuvintele dulci de altãdatã ce legau prieteniile. Ţi-ar trebui apoi nişte catalige sã poţi pãşi peste ele pentru a-ţi continua drumul. Şi atunci realizezi cã eşti un infirm, asemeni acelora ce şi-au pierdut o parte a corpului dar care continuã sã simtã durerea. Şi tu vei continua sã te gândeşti la prietenul tãu deşi, este atât de departe de tine, cu cât a fost mai mare distanţa dintre adevãrul tãu şi adevãrul lui. venit din timpuri fericite, gândul cã undeva ai un prieten, va trece mereu prin mintea ta, asemeni unui glonţ. Alunecând lin, fusiform, va lãsa o urmã curatã, în care se vor logodi douã gânduri: “niciodatã nu voi mai spune unui prieten adevãrul meu” şi “niciodatã un om care nu acceptã şi adevãrul meu, nu va mai fi prietenul meu”.
Logic sau nu, cuvânt de zidire sau cuvânt de ruinã, adevãrul rãmâne însã, doar adevãr.

Duzinã de cuvinte ce se adaugã celorlalte, mult mai harnicuţe, în tabel la psi

Duzina de cuvinte – amintirile

 

Pe rugul amintirilor ardem adesea fãrã flacarã. O scânteie de niciunde venitã aprinde risipita pulbere a faptelor trecute şi dintre tablourile adunãtoare de imagini ce alcãtuiesc o viatã, scoate la ivealã poveşti ce se vor spuse.
Uneori apatici, alteori cuprinşi de frenezie ne lãsãm purtaţi în timpuri în care ne arãtam rãzboinici şi ne luam la trântã cu viaţa. Poate cã trecerea timpului ne-a înmuiat pornirile aprige, poate cã dimpotrivã astãzi, pãpuşile de cearã de altãdatã s-au transformat în adevãrate de fiare aflate mereu la pândã, cu toţii pãstrãm în sufletele noastre neatinşi, gingaşii boboci ai primei iubiri.
Amintirile sunt ca o boalã: te înmoaie, te scot din rând, te izoleazã, te determinã sã ceri ajutor si la sfârşit ori eşti mai puternic, imun fiind la oricare chemare din trecut, ori rãmâi pe vecie prins în acel sâmbure de realitate înţeles doar de tine.
Lanţul amintirilor. Un titlu de film. Dar cu timpul realizezi ca în viaţã nu existã o amintire. Existã amintiri. Fiecare amintire spune povestea unei clipe. Fiecare clipã se ţine însã strâns de altã clipã, şi atunci când chemi o amintire ea nu va veni singurã. Va aduce cu ea fapte, oameni, locuri. Unele ne vor bucura, altele ne vor face sã suferim. Uneori mã întreb ce mã face sã sufãr mai mult: cã a trecut timpul sau cã atunci nu am putut sã-l ţin în loc?

Duzinele de cuvinte, ca de obicei, vã aşteaptã cuminţi, la psi

Duzina de cuvinte – În zori

În zori toate visele mor. Sau dispar? Sau doar le uitãm? Sau poate pleacã de la noi pentru a-şi gãsi urmãtoarea gazdã? Veţi spune cã uneori visele rãmân. Ni le amintim, le povestim şi apoi aşteptãm. Aşteptãm sã vedem dacã se vor împlini? Uneori a te osteni a le reţine cât mai mult timp este un efort atât de mare încât aproape cã îţi furã întreaga energie matinalã. Şi pentru ce? O himerã care pãrãseşte laş scena în care a evoluat, lãsându-te pradã îndoielii: am visat sau s-a întâmplat aievea? O stea prea strãlucitoare pentru a fi adevãratã!
Visele nu sunt întotdeauna ceea ce par. Uneori se împlinesc, alteori le purtãm cu noi viaţa toatã. Oare ce este mai frumos: sã-ţi împlineşti un vis sau sã trãieşti o viaţã pentru un vis? În toate etapele sale, viaţa noastrã este plinã de aşteptãri. Dar putem considera aceste aşteptãri, vise? Trebuie sã-ţi placã tare mult viaţa pentru a considera orice realizare ca fiind împlinirea unui vis. Cred cã atunci când rãmân puţine vise neîmplinite poţi spune cã viaţa ta este plinã de realizãri. Sau poate când sunt multe realizãri înseamnã cã s-au împlinit visele tale? Cine pe cine determinã de fapt? O realizare devine egalã cu un vis?
Atunci înseamnã cã nerealizãrile sunt nişte vise.. haine? Adicã, vise, vise dar niţel mai rele! Ca atunci când jinduieşti la gãina cea grasã a vecinului. O capeţi dar, trebuie sã o jumuleşti şi apoi sã o fierbi! Pentru mine ãsta este un adevãrat coşmar! Cine nu este gata sã decline orice posibilitate de a-şi vedea împlinit un asemea vis? Dar nu aş vrea sã mã vâr prea adânc în tenebrele unui coşmar câtã vreme pe cer strãluceşte o stea micuţã, un vis încã nevisat, o dorinţã încã nerealizatã, ce poate fi a mea, a ta, a noastrã. Şi poate, la revãrsat de zori, nu va dispãrea, nu o vom uita şi va rãmâne la noi sã o îndeplinim.
Şi dacã cerul va fi plin de stele, eu cum îmi voi gãsi steluţa mea?

Duzina de cuvinte – Oglindire

În ochii mei se oglindeşte cerul. Ochii sunt oglinda sufletului. Deci cerul se oglindeşte în sufletul meu. Ce culoare are astãzi sufletul meu? Cerul este atât de schimbãtor! Dimineaţã pãrea cã albastrul pur se revãrsase din penelul unui pictor care încã duce dorul Voroneţului. Curat şi adânc, te chema sã-ţi întinzi aripile şi sã zbori. Dar de unde sã iau aripi? Gândurile pot zbura, le poţi pierde imediat ce au prins contur dar tu, tu rãmâi prins în incertitudine. Sã zbor sau sã mã prind cu mâinile de ziua de mâine?
Mâine, cerul poate fi plin de nori negri. Mari, pufoşi, vor acoperi albastrul de Voroneţ şi un amestec de tonuri de gri va anima imaginaţia noastrã.
“- Uite un balaur sau poate este doar un guguluf?
– Dar acolo, nu ţi se par cã sunt nişte munţi? Priveşte ce vârfuri înţeapã cerul!”
Poţi alege orice nor şi sã te joci cu el. Dacã ai timp şi poţi sã visezi închizând ochii, atunci harababura pufoasã atârnatã de cer, va fi trecutã prin sita imaginaţiei tale, adevãrat alambic în care se vor distila visele copilãriei.
Poate vei spune cã tu nu ai visat cu ochii lipiţi de cer. Oare?
O atitudine visãtoare nu te caracterizeazã, cãci pentru tine norii sunt nori, fie ei albi sau gri. Oare?
Sau poate vei spune cã mintea ta nu va fi niciodatã gazda unor gânduri legate de nori cãci nu vrei sã se spunã despre tine cã eşti visãtor. Tu un om atât de cumpãtat, de serios, sã fii perceput ca un om cu “capul în nori”? Oare?

Oare? Oare? Oare? Oare de ce, nu te cred? Poate pentru cã toţi am fost copii şi toţi copiii viseazã?
Poate pentru cã imaginaţia fiecãruia dintre noi poate picta minunate tablouri şi nu existã om care sã nu fi ridicat privirea spre cer privind la imagini doar de el vãzute? Şi cum imaginaţia noastrã nu este deloc uniformã, nici poveştile pictate pe cer din bulgãrii pufoşi, nu vor fi niciodatã asemãnãtoare. Si tot de aceea, sunt atât de fascinante oglindirile. Adevãruri rãstãlmãcite, gânduri repovestite, imagini rãsturnate. Şi tu şi eu, privim. Şi eu şi tu, vedem. Ce vezi tu şi ce vãd eu?

Clubul psi a scris si astãzi cu cele douãsprezece cuvinte alese de Ma Tilda, dar gazdã ne va fi ca de obicei psi.

Duzina de cuvinte – Prinşi în urzeala istoriei

De ceva timp mã gândesc la tot ce am trãit. Am auzit adeseori expresia “aventura vieţii” dar sincer nu am privit niciodatã viaţa ca pe o excursie în care porneşti cu gãndul la întâmplãrile extraordinare de care vei avea parte. Cu speranţe.
Am învãţat din cãrţile de istorie despre schimbãrile de regim. Despre rãzboi. Despre urzeala jocurilor politice în care sunt prinşi fãrã voia lor cei mai mulţi. Oamenii, martori muţi sau actori înverşunaţi, deopotrivã vor fi târâţi sub tãvãlugul tragicelor întâmplãri ce vor schimbã pentru totdeauna vieţile tuturor.
Am fost mereu impresionatã de mãrturiile celor ce au trecut prin durerea rãzboiului, a pierderilor celor dragi. Moartea atâtor oameni, suferinţele îndurate deopotrivã de cei de pe front ca şi de cei rãmaşi acasã, suferinţe prelungite în ani, de fapt niciodatã sfârşite, le-am considerat mereu fãrã rost. Giulgiu purtat din cauza unui orgoliu nemãrginit al unor oameni pentru care nu existã Noi, ci doar Eu.
In 1989 am fost prinsã fãrã voia mea în mijlocul unei schimbãri de regim. Am simţit spaima fãrã margini, groaza celui ce nu ştie încotro sã o apuce. Am trãit frica despre care citisem şi nimeni nu putea sã-mi dea asigurãri cã va fi bine. Vãzusem oameni morţi pe strãzi, trecusem pe lângã ei şi mã întrebam dacã voi mai ajunge acasã. Mi-au rãsunat în urechi şuieratul gloanţelor trase lângã casa mea. Erau reale ca şi frica mea. Au fost zile şi nopţi de coşmar. Au trecut dar nu le-am uitat.
Am înţeles cã istoria poate fi “cea mai frumoasã poveste” dar numai dupã ce personajele ei au scãpat cu viaţã.
Am înţeles cât de puţine ştiam, cât de mici suntem în jocul puterii, cât de neînsemnaţi rãmânem în faţa intereselor din culisele istoriei. Am înţeles cât de nemiloasã poate fi transformarea unei lumi.
Am înţeles cã dincolo de mândria celui ce-şi conduce eroul pe un afet de tun este atât de multã suferinţã încât rãmâi cu sufletul amorţit pentru toatã viaţa. Un recviem oricât ar fi de grandios nu poate sã-l readucã la viaţã. Şi atunci mã întreb retoric, desigur:
Este prea mult sã cer sã nu mai fie rãzboi?
Am un blog prea mic ca sã spun lumii cã îmi este teamã cã încã un marş al ambiţiilor nemãsurate s-a pornit prin lume?
De ce oare dorinţa mea de pace pare a fi un vis incompatibil cu visurile altor oameni? De ce oare nu putem sã ne trãim fiecare viaţa fãrã a ne face trebuinţã viaţa celui de lângã noi? Poate este diferit, poate are alte visuri decât ale noastre, dar este tot un om şi viaţa lui este la fel de preţioasã.
Lumea pare cã plecat din nou la rãzboi. Ştiu veţi spune cã astãzi nu mai sunt rãzboaie, sunt conflicte. Pare mai puţin grav, nu? Un conflict este ceva banal astãzi. În lume sunt atâtea conflicte, încã unul în plus nici nu se cunoaşte! Însã un rãzboi ne aduce în memorie grozãviile citite în cãrţi. În cãrţile de istorie sunt rãzboaie nu conflicte şi poate de aceea când se apropie de mine istoria cu glas de tun, mã tem. Şi cu cât este mai aproape, cu atât teama mea creşte deşi îmi repet cã totuşi, de aceastã datã, istoria nu se va repeta.

 

 Cum în urzeala celor douãsprezece cuvinte s-a prins din nou clubul psi mergeti sã vedeti ce poveşti au ţesut.

duzina de cuvinte – armonie colectivã

sursa

Mã gândisem sã scriu despre armonie. Dar nu prea merge, cãci ziua de astãzi a fost de departe cea mai lipsitã de armonie din ultima perioadã. Îmi este greu sã aplic definiţia armoniei întâmplãrilor petrecute astãzi. Vã veţi întreba poate: dar ce s-a întâmplat astãzi? Nimic neobişnuit. Am fost la serviciu, am interacţionat cu colegii şi m-am întors acasã. Apãsatã de o întrebare: de ce oare este atât de grea înţelegerea definiţiei armoniei: “ARMONÍE, armonii, Potrivire desăvârşită a elementelor unui întreg. ♦ Bună înţelegere în relaţiile dintre două persoane, două colectivităţi etc.”
Dar ideea de colectiv, cât de grea poate fi înţelegerea ei? “COLECTÍV, -Ă, Care rezultă din participarea, din activitatea mai multor persoane (sau lucruri). 2. Care aparţine tuturor; comun, obştesc, social. 3. Grup de oameni care lucrează în acelaşi loc de produţie, având interese şi conceţii comune, purtând fiecare răspunderea muncii depuse, supunându-se unei discipline liber consimţite şi acceptând o conducere unică.”
Desigur, este destul de greu sã suporţi o alipire forţatã mai ales atunci când habar nu ai ce înseamnã colaborarea. Adeseori mã gândesc cã pentru cele mai banale lucruri în viaţã trebuie sã “colaborezi” adicã sã stabileşti relaţii sociale şi de muncã cu oamenii din colectivul tãu, din jurul tãu, pe care ar trebui sã te bazezi pentru a realiza o acţiune comunã. Spun ar trebui, cãci din pãcate, un cerc vicios al ambiţiilor fãrã rost, al lipsei de respect, de educaţie şi nu în ultimul rând al lipsei oricãrei discipline de muncã, face imposibilã o astfel de acţiune. Sã fie oare de vinã pentru nemulţumirile mele de astãzi, dependenţa de disciplina deprinsã cu mulţi ani în urmã când am început sã lucrez? Sau poate lipsa mea de flexibilitate în ceea ce priveşte sensul noţiunilor enunţate? Pentru mine un colectiv înseamnã muncã în echipã. Toatã activitatea mea de pânã acum a presupus sã muncesc” în echipã”. Munca în echipã nu este posibilã însã fãrã respect reciproc. Respect manifestat în atitudine şi în limbaj. La urma, urmei oricare ar fi locul de muncã acesta nu este o scorburã, în care intrãm dimineaţa, departe de ochii şi urechile celorlalţi şi în care putem sã ne comportãm cum ne trãzneşte prin minte.
Ce este mai grav dupã pãrerea mea, este faptul cã spiritul de turmã este cel care primeazã. Este suficient sã dea unul tonul şi apoi, cei mai mulţi, se atârnã de coada turmei, plutind ca într-un adevãrat siaj mocirlos al unui guru improvizat. Toatã aceastã poveste îmi aduce în faţa ochilor povestea Fluieraşului din Hamelin. Imaginea tânãrului însufleţit de dorul de rãzbunare, a carui cântare a atras fãrã scãpare, copiii afarã din cetate. Numai cã acum este vorba de aducerea laolaltã a tot ceea ce reprezintã mai neplãcut, mai pãgubos în firea omeneascã. Mai lipseşte o fluturare de batistã şi am avea imaginea completã a dezastrului colectiv.
Ştiu, ceea ce am zugrãvit aici este un tablou monocromatic. Lipseşte cu desãvârşire o tuşã de penel care sã ne înveseleascã. O nuanţã a speranţei cã poate, poate mã înşel. Dar, deşi am cãutat, nu am gãsit în cutia mea de cuvinte-culori nuanţa potrivitã. Am gãsit doar un cenuşiu şi tot ce am putut desena a fost o lacrimã. Atârnatã de gene am rugat-o sã aştepte rãbdãtoare. Veţi întreba poate: ce aşteaptã? Nu ştiu nici eu. Poate alţi oameni, poate alte timpuri, poate înţelegerea.

 

sursa

Pe toţi cei care au scris cu duzina de cuvinte îi veţi gãsi la psi.

 

Duzina de cuvinte – nebunul de pe Marte

Merg pe stradã şi şuvoiul uman ce pare un balaur cu multe capete şi multe picioare ce aleargã repede, repede pare gata sã mã înghitã. Mã uit disperatã în jurul meu cãutând un plicter cât de mic în care sã mã ascund, sã-mi pierd urma, dar vai! Staturat, plin de el balaurul pare cã îmi ghiceşte intenţia şi devine dintr-o datã agitat. Sã fie de vinã ploina ce cade şi cade fãrã întrerupere de câteva zile? Sau poate balaurul nu este chiar inofensiv cum îl credeam? Destulpinã la cap cum mã cred, încep sã-mi dau cu pãrerea: o fi vreo agenturã strãinã ce mã urmãreşte sau conspiraţia universului întreg s-a strâns în jurul meu? Te pomeneşti cã vreun borcantar nesuferit a pus cale o glumã desispitã doar, doar voi cãdea în plasa lui!

            Gata cu supoziţiile! Aleg sã pornesc din nou la drum aşa bocnaş cum îl ştiu, dar prea mulţi boierni în zilele noastre şi-au cumpãrat stradã astfel încât, uneori te simţi stativit şi plagat de atâtea roţi rostogolite parcã peste capetele noastre.

            Dintr-odatã înlemnesc! În faţa mea, desagatat, stãtea înfipt El. Nesfârşit, ivit de niciunde, acoperind totul, fãcând sã disparã şi ultima fãrâmã de orizont. Fac un pas la dreapta, el la fel. Fac un pas la stângã, el dupã mine. Mã uit sã caut oglinda cerului şi întâlnesc ochii Lui. Mã retrag disperatã, încercând sã mã agãţ de balaurul mişcãtor doar, doar mã voi ancora de un starest. Dar sunt singurã. Strig şi ecoul îmi trimite doar boierni tremurate. Şi atunci înţeleg, neînţelesul:

balaur mişcãtor,

de toate apucãtor,

strângând dupã el

pe cei zãpãciţi,

pe fugã mereu,

sunt eu!

Doar eu,

stingher şi pierdut,

uitat mai demult,

În raftul de sus

În care ascuns,

de nimeni ştiut

am stat cuminţel.

nebun liniştit,

De pe Marte fugit.

sursa

Duzinã inventatã, târziu publicatã la psi poposesc, frunţile sã vã descreţesc!