Viața la țară

”Viața la țară este simplă și frumoasă.” Nu îmi aparține cugetarea așa că am pus-o între ghilimele. Era o postare pe facebook cu like-uri cât cuprinde. Între ghilimele a fost și când Duiliu Zamfirescu a scris romanul cu titlul omonim și acolo a rămas și în secolul XXI. Poate veți dori să mă combateți, dar aveți cu ce? Să enumerăm câteva din avantajele vieții ”la țară”: aer curat, alimentație sănătoasă, mișcare în aer liber, relații sociale pline de respect și desigur, respectarea vechilor tradiții. Să le analizăm pe rând, frumos și fără patimă precum făceam pe vremuri analiza textului literar mai sus amintit.

Aer curat. Se găsește. Încă. Nu, nu este meritul Ministerului Mediului cum am fi tentați să credem și nici nu se datorează nivelului ridicat de civism al cetățenilor sau al administratorilor economici fie ei privați sau de stat din zonele rurale.  Nu că nu ar fi pe ici, pe colo și câțiva care chiar au grijă de nivelul noxelor elibrate în atmosferă dar, sunt atât de puțini că nu pot contracara efectele nepăsării sau a lipsei de educație a celor mulți.

Ce aer curat se simte când sunt incendiate câmpurile pentru a le curăța de resturi! Ce incendii de pădure se pornesc!

Ce aer curat inspiri la margine de sat, unde în lipsa amenajării unei gropi de gunoi sau a serviciilor de salubritate comunală sau datorită nesimțirii, se descompun la soare mormane de gunoaie și leșuri de animale!

Desigur, sus la munte sau pe la șesurile prin care roată de mașină nu poate călca în lipsa drumurilor este aer curat berechet! Proaspăt, purtând mireasma pământului reavăn frământat de cizmele celor ce-și duc traiul prin acele locuri, prea legați fiind de petecul de țărână sau prea bătrâni să-și ia lumea în cap.

Alimentație sănătoasă. Este. Cât costă? Cum se obține? Și cam ce se poate obține într-o gospodărie astfel încât să te declari mulțumit și fericit că stai ”la țară”? Păi să vedem: legume (de la șes la munte, scade diversitatea și cresc costurile), fructe (vezi nota anterioară), lapte, carne, ouă ( de la șes la munte, de la simplu la dublu, funcție de dotări tehnice, vârstă și terenul aflat în proprietate. Rămân ”amănuntele”: uleiul, orezul, mălaiul, sarea, zahărul și restul care nu cresc pe arac, nici nu se produc în gospodăria oricui și fără de care ”alimentația sănătoasă” rămăne cam fadă. Desigur sunt la ”liber” apa și focul de sub oală.

Relațiile sociale. Aici, trebuie să recunoașteți că este greu să repopulăm satele din care tinerii au plecat să-și caute nororcul pe alte meleaguri lăsând în urmă bătrânii și copii. Nu am văzut nicio statistică care să spună negru pe alb, câte sate mai au doar câțiva locuitori (atenție, nu familii diferența fiind enormă), câte școli s-au închis din lipsa elevilor sau a profesorilor sau în care, într-o sală de clasă învață copii aflați în două clase diferite sub îndrumarea aceluiași învățător? Pare dintr-un film din alte timpuri?

Teoria spune că ”Relațiile sociale desemnează toate tipurile de interacțiuni dintre componentele unui sistem social: persoane, grupuri, organizații, instituții, precum și dintre acestea și formele obiectivate ale activității (norme, modele, ideologii, credințe, teorii). Ele exprimă una din caracteristicile fundamentale ale ființei umane, aceea de a se forma și manifesta printr-un ansamblu de legături cu ceilalți membri ai comunității.”

Deci, conform teoriei, pentru a stabili relații sociale ai nevoie de o comunitate formată în jurul acelorași credințe și norme de viață, unanim acceptate și respectate. Ce faci însă când rând pe rând, membrii tineri, activi ai comunității pleacă și în locul lor încep să apară familii noi, cu obiceiuri noi, credințe noi. Procesul de asimilare de către noii veniți al tradițiilor locului va fi mai rapid decât cel al asimilării noilor obiceiuri aduse de aceștia, de către localnici? Cum vor influența orășenii stabiliți la sat, viața tradițională a sătenilor căliți de lupta cu natura? Trebuie să fim drepți, cel mai greu la sat este să smulgi pământului bunătățile de pus pe masă, tradiționale, despre care ni s-a dus buhul. Viața eco, fără artificii nesănătoase, înseamnă artizanat, sculat la 5 dimineața, rânit la grajd, hrănit animalele, după care te duci la muncă, oriunde ar fi locul desfășurării activității căci de, viața la țară are nevoie de fonduri fără de care nimic nu crește, nimic nu se înmulțește. Țăranii noștri, dragii de ei, oricât de îndrăgostiți ar fi de natură și tradiții, s-au cam săturat de artizanatul de zi cu zi, vor și ei mijloace prin care să traverseze mai repede secolul lumină care îi desparte de restul lumii.

Tradiții. Aici stăm bine. Încă mai întânim meseriași, cunoscători ai meșteșugurilor care altădată asigurau toate cele necesare gospodăriilor. Unii mai norocoși au și ucenici alții, ultimii din bresla lor, vor duce cu ei în uitare, tehnici de lucru necuprinse în manualele de școală și care se vor pierde. Tâmplari, fierari, olari, cojocari, curelari, cizmari, dogari, pietrari, fântânari, făuritori de instrumente muzicale sau de măști ritualice, țesătoare în război, pictori de icoane pe sticlă sau cusătoresele cu mâini dibace, luptă cu sistemul, cu lipsa prevederilor legislative pentru păstrarea în nomenclatorul de meserii a acestei moștenirii culturale. Dar este greu, foarte greu să readuci la viață, să păstrezi nealterat și să reintegrezi totuși în cotidian acele componente ale vieții de zi cu zi de acum un secol, fără de care nicio gospodărie nu putea să se lipsească. Linguri de lemn sau de silicon? Vase de pământ arse în cuptor sau de inox? Cojocel de lână toarsă sau canadiană? Covor de lână țesut sau mochetă colorată? Ce dilemă! Își găsesc toate aceste lucruri loc în viața de zi cu zi sau rămân doar repere în programul turistic al celor dornici de visare și recreere?

”Viața la țară este simplă și frumoasă.” Nu! Viața la țară este complicată și grea chiar și astăzi. Lipsa drumurilor, lipsa școlilor, a spitalelor, a curentului electric (oricât ar părea de greu de crezut sunt încă destule așezări fără acest ingredient al vieții civilizate), lipsa veniturilor stabile fac tot mai greu de sustinut comunitatea rurală. Ici-colo sunt doar oaze în care înflorește câte un cactus adică, uneori cu mari eforturi se ridică câte o gospodărie în care tradiția se împletește cu prezentul și viața de zi cu zi cu antreprenoriatul atât de frumos, că pare ireal. Însă, povestea fiecărui succes, a fiecărui om pentru care satul, comuna este singurul loc de pe Pământ unde ar locui, încă este povestea unei bătălii în care nu puține sunt înfrângerile pline de lacrimi.

 

 

 

Anunțuri

Cum m-am apucat de citit

Iată o întrebare la care pot să răpund imediat: habar nu am! Citesc de când mă știu. Într-o postare mai veche am scris că mama îmi povestea cã în prima zi de şcoalã, în drum spre casã, m-am oprit şi aşezatã pe iarbã, plinã de curiozitate, am rãsfoit manualele primite. Nu am avut rãbdare sã ajung acasã, trebuia sã vãd ce se ascunde între coperţile frumos colorate. Nu ştiam sã citesc, dar curiozitatea care mã stãpâneşte şi astãzi, nu-mi dãdea pace. Cred cã cititul a fost pentru mine, mereu, modalitatea cea mai plãcutã de petrecere a timpului. Câtã vreme am cãrţi de citit, niciodatã nu mã simt singurã şi nu am mã plâng cã nu am ce face.
Citeam la masă spre disperarea mamei care nu suporta faptul că între farfuria de mâncare și cana de apă, trona cartea mea. Citeam în pat, în orele în care mama ne impunea somnul de după-amiază și astfel pentru mine timpul trecea repede. Citeam pe drum spre școală, citeam oriunde aveam momentele mele de liniște, de singurătate. În preajma mea, acasă sau la școală, la o lungime de braț se afla mereu o carte. La terminarea școlii generale, puține au fost cărțile din biblioteca școlii pe care să nu le fi răsfoit măcar. Știți că în recreația mare, mereu erau elevi care așteptau la ușa bibliotecii să împrumute cărți? Trecea recreația, suna de intrare la ore, dar pentru noi nu conta decât că vom avea cărți noi de citi. Era minunat!
Și apoi cum puteam să nu citesc când mereu primeam în dar cărți de ziua mea sau de Moș Gerilă? Să le fi pus în bibliotecă și să le las uitării? Cărți de beletristică sau albume de pictură, Istoria Românilor sau Atlasul botanic? Toate acele cărți noi, frumos tipãrite şi frumos copertate, a cãror simplã vedere te fac sã ţi le doreşti au deschis și vor deschide mereu, nenumărate porți către cunoaștere. Cred că cititul a fost și va rămâne mereu parte din viața mea căci doar astfel pot cunoaște lumea, oamenii. Povestea fără sfârșit a devenirii umane este însăși povestea cuvântului scris. În piatră sau metal, pe papirusuri sau piele de vițel, pe hârtie sau mătase, cuvântul scris a unit generație după generație.
Cum m-am apucat de citit nu mai are nicio importanță pentru mine. Important este și va fi, faptul că citesc. În fiecare zi. Proză, poezie, cărți de istorie, de călătorie sau cărți de povești pentru copii. Literatură clasică sau contemporană. Cărți recomandate de prieteni sau primite în dar, cumpărate din librărie sau din anticariat, sunt și vor fi mereu porți larg deschise către o lume veșnic în schimbare. O lume plină de culoare și înțelesuri spre care am pășit la îndemnul părinților mei, al profesorilor care mi-au spus mereu că trebuie să citesc, să îndrăznesc să visez și astfel să-mi croiesc propriul destin într-o lume ce a fost și va fi mereu a celor instruiți ce pot și care luptă să reușească.

„Articol ce răspunde provocării Libris, cu ocazia ediției a XIV a Târgului Internațional de Carte și Muzică Libris Brașov”.

Jocul de-a denunțul

Literatura română este plină de scrieri frumoase, de personaje ale căror povești sunt fascinante. Clasică sau contemporană, vastitatea ei poate oferi generațiilor de profesori și elevi, milioane de subiecte de studiu. Viața de zi cu zi, poate oferi la rândul ei profesorilor, alte milioane de subiecte prin care să testeze dacă, pe parcursul studiilor, elevii au dobândit capacitatea nu numai de învățare mecanică ci și de analiză și sinteză și mai ales, de adaptare a celor învățate la solicitările societății în care trăiesc.
Cu greu însă pot înțelege cum ”denunțul” a devenit un subiect de studiu și analiză la limba română. Dacă acest subiect, se regăsea pe biletul de examen al unor studenți din ultimul an la istorie, aș fi înțeles că se dorea să se afle dacă aceștia au cercetat și au înțeles corect modul în care în decursul istoriei, acest demers a influențat viața societății umane din lumea întreagă și implicit și de la noi. Dar nu, subiectul trebuia să fie tratat de niște copii pentru care, Moromeții sunt, doar personaje de poveste. Despre realitatea din spatele subiectelor de roman or fi învățat acești copii la școală, la orele de istorie? Profesorul Cioroianu afirmă, obsesiv aș spune eu, ”istoria este cea mai frumoasă poveste” dar, cine oare să-l asculte?
„Imaginează-ţi că te numeşti Luca Străjescu şi eşti personajul care colectează cotele ţăranilor pentru stat din fragmentul extras din romanul „Moromeţii” de Marin Preda. Redactează un referat (raport scris) adresat conducerii de partid, prin care să denunţi calitatea de element duşmănos a lui Ilie Moromete, pe care ai constatat-o când ai fost să colectezi de la el cota. Nimic altceva decât un subiect de Olimpiadă de română (jud. Prahova), etapa judeţeană, cls. XII, anul 2017”
Elevi străluciți, de 18-19 ani, participanți la olimpiada de limba română în anul de grație 2017, trebuie să facă ”doar un exercițiu de imaginație” pentru a-și dovedi capacitatea de analiză și sinteză. Însă, pentru cei ce au trăit anii de groază dintre cele două războaie, războiul în toată grozăvia, naționalizarea, colectivizarea forțată și mai apoi, anii de înaintare spre societatea multilateral dezvoltată, cu trădările, delațiunile, condamnările în baza unor denunțuri despre atitudinea dușmănoasă, denunțul este mult mai mult. Oare ce ar avea de spus bunicii acestor copii, martori și participanți deopotrivă la evenimentele ce au marcat istoria ultimilor 70 de ani, despre subiectul ales de cei puși să vegheze educația nepoților lor?
Mi-ar plăcea ca prof. Cioroianu să facă o emisiune specială, despre cum a fost denunțul folosit de-a lungul istoriei pentru acapararea puterii. Cine au fost denunțătorii. Cine pe cine denunța. Cine ce a avut de câștigat în urma denunțurilor. Istoria nu este o poveste. Istoria este o gigantică paradă a milioane de destine, o luptă pentru supraviețuire. Nu este nici frumoasă, nici glorioasă. Fiecare victorie, a frânt vieți.
Nu știu de câtă imaginație au dat dovadă elevii tratând acest subiect, mă întreb însă cum vor puncta profesorii răspunsurile lor? Cel mai bun ”denunțător” va lua 30 de puncte la acest subiect, dar asta numai dacă profesorul s-a documentat temeinic cu privire la ce înseamnă un denunț bun, bine argumentat. Departajarea va fi dificilă deci, căci nu numai imaginația omului (ce poate oferi atâtea răspunsuri unei singure cerințe) ridică probleme dar și nivelul cunoștiințelor profesorului evaluaror asupra teoriei denunțului. Dincolo de ironie, rămâne amărăciunea constatării că subiectele olimpiadelor de limba română, nu solicită creativitatea elevului ci îl obligă să nu uite că, mereu vor exista ”elemente dușmănoase” împotriva cărora este bine să ști cum să iei atitudine.
Am totuși o întrebare, oare ce vor scrie participanții la olimpiada de limba română, când vor avea următorul subiect: „Imaginează-ţi că te numeşti OM şi eşti personajul din Lumea de AZI care nu cunoaște durere. Redactează un raport conducerii din țara ta prin care să anunți calitatea de element prietenos a primului marțian sosit pe Terra, pe care ai constatat-o când ai fost să-l întâmpini.” NIMIC ALTCEVA DECÂT UN SUBIECT DE OLIMPIADĂ DE ROMÂNĂ, UNDEVA, CÂNDVA, ANUL….” FICȚIUNE sau REALITATE?

sursa

sursa

#REZIST

Da, REZIST! Din 2010! M-am încăpățânat ani de zile să trăiesc cu ceea ce mi-a rămas din salariu după ce guvernul Boc a hotărât că trebuie să ne fie impusă această curbă de sacrificiu pentru a salva țara. Eu și familia mea și ca mine, sute de mii de oameni.
Legea în baza căruia s-a luat hotărârea avea ca temei articolul 53 din Constituție care spune că se pot restrânge temporar exercițiul unor drepturi pentru ”apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.”
Am protestat, am făcut grevă, ne-am revoltat. Unii. Destui de puțini căci nu am realizat nimic. Salariile, pensiile s-au tăiat căci, desigur trebuia salvat statul care gâfâia sub greutatea lor. Așa spunea fostul președinte descriind situația țarii: ”Statul arată ca un om foarte gras care s-a cățărat în spatele cuiva subțirel, iar asta este economia.” Am salvat statul dar pe noi, cine ne-a salvat?
Salariile și pensiile tăiate atunci, reprezentau resursele din care trăiau milioane de cetățeni ai României. Nu, nu erau milioane de bugetari, doar sute de mii, dar ei aveau familii ce se bazau pe acele venituri. Speranțele lor, siguranța lor a dispărut odată cu veniturile tăiate.
Au tăiat 25% din salariu. Scurt. S-au gândit poate că acei 25% erau banii pentru coafat, manichiură și blănuri și deci, noi bugetarii ne puteam lipsi de ei fără mari probleme existențiale. Dar vezi, socoteala din târg cu cea de acasă, nu se potrivește. Bugetarii aveau copii la școală, aveau rate la bănci, aveau probleme de sănătate, aveau multe alte probleme dar cine a stat să îi asculte? Educația a milioane de copii a avut de suferit căci din acei bani cumpăram cărți. Nu citesc copii noștri? părea să nu știe cât costă cărțile cerute de școală, caietele suplimentare și încălțările și îmbrăcămintea și mâncarea și drumul!
Nici sănătatea familiilor bugetarilor nu a părut să le pună probleme. Sistemul mergea ca uns și nu era nevoie decât să spunem că ne doare ceva și se rezolva imediat. Poate de aceea domnul Lăzărescu a ales să moară între spitale, să nu păteze cu ceva imaculata lor situație.
Îmi spune și mie cineva unde se cheltuiseră banii? Douăzeci de ani guvernele s-au perindat și noi eram unde eram. Ce se plătise, că de construit nu au construit nimic? Investițiile mari, de stat, erau ZERO! Licitații și contracte neonorate, lucrări începute și neterminate. Și fără lucrări și cu banii luați! Astăzi aflăm că s-au onorat contracte oneroase și s-au plătit despăgubirii uriașe unora care nu aveau niciun drept. Visteria țării s-a golit și statuGuvernul l intra în incapacitate de plată. Păi o goliserăm noi, bugetarii? Profesorii, funcționarii, medicii, polițiștii și mai știu cine?
A fost necesară sacrificarea bugetarilor și a familiilor lor? Legal a fost justificată decizia cu aliniat și paragraf. Era periclitată soarta țării, era necesar un împrumut culmea, pentru plata salariilor și pensiilor căci visteria era goală, FMI-ul a pus condiții și tot așa….
Unde ați fost atunci, voi toți cei care astăzi ați ieșit pe stradă? Atunci, noi cei direct vizați, salariați și pensionari, am ieșit la demonstrații, abia câteva zeci de mii. Poate ceva mai mult în toată țara. Puțini, foarte puțini. Am fost înfrânți și ne-am dus crucea care cum a putut. Pe soarta fiecăruia dintre cei afectați de acele măsuri, stă scris de atunci #REZIST.
Poate că nu am ieșit în stradă în aceste zile. Poate că nu voi mai ieși niciodată în stradă, pentru nimic căci, eu am ieșit de fiecare dată la VOT.
Mi-am spus voința și astăzi aștept de la cei ajunși în Parlament și Guvern să-și asume responsabilitățile înscrise în fișele de post. Au jurat să facă totul pentru binele cetățenilor care i-au votat. Desigur, sunt membrii de partid și respectă politica partidului din care fac parte dar, odată ajunși în funcțiile pentru care au candidat sau au fost desemnați, fiecare dintre ei au depus un jurământ față de ȚARĂ: ”Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a Poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!” Țării, mie, cetățeanului acestei țări, trebuie să dea socoteală de acum înainte. Acum, ei trebuie să discearnă cu propria conștiință, ce este corect și ce este abuz de putere. Este o aroganță să iei decizii când și cum vrei doar pe principiul că ”am câștigat alegerile, suntem legitimi și știm ce este bine și nu dăm socoteală!”. Dacă vrei să te urmeze țara, coboară-te la înțelegerea celui mai umil cetățean, așa cum un bun pedagog predă la clasă la nivelul înțelegerii celui mai slab copil din clasă, explică-i ce se va întâmpla de acum încolo cu viața lui și dă-i posibilitatea să înțeleagă și să accepte deciziile luate.
Cei care ar fi trebuit să vegheze să nu se ajungă aici par însă să nu fi înțeles acest lucru. La două luni de la alegeri, oamenii ies în stradă. Asta ne așteaptă de aici înainte? Cheltuieli și agitație cu alegerile, apoi contestații în piața mare în urma unor decizii greșite, remanieri guvernamentale și din nou alegeri și tot așa, la nesfârșit? Acesta să fie viitorul României? Veșnic în stradă?
Optsprezece milioane de alegători. Șapte-opt milioane de votanți. Și nesfârșite demonstrații. Încerc să REZIST. Trebuie să REZIST!

Despre iarnă numai de bine..

Despre cum ne surprind pe noi zăpezile din timpul iernii și nu numai, am scris pe republica.ro.

Prinși în cercul de foc

Acum un an în Clubul Colectiv, 64 de tineri și-au pierdut viața și alți 147 au suferit arsuri grave care le-au afectat pentru totdeauna viața. Un lung șir de abateri de la prevederile legale au dus la producerea unei tragedii. Viața unor oameni a căror singură vină a fost că au crezut în seriozitatea celor care i-au invitat să le treacă pragul, a fost astfel curmată.
Chiar așa, v-ați gândit vreodată, atunci când sunteți gazde, în propriile case, dacă ați făcut totul pentru a asigura viața invitaților voștrii? Veți spune că nu are ce să li se întâmple într-o casă particulară sau un aparatament. Oare?
Un aragaz defect, un grătar prost amplasat prea aproape de stiva de lemne sau de niște poliester rămas de la reparațiile casei, țigările aprinse uitate pe oriunde căci suntem acasă și fumăm unde vrem, pot fi oricând sursele unui incendiu. Ce veți face? Are cineva în propria casă un stingător? A exersat cineva pentru propria siguranță, utilizarea acestuia?
Mă tem că la toate întrebările mele răspunsul este NU! Nu este nevoie să mergem într-un club sau la teatru, oricând se poate întâmpla o tragedie și atunci fiecare dintre noi vom fi răspunzători pentru soarta celor care se aflau în casa noastră.
Realitatea zilelor noastre arată că deși se vorbește mult pe această temă, prea puține sunt lucrurile concrete care s-au făcut. Pot spune că înainte de 1989 se făceau mai multe exerciții de alertare contra incendiilor la locul de muncă și erau mult mai mulți oameni instruiți să intervină în astfel de situații.
Din când în când, o tragedie ne arată cât suntem de vulnerabili. Pentru scurt timp, spaima ne unește. Din păcate, nu este suficient pentru a schimba comportamente și a ne face să luăm decizii corecte, de la modul în care privim propria responsabilitate față de societate, față de fiecare om cu care interacționăm, cunoscut sau nu și până la disciplina în ceea ce privește seriozitatea cu care sunt stabilite prevederile ce trebuiesc urmate în procesul de autorizare a unor activități și urmărirea respectării acestora.
Durerea nu se va șterge, este înscrisă cu litere de foc în destinul unor oameni pentru care ziua de 30 octombrie 2015 părea să fie o zi ca oricare alta. Poate doar ceva mai plină de muzică. ”Ziua în care vom muri” Goodbye to Gravity.

selfie la concert –
prins în eternitate
ultimul zâmbet

Mulți, Doamne! Prea mulți!

Și a mai trecut o confruntare și îl iubesc tot mai mult pe Caragiale!

Dă-mi Doamne răbdare! Infinită, de izvor și dă-mi putere să-mi înfrâng dorința de a  sfărâma televizorul ascultându-i pe candidații ce se visează Primar General! Am dat bani pe el și îmi trebuie să aflu cine va ieși victorios până la urmă.

Multă răbdare trebuie să ai, dacă vrei să prinzi sfârșitul confruntării de idei a candidaților, să nu fugi îngrozit de cele ce-ți aud urechile!

Ascult, ascult și mă întreb dacă acești candidați chiar au înțeles la ce vor să se înhame. Care le vor fi îndatoririle și dacă știu cu cine vor trebuie să le ducă al bun sfârșit?

Bat cu grație câmpii prezentând fiecare ce vor face și vor drege, dacă vor pune mâna pe putere.

Unul spune că va rezolva problema centurii Bucureștiului, dar cam uitase că aceasta se află la CNADNR. Ce poate face Primarul Bucureștiului în afară de a solicita corelarea lucrărilor la centura cu executarea de pasaje denivelate la ieșirile din București peste calea ferată și să se ocupe de lărgirea străzilor de ieșire din oraș? Astea sunt problemele pe care ar trebuie să se concentreze Primarul General, dar nu părea să știe.

Cum să facem Bucureștiul, o Capitală culturală tot timpul anului, era o altă întrebare pentru un alt candidat. Răspunsul, magnific! Vom face ce vom face cu clădirile vechi, minunate, dar dărăpănate.

O capitală culturală tot anul? Adică așa, să o ținem într-un festival cu muzică și dans, pe străzi și în piețe de parcă ultimul lucru rămas de făcut în acest oraș era distracția cetățeanului și a turistului venit să ne descopere. Chiar așa de rău stăm la acest capitol, de a simțit nevoia dragul de candidat, să afle ce va face contracandidatul?

Aștept să văd ce le mai trece prin cap candidaților căci nesfârșită pare să fie imaginația acestora, ce urmăresc mai degrabă să se denigreze cât mai mult unii pe alții sau să-și scoată în evidență meritele personale (despre modestie unii nu par să știe prea mult), decât să le afle alegătorul gândurile mărețe pentru oraș.

Aparatura psihotronică ce ne afectează sănătatea! Doamne, mare ți-e puterea! Ce întrebare mai este și asta? Cum vor fi păstrate tinerele speranțe – adică tineretul mă lumină candidatul – în aparatul Primăriei? Respondentul, îmi povesti despre fiica sa de 16 de ani și bilețele sale minunate! Respondentule, vezi că era vorba despre angajații din sistem. Sper eu. Vine fiica ta să se angajeze în administrația publică? Nimeni nu-i întreabă pe acești candidați unde le sunt copii? La ce școli învață? În țară sau în străinătate? Unde s-au angajat copii lor după finalizarea studiilor? S-au întors în țară și s-au angajat în sistemul bugetar? Se luptă cu sistemul? Pentru ei ce gânduri au acești candidați?

În sfârșit un candidat a remarcat că emisiunea se dorea a fi un instrument de informare a alegătorului despre programele candidaților. Hai că nu stau chiar degeaba la dezbatere, mi-am spus eu dar, deși hotărârea sa a fost bună, aceea de a lasă pe fiecare din cei doi candidați extrași din urnă să-și expună o propunere pe care o consideră bună pentru bucureșteni, răspunsul unuia a fost monumental: cardul bucureșteanului. Acumulare de puncte de credit dacă îmi fac cumpărăturile la magazinele din proximitate. Punctele acumulate ar folosi la impozite, servicii medicale, transport. Nu am înțeles eu mecanismul dar, mai mare aiureală nu am auzit! Adică mă obligi să fac vânzare unor magazine?

Confruntarea s-a terminat, eu mai turmentată ca niciodată, ascult declarațiile finale și fără voie, iau notițe pentru mai târziu și gândul mă poartă la perlele culese de prin teze:

Nu are importanță cine va fi primar. Atunci de ce candidezi, omule?

Prioritatea primarului este să orienteze bucureșteanul spre câștigarea victoriei. Dar să știți, victoria nu poate fi a noastră (este bine că ești realist), ci a concetățenilor noștri. Păi, ei candidează sau tu?

Alegeți noii veniți în politică care și-au lăsat afacerile mănoase pentru voi! Eu însă vreau să aleg pe cel care nu regretă ce a lăsat în urmă, ca să-mi scoată apoi tot timpul ochii cu sacrificiul său, ci pe cel care chiar simte că va putea schimba orașul.

Dragi bucureșteni, desigur, unii ați adormit fiind ora târzie, dar rugămintea mea este să transmiteți și celorlalți mesajul meu! Păi cum dragă, dacă dorm? Cui și de ce mai vorbești, dacă presupui deja că eu dorm în loc să te ascult?

Am lucrat în televiziune unde sunt multe vorbe și nu fapte! În politică sunt fapte și vreau să nu mai dârdâiți! Vreau să dărui timp, lege și ordine! Primarul nu ne face nouă cetățenilor, daruri. Primarul răspunde de buna funcționare a administrației publice. Eu alegătorul plătesc taxe. Adică și cu banii luați și cu ochii scoși că primim daruri?

Importante sunt spațiile verzi dar și civilizația. Urbanitate și respect. Eu candidatul, aștept să mă civilizați deși, nu prea m-ai convins că știi cum.

Trecem un pic și prin trecut, Codex și proteste. Nu-i mai lăsați! Votați ce vreți! Parcă dacă nu-mi spuneai tu, votam ce doreai tu!

Și o luăm iar cu plus-valoarea. Reducem factura la curent și căldură. Pedepsiții! Pe ei, pe mincinoșii de până acum, desigur. Fiți a arma letală, apărați-vă copii. Comisarul cu mâinile curate, voi fi! Lege și Ordine! Doamne, dor îmi este de Comisarul Moldovan, dar eu credeam că voi alege un Primar nou, nu un nou Comisar!

În sfârșit și cineva care știe ce vreau eu de la viitorul primar. București, Capitală europeană! Cu tot respectul, ne-a scos cineva din Europa vreodată? Știu, ai vrut să spui că vom trăi într-un oraș în care vom simți că viața are calitate. Nu traiul, alt nivel. Dar, întreb eu, toate capitalele europene au rezolvat problemele legate de transport, curățenie, încălzire, sărăcie, educație și sănătate? Nu! Desigur serviciile sunt mai bune, dar probleme au și ei. Știți domnilor candidați ce ne desparte totuși de ei? Mentalitatea privind responsabilitatea fiecărui cetățean față de comunitate și responsabilitatea statului față de cetățean,  dar mai sunt și altele. Vă voi spune însă, cam ce cred eu:

– Au străzile asfaltate sau măcar pietruite. TOATE! Asta să vă fie prima grijă! Așteptam să-mi spuneți când se va întâmpla asta dar, nu a fost să fie nici de data asta.

– Spațiile verzi sunt amenajate și la dispoziția cetățeanului. Vreau picnic, îmi iau coșul și mănânc la iarbă verde. Nu sar garduri, gărdulețe, mai ceva ca la maraton, nu mă aleargă niciun câine și nici nu mă umplu de căpușe!

– Clădirile au fațade îngrijite. Or avea ceva reduceri, subvenții sau poate reguli mai clare pentru proprietari? Dacă tot este casa de patrimoniu și mă obligi să o păstrez, poate capăt și vreun ajutor de la stat, cât de mic?

– Abaterile de la reguli sunt imediat sancționate. Ce parcare fără ceas, unde care cum poate! Vine și controlează și lasă amenda. Nu discută! Dar au și reguli stabilite: intervale orare clare de parcare, 1-2 ore, maxim! Nu lași mașina și o iei după două săptămâni. Parcare gratuită între orele 20-08, după care parcarea se plătește. Dimineața nu mai vezi o mașină în parcarea de la stradă. E drept că au și parcări subterane.

– Stăpâni de căței care nu strâng murdăria de pe stradă și să nu fie imediat sancționați? Să o credeți voi! Câte amenzi au dat polițiștii locali în astfel de situații?

– Nu avem săli de spectacole care să găzduiască spectacole de anvergură? Se poate, dar mai întâi aș vrea să avem săli de clasă care să ofere condiții bune de învățat tuturor copiilor de vârstă școlară din toate cartierele. Mai ales în cele din cartierele sărace. Acolo este nevoie de educație, de asistență medicală prin unități de stat, de curățenie.

– serviciul de salubritate serios și stabil. Colectarea selectivă a deșeurilor și de la instituții și de la particulari și acest lucru să se reflecte în nivelul de plată a serviciilor. Cine nu colectează selectiv să plătescă mai mult, iar cei care se străduiesc să facă acest lucru corect, să aibă reduceri.

– lucrări cu termen clar de terminare, nu lăsate în seama generațiilor viitoare de primari, doar-doar nu vor fi uitați cei ieșiți la pensie!

Mai sunt multe alte probleme de rezolvat, nu le înșir pe toate, poate nici nu le cunosc pe toate în profunzime, sunt un simplu cetățean, dar cert este un lucru: unii candidați știu ce vor, alții nu cred că au înțeles care este menirea unui primar. Unii vor să plătească polițe, alții vor să se afirme. Oricum, dacă i-ați urmărit, sunt sigură că deja că au rămas mult mai puțini, la linia de start.

Totuși o întrebare nu-mi dă pace, e drept nu pentru mult timp căci ce înseamnă o săptămână în curgerea timpului, vorba iubitului nostru Caragiale, eu alegătorul anului 2016, cu cine să votez?

Voi v-ați lămurit?

 

Pe rând, domnilor!

           De mult nu am mai butonat cu atâta frenezie telecomanda în căutarea unor emisiuni, ca în aceste zile de campanie. Cum se face ora 21, încerc să dau de urma candidaților, dornică să nu ratez o nouă confruntare sau măcar niște contraziceri. Dacă sunt perseverentă, am șanse mari să aflu ce mi se pregătește de către ei, candidații.

            Deci, astă seară am aflat ceea ce știam: ambuteiaje matinale și pe înserat condimentează ieșirile din Capitală din și spre noile așezări-dormitoare, numite și cartiere rezidențiale. Sau, din și spre centrele de afaceri, moderne, strălucitoare dar, prinse de câte o stradă, ca puricii pe lujerul firav al florilor. Ea, strada, șoseaua, bulevardul, oricât ar fi de modernizată, reabilitată, trebuie să se declare învinsă de hoarda dezlănțuită a miilor de autoturisme pornite să o strivească sub roți. De, ea șoseaua insuficientă se dovedește, iar ei, năvălitorii cu roți, sunt mulți și grăbiți, că de, time is money și ei trebuie să câștige, nu să piardă. Asta cred ei, că barierele fac ce vor ele. Vorba poetului ”oameni răi din lumea rea, ne tot închid cărarea.” Așa că pleci cu graba și la barieră te întâlnești cu zăbava. La toate barierele orașului: pe Petricani, pe Prelungirea Ghencea unde cozile se întind pe kilometri și minutele trec și motorina se consumă și gazele ne otrăvesc.

            Asta știam, dar ce facem să nu mai fie? Am aflat că centura Bucureștiului nu a reprezentat o prioritate pentru forurile înalte, alte centuri prin țară s-au dovedit mai importante. Or fi fost cu ținte sau or fi strâns mijlocele-orășele, mai cochete.

        Recunosc sunt invidioasă! Pe Cluj, pe Arad, pe Pitești și până și pe draga mea Craiovă! Parafrazând pe Caragiale: Clujul, Aradul, Piteștiul, Craiova au fiecare centura lor, Bucureștiul meu, de ce nu are centura lui? Ce îi lipsește?

            Capitală este? Este!

            Îl traversează drumurile europene? În cruciș și în curmeziș!

            Trafic are? Are! Se cam împiedică el, traficul, în prioritățile de la intrările în oraș dar, se descurcă până-ntr-un sfârșit.

            Deci, vreau să fi trecută la PRIORITĂȚI! Se aude, candidatule?

            Nu am înțeles prea bine cum este cu desființarea sectoarelor și decuparea pe cartiere. Aici mai am de săpat până voi ajunge la înțelegerea deplină a propunerii. Ideea pare corectă, adică noi cei din Cartierul X nu avem aceleași dureri cu cei din Cartierul Y. Dar, oare așa să fie?

            Adică, cei din X au nevoie de asfaltarea de străzi, de o școală nouă și de câteva parcări.

         Cei din Y, au nevoie de modernizarea unei piețe, de un parc nou și de câteva blocuri reabilitate.

            Dezvoltăm enclave cu specific propriu? Un fel de autonomie a cartierelor? Oricum fiecare cartier are un specific al său, păstrat în ciuda tuturor schimbărilor impuse forțat orașului, de sistematizările de după război. Mai lucrez la acest concept nou pentru mine.

            Totuși am câteva întrebări:

            – Știți câte cartiere are Bucureștiul? Eu întrebând pe dl Știe-Tot, am aflat că ar fi cam 50.  Deci, din șase sectoare, șase orășele cam de mărimea Devei, vor rezulta 50 de unități administrative – cartiere ?

            – numirea administratorilor cartierelor, subordonați direct Primarului General, cum se va face? Prin alegeri și deci noi cheltuieli din bugetul local sau prin numire directă și deci, posibile parti-pris-uri?

            Deocamdată, mă opresc. Am la ce să mă gândesc până mâine și deci, cu simțul datoriei împlinite mă pot odihni. Așa cum ți-am promis, eu alegătorul, te-am urmărit și în această seară, ți-am ascultat discursul și am încercat să te înțeleg. Pe tine, candidatul anului 2016 la alegerile locale.

                 O ultimă întrebare : tu, candidatul anului 2016, ești sigur că ce gândești acum, pentru București, va transforma în bine orașul în viitor?

Închei cu speranța unui răspuns și cu aceeași considerație,

Eu, alegătorul anului 2016.

Cronica unei confruntări anunțate

         Ai și uitat ce ți-am promis dragul meu candidat? Ce ți-am spus că te voi urmări cu ochi de soacră, vânându-ți toate greșelile și căutându-ți nod în papură? Nu ne-a fost vorba că până la alegeri îți voi purica toate afirmațiile și îți voi studia la punct și virgulă, programul de guvernare?

            Pentru început trebuie să-ți spun că sunt dezamăgită. Confruntările dintre voi mi-au plăcut la început, dar încet-încet, au devenit un fel de bătaie școlărească din pauza mare, când cu pumni și lovituri la țurloaie se reglau conturile.

            – Tu nu știi câte foi sunt în plăcinta RADET-ului! Poc!

            – Ba tu nu știi câți surugii din vecini, umblă liberi pe ulița urbei! Plici!

             Drept să-ți spun dragă candidatule, pe mine alegătorul nu mă interesează numărul exact de centrale termice sau de taxiuri din oraș. Este treaba ta să le numeri. Pe mine mă interesează însă să aflu dacă tu chiar ai capacitatea să identifici problemele și dacă ești capabil să găsești soluții și să stabilești prioritățile. Și aș mai vrea să mă convingi de ceva: că te vei concentra pe rezolvarea problemelor și că nu vei duce un veșnic război de gherilă cu contracandidații de astăzi.

          Până acum s-au spus prea puține despre rolul Primăriei Generale în armonizarea programelor de guvernare ale Primăriilor de sectoare. Sectoarele, state autonome în marele stat al Capitalei. Unele, au mers victorios înainte, altele parcă trag mereu lozul necâștigător. Știu, vei spune că asta a fost voința mea, a alegătorului și trebuie să trăiesc cu decizia pe care am luat-o. Dar tu candidatule, să nu uiți că un sector este o parte a Capitalei. Așa cum un organism nu poate funcționa normal când unul sau mai multe organe se îmbolnăvesc, tot așa nici Capitala nu cred că poate să se dezvolte și să progreseze dacă, unul sau mai multe sectoare nu sunt administrate corect.

          Are Primăria Capitalei un cuvânt de spus când Primăria de sector, nu se achită de atribuții? Dacă da, până acum de ce nu a intervenit? Dacă nu, care ar fi propunerile pentru viitor astfel încât să se evite decalajele de dezvoltare?

           Ce poate face cetățeanul dintr-un sector când, pe marile bulevarde se tot fac reparații an de an, ba după ploi, ba după ninsoare, iar strada lui, rămâne tot o fâșie mocirloasă din care își extrage cu greu picioarele după ploaie?

            Dacă tot vă plac cifrele, eu alegătorul anului 2016 vreau să-mi spuneți dacă știți câte străzi de pământ are astăzi Bucureștiul? 725! Cum vi se pare această cifră? Pe mine mă îngrozește. În câți ani v-ați propus să le asfaltați? Ați calculat de ce buget ar fi nevoie ca să se termine într-un timp cât mai scurt asfaltarea tuturor străzilor? Un București cu toate străzile asfaltate sau măcar pietruite. Un vis! Poți să-mi promiți tu, candidatul anului 2016, că îmi vei împlini acest vis?

          Până la următoare confruntare tu, candidatul anului 2016, caută să afli răspunsurile corecte, pentru că, eu alegătorul anului 2016, le aștept. Mai puțin răbdător ca altădată, mai puțin încrezător că totul este posibil și mult mai sigur, că pentru tine, candidatule, care nu te vei ține de promisiuni, asta va fi cea din urmă cameră!

           Cu deplină considerație, același alegător al anului 2016.

Față în față – alegători și candidați

Dragul meu candidat te-ai avântat în campanie, iar eu alegătorul, așa cum ți-am promis, te urmăresc atent pas cu pas, dornic să-ți aflu gândurile. Să înțeleg de ce candidezi. De ce ai pornit să cucerești primăriile Bucureștiului. Chiar așa, oare ce te mână în luptă? Care să fie motivele din spatele hotărârii tale? Cât de determinat ești să ajungi în fruntea obștei și să-ți asumi și realizări și eșecuri?
Eu alegătorul, ascult cum tu candidatule, mă asiguri că viața mea se va schimba total odată ce tu vei fi numit Primar. Orașul va avea infrastructura înnoită, blocurile vor fi reabilitate în ritm alert și nediscriminator, spațiile verzi se vor înmulți exponențial, parcările vor răsări ca ciupercile după ploaie mulțumind pe toată lumea și drumul spre și de la serviciu dimineața și seara, va fi o plimbare plăcută și nu o lungă și grea bătălie menită să ne scurteze viața.
Aș vrea să te cred. Sincer. Dar îmi este foarte, foarte greu și iată de ce: nu mi-ai răspuns la întrebări. Îmi spui ce mult iubești orașul, câtă experiență ai tu în rezolvarea problemelor de tot felul și cât de necorespunzători pentru această funcție sunt contracandidații tăi. Dar eu, alegătorul, aș vrea să-mi spui cum crezi tu că vei rezolva problemele mele.
Știi tu, candidatule, câte străzi de pământ, nici măcar pietruite, sunt în acest moment în București și în fiecare din cele 6 sectoare?
Crezi cumva că există cetățeni de rang I care au dreptul la străzi asfaltate din an în an, de luminițe de Crăciun și panseluțe schimbate la fiecare sezon? Crezi cumva că dacă nu stau în buricul târgului sunt cetațean de rangul II sau III? Trebuie să stau la rând 27 de ani să vină cineva să bage de seamă că pe aleea din spatele blocului meu din cauza gropilor căscate în asfalt nu va mai trece nici mașina de gunoi, iar iarna nici nu poate fi vorba să parcheze vreo mașină?
Știi tu candidatule, de cât timp așteptăm noi alegătorii, să se rezolve problema traficului în București? Știi cât timp îi ia unui cetățean să ajungă din Drumul Taberei în Colentina, la muncă sau la școală? Ai transformat vreodată acest timp în oboseală nejustificat acumulată și ai calculat vreodată care sunt pierderile pentru randamentul unui om sau al unui elev? Cu cât se scurtează viața mea, așteptând să avanseze mașinile la semafor? Știi cât costă tratamentul meu pentru că m-am îmbolnăvit inhalând gazele de eșapament ale miilor de autoturisme staționate în cozile nesfârșite, în timp ce eu stau pe trotuar așteptând un autobuz ce nu mai vine?
Dar centura Bucureștiului când se va rezolva? Chiar nu se înțelege că, neamenajarea la standarde a centurii orașului, a Capitalei României, duce la prejudicii incomensurabile, pentru economia orașului și implicit a țării?
Lipsa unui drum corespunzător ce face imposibilă asigurarea unui transport de persoane regulat, a dus la falimentarea multor firme aflate pe centură, la pierderea unui număr de locuri de muncă prețioase pentru locuitorii orașului București dar și pentru locuitorii din comunele limitrofe.
Lipsa pasajelor denivelate la trecerea peste calea ferată de centură duce de ani de zile, la formarea de cozi interminabile de autoturisme ce așteaptă trecerea unui garnituri de tren sau acordă o prioritate prost gândită.
Lipsa interesului pentru refacerea inelului feroviar din jurul Bucureștiului ce ar putea asigura transportul de persoane, scurtând astfel mult timpul de deplasare ale cetățenilor între punctele extreme ale orașului, este un mare semn de întrebare.
S-a vorbit mult despre cartierele muncitorești, numite cartiere dormitor dar se uită că acestea au fost construite respectându-se principii clare: aveau prevăzute școli, grădinițe, parcuri, drumuri, parcări, spații administrative în care funcționau poșta, complexe comerciale, policlinici. Ce vei face, candidatule, cu toate cartierele rezidențiale ce nu au prevăzute astfel de spații? Cum veți opri exodul din fiecare dimineață din aceste cartiere spre centrul orașului, unde se află vechile școli sau spitale?
Nu credeți că un copil de școală generală ar trebui să se deplaseze singur spre școală și nu cu șofer? Știți care este timpul pe care trebuie să-l petreacă un copil de vârstă școlară din aceste cartiere rezindențiale spre și de la școală? Poate vrei să-mi spui că acum avem școli private. Și grădinițe private. Dar eu își răspund că este dreptul meu să beneficiez de învățământ preuniversitar gratuit și de asistență medicală de stat. Sunt un contribuabil conștiincios, la sistemul de sănătate și de taxe. Trebuie să străbat tot orașul până la o policlinică sau un spital de stat?
Câte parcuri au cartierele rezindențiale nou ridicate? Câte locuri de parcare s-au prevăzut în aceste ansambluri? Câte școli, câte grădinițe s-au prevăzut a fi necesare ? Lor nu trebuia să li se impună prevederea acestor spații?
Se vorbește despre spații verzi dar, rostul acestora este acela de a fi la dispoziția cetățeanului. Știți câte așa zise spații verzi, înconjurate de garduri, nu sunt decât niște pârloage, pe care nu crește fir de iarbă? Cui servesc? Băncile sunt amplasate în plin soare, la marginea străzii, în fumul de eșapament.
Și mai am o durere. Vreau să știu, tu candidatul anului 2016, ai identificat modalitatea prin care, o nouă investiție în București, se va începe doar atunci când proiectul a fost temeinic verificat, sunt toți banii în cont pentru finalizarea întregului proiect și firma aleasă chiar are posibilități reale să termine ceea ceea ce începe? Eu m-am săturat de toate lucrările ce au transformat orașul într-o pistă de alergare cu obstacole sau cu un poligon de testat răbdarea.
Vreau metrou în Drumul Taberei și în alte cartiere sau la aeroport, dar îl vreau în timpul vieții mele.
Vreau autostrăzi în toată țara, dar mai întâi vreau să nu mai existe nicio stradă de pământ în acest oraș, în secolul XXI.
Vreau fântâni și statui în oraș dar, vreau să fie apă curentă și canalizare în toate cartierele istorice înființate la începutul secolului XX.
Vreau cartiere noi dar, ridicarea lor trebuie să fie bine gândită și să nu se mai permită ridicarea lor decât după ce au fost realizate utilitățile și nu invers, punând astfel în pericol funcționarea celor existente, subdimenionate. Și să aibă străzi, nu ulițe, fundături în care nu intră nici o căruță și nu se poate aventura nici salvarea.
Vreau multe dragă candidatule, nu este așa? Crezi că ai soluții? Tare aș vrea să te cred. Aștept răspunsuri, dar nu uita că, Eu, alegătorul, anului 2016, am stabilit deja cele trei legi ale candidatului:
Legea 1: Un candidat nu are voie să facă promisiuni deșarte.
Legea 2: Un candidat trebuie să dovedească că știe clar, care sunt problemele urbei și că a identificat modalitățile prin care poate să împlinească nevoile cetățenilor din urbea sa.
Legea 3: Un candidat trebuie să dovedească că, dorința sa de a ocupa o demnitate publică nu este o cale de realizare personală.
Și ca să fim siguri că orice candidat la o demnitate publică își va cunoaște mereu menirea, voi enunța Legea supremă – Legea 0: Un candidat care, odată ales, prin necunoașterea nevoilor cetățenilor urbei și ignorarea lor în mod repetat, a adus prejudicii cetățenilor urbei, va fi oprit pe viață de la orice funcție publică.”
Ce spui, acum că mi-ai aflat așteptările, mai candidezi?

Previous Older Entries