Psi-luneli – Amurgul tãcerilor

100_2659

Cu tãcerea stau la masã
Mã întreb de ce-a venit,
Cine a chemat-o astãzi
Cine oare n-a gândit?

Cu tãcerea plec de-acasã
Mã-nsoţeşte pas cu pas
Cine-i spune care-i drumul
Ce-l voi face prin oraş?

Cu tãcerea stau de vorbã
Mã întreabã dacã ştiu
Când i-am spus sã stea cu mine
Ce întrebãri aveam de pus?

Azi tãcerii, îi dau rãspunsul:
Nu aveam nimic sã-i spun,
Nu doream s-o ştiu alãturi
Numai vreau s-o mai aud!

Azi tãcerii, îi cer sã plece
Gândurile mi-am cernut
Le-am trecut prin sita deasã
A durerilor din trup.

Las tãcerile-mi sã plece.
Ĩncotro, nu vreau sã ştiu.
Nu mai vreau sã-mi stea alãturi
Vorbele nu mai alung!

Tãceri mai multe veţi gãsi în table la psi

Psi-luneli – cer albastru

pe acoperiş
pãşeşte o pisicã
sub cer albastru –

Clubul psi va scrie astãzi despre cerul albastru.

psi-luneli – crutoane şi creioane

 
Crutoane şi creioane. psi dragã, oare la ce te-ai gândit când ne-ai dat aşa o temã?
Fezandatã şi trampatã, frãmântatã şi glasatã şi acum frumos tãiatã în bucãţi cât mai exacte, numai bine crutonatã sau se spune creionatã?
Creionatã, condeiatã şi apoi egal tocatã pregãtitã a fi prãjitã sau la tavã rumenitã ?
 Zãu de ştiu cum sã dezleg psi-luneala asta nouã: literarã, culinarã sau o fi vreo pãcãlealã?
creioane si crutoane

creioane si crutoane

M-am gândit o grãmadã la aceastã temã şi am ajuns la câteva concluzii:
            – şi crutoanele şi creioanele încep evident cu litera “c”,  de la creaţie probabil.
            – şi crutoanele şi creioanele au fibre. Sãnãtoase. Sã ne amintim de vestitele Hardmuth no.7 din La Medeleni, roase cu elan de tânãrul Mircea şi care nu pãreau sã-i dãuneze. Cine nu a ros mãcar un creion sã ridice mâna!
            – şi crutoanele şi creioanele sunt marfã de import. Finã. Sositã la noi din Franţa vecinã. Astãzi nu putem sã ne închipuim supã-cremã fãrã crutoane şi desene fãrã creioane, nu?
            Un cruton este o insulã plutitoare într-o mare cãlduţã. Cu cât mãrea este mai caldã cu atât insula va dispãrea mai repede. Mai multe insule, mai puţinã supã. Deci avem o problemã : crutoane versus supã.
Un creion este paiul de care te agãţi când gândurile tale au dat bir cu fugiţii şi ai rãmas singur în faţa foii de hârtie. Albã. Cu cât foaia este mai albã, cu atât creioanele sunt mai ascuţite. Cu cât creioanele se tocesc, cu atât foaia de hârtie îşi pierde albeaţa. Deci avem o altã problemã: creioane versus coala de hârtie.
Rezultã cã şi crutoanele şi creioanele îşi “devoreazã” gazda: unul supa, altul hârtia.
      Mã opresc aici cu studiul comparat al crutoanelor şi creioanelor şi cu gândul la o delicioasã supã-cremã cu crutoane îmi privesc admirativ colecţia de creioane dermatografe rãtãcite pe birou, lãsând pe altã datã analiza subtilelor legãturi dintre cele douã franţuzoaice aterizate pe meleagurile noastre.
 
 
Alte poveşti despre crutoane şi creioane veţi gãsi la psi.
 
 
 

Psi-lunealã – ce frumoasã eşti prietenie!

Când am aflat tema psi-lunelii de astãzi am vrut sã scriu despre viaţã. Despre câte am primit de la viaţã şi câte am dãruit vieţii. Despre locurile pe care le-am vãzut şi despre oamenii pe care i-am întâlnit. Despre toate acele clipe care privite din înãlţimea timpului te fac sã zâmbeşti spunând : “ce frumoasã eşti viaţã!”
Dar am sã vorbesc totuşi despre prietenie. Despre acel sentiment care leagã doi oameni cu mii de fire nevãzute pentru totdeauna. Uneori viaţa ne poartã pe drumuri diferite nu pentru cã am vrea sã uitãm unul de celãlalt ci pur şi simplu fiecare îşi duce propria luptã şi încet, încet uneori, ne pierdem în valurile vieţii. Poate cã nu ne mai întâlnim şi nu ne mai vorbim, dar în sufletul nostru nu am renunţat niciodatã la sfatul celuilalt. Nu am încetat niciodatã la a ne cãuta, la a spera cã într-o zi drumurile noastre se vor întâlni din nou şi nu se vor mai despãrţi niciodatã. O prietenie adevãratã nu se mãsoarã cu orele în care ai stat de vorbã la telefon. Nu îţi cere la tot pasul dovezi de statornicie. Nu îţi reproşeazã slãbiciunea şi nici nu te lasã singur când îti este greu. O prietenie adevãratã este frumoasã tocmai pentru cã atunci când credem cã ne-am pierdut totuşi, în adâncul sufletului nu renunţãm la ea. Trãim cu speranţa cã va veni ziua în care vom fi din nou împreunã.
Zilele trecute am mulţumit pentru prima data Fb-lui. Dupã mulţi ani, datoritã lui,  prietena mea din timpurile în care nu exista sintagma “ cea mai bunã prietenã” ci doar “prietena mea”, de care viaţã mã despãrţise, m-a gãsit. E greu se spus în câteva cuvinte ce bucurie am simţit când am înţeles cã mi-am regãsit prietena cãreia i-am dus dorul. Doar câteva cuvinte am spus: ” ce dor mi-a fost!” ştiţi ce a spus ea: “In sfârşit te-am gãsit. Mi-e tare dor de tine.” Ne-am revãzut ieri şi parcã nu ne-am despãrţit niciodatã. Ne-am cãutat ani de zile şi iatã cã suntem din nou împreunã. Şi atunci cum sã nu spun din toatã inimã: ce frumoasã eşti prietenie!

Psi-luneli – mãr-mãruţ, mãruţule!

M-am gândit şi rãzgândit care mãr e mai de preţ?
Mãrul Albei ca Zãpada cã-i ofertã douã-ntr-unul
Sau mai fain îi cel de aur cã-i mai rar şi bun la toate?
Zãu de pot sã mã decid cãci grozave-s amândouã,
Fac minuni printre poveşti şi le vreau, iar de se poate
Sã rãmânã doar la mine, nimeni dar sã nu mai aibã
Mere din poveşti venite, pline de puteri vrãjite,
Unicate minunate şi prin lume-mprãştiate !
Sã vedem cum este mãrul ce primi frumoasa Albã
De la cruda Impãrãteasã ce vroia s-o vãdã …latã!
Roşu, mare, sãnãtos mãrul cel cu vino-ncoa
(Jumãtate vreau sã spun, cã ajung şi-n partea rea)
Îi plãcu frumoasei noastre şi-o tentã dintr-o privire
Fãrã sã gândeascã Alba cã ce-i rosu şi frumos
Nu-i doar dulce cãci vezi bine poate fi şi veninos!
Despre partea otrãvitã ce menitã îi era,
nu putem sã spunem multe, doar atât,
a meritat investiţia fãcutã cãci, frumoasa a ….muşcat!
şi cum spune şi povestea latã a cãzut pe loc
şi a stat aşa prinţesa, toatã iarna într-un bloc!
De cleştar ce-i drept, pãzitã fiind de cei şapte pitici,
Pânã când în primãvarã, Prinţul aşteptat veni.
Merele de-atunci se spune, exilate au fost pe veci
Din ţinutul fãrã nume, unde Albã ca Zãpada şi cu Prinţul ei iubit
Au zvonit cã cine mere are, fi-va-ndata izgonit!
A rãmas Mãrul de Aur sau mai multe ori fi fost?
Nu-s convinsã de sunt bune dar, de minuni or şti sã facã
Cum poveştile ne spun şi toţi cred farã-ndoialã
Mã gândesc sã plec în lume poate, poate le gãsesc!
Şi atunci când le-oi avea, mã întorc din nou la voi
Sã vã spun cum fuse drumul pân’ departe şi-napoi!
sursa google

sursa google

 
Despre alte merişoare,
Şi mai dulci şi mai acruţe,
Vã poftesc sã daţi navalã
Pe la club, cã-s mult mai multe !

Psi-luneli – un pumn de clipe

 
 
O clipã este un moment
Prezent sau din trecut venit.
O clipã trece, pleacã-n zbor
Cãci ce înseamnã pentru noi
Clipirea genei unui nor?
Dar când o clipã cere-o alta,
Şi când de mânã se vor ţine
s-o face funie din clipe
şi timpul le va ţine minte.
Şi împletind şi azi şi mâine
În funii clipele rãzleţe
Tãicuţul Cronos ne va prinde
Pe umeri orele celeste.
Şi umerii se fac mai grei
Coboarã singuri tot mai mult
Deşi sunt clipe, ai sã spui,
Te-or doborâ fãrã sã vrei.
Un pumn de clipe azi primeşti
Şi mâine, fãrã sã mai ceri.
Va fi un timp când ai sã fugi
Şi clipe tu n-ai sã mai vrei.
Şi timpului ai vrea sã-i strigi:
Oreşte-te! Nu mai fugi! Rãmâi în loc!
Mi-e trupul greu, şi-am obosit
Sã numãr clipe ce-au trecut,
Sã uit de tot aş vrea, sã pot
Sã zbor uşor fãrã sã port
Pe umeri lanţuri ce mã ţin
Cu timpul strâns legat de tot
Ce clipele au împletit.
ilustratie de  Carmen Tudorache

ilustratie de
Carmen Tudorache

Cu pumnii plini de clipe v-aşteaptã tabelul de la psi.
 

Duzina de cuvinte…..zãpãcite, inventate şi trãznite

 
sursa google

sursa google

Bine v-am gãsit dragi duzinari! Un An nou, cuvinte noi! Mã gândesc sã vã povestesc cum mi-am petrecut sãrbãtorile pentru cã nimic nu se comparã cu petrecerile de sfârşit de an când se înlãnţuie una de alta de zici cã nu se mai terminã! Când în sfârşit le pui capãt eşti rupt de obosealã: mâncare, bãuturã, dans, hlizealã, artificii, pupãcealã şi din nou pe loc repaus şi de la cãpãt.! Un adevãrat dezmâţ! Parcã nu ai ştii cã nu nimeni nu petrece de bunã-voie ci doar obligat de un psiriduş. Acesta prin exasperante manevre de culise şi aflat desigur sub influenţa unui iarnarcotic necunoscut nouã muritorilor de rând, ne îndeamnã la toate aceste manifestãri de exacerbatã iubilurã. Dãruim cadouri care mai de care mai trãznite, ne felicitãm de douã ori pe zi, ne dãm întâlnire sub crenguţa de vâsc, ne promitem câte în Lunã şi în stele (noroc cã ne lasã memoria cã altfel elefanţi ne-am face toţi) ce mai, o adevãratã corolarma de sentimente!

Dar vezi cã în tot acest timp, rãmân bine ancoratã (era sã spun cã în realitãţile vieţii dar mi-am luat seama) în nebunia sfârşitului sau poate a începutului de an cãci nu m-am hotãrât încã, încercând sã strãpung noaptea de vãztuneric ce se vrea cel mai bun sfãtuitor (deşi toate tâmpeniile se fac mai ales noaptea). Mã rog apoi sã-mi vinã un gând bun sau poate sã se întâmple o minune cãci doar atunci se va aprinde în mintea mea o caneluridã nouã ce-mi va da rãspuns la întrebarea nopţii mele de revelion : sã gãtesc un curcosaur sau un olimpotab? Te întrebi care ar fi diferenţa? Se vede cã nu eşti nici de departe un asirgurmand demn de Master Chef!
Pãi sã vã explic pe îndelete acum cã sãrbãtorile au trecut, m-am odihnit o sãptãmânã la serviciu, şi am reuşit sã-mi limpezesc mintea uşor afectatã de un gând vienelar cum cã sunt mai bãtrânã cu un an.
Deci: se ia un curcosaur grãsuţ, se perpeleşte uşor, încet, încet, foarte încet pânã când ori sare el din tavã, ori renunţaţi voi la a-l mai pãzi. Dacã v-aţi împãcat cu el, şi el cu sosul dn tavã, atunci se asorteazã cu nişte verdeţuri de sezon (aici este mai greu cãci de sezon la noi este doar vâscul sau poate sunt crenguţele de brad) şi se serveşte celor mai îndrãzneţi şi cu dantura completã.
Cu discretul olimpotab este mai delicat: trebuie vânat! Pui nişte laţuri pe câmp, şi dacã ai noroc ori ţi-l aduce câinele când îi dai drumul la plimbare, ori dacã nu, aştepţi pânã când bagã Vânãtorul. Iei apoi olimpotabul, îl pui la fezandat (cã de, este vânat) şi când te-ai sãturat sã cauţi reţete noi, dai cu el la cuptor cum poţi, cãci s-ar putea sã se opunã. Dacã nu a murit de moarte naturalã ci chiar a fost vânat, atunci aveţi toate şansele sã-l puteţi servi prietenilor curajoşi. Desigur le spuneţi deschis cã nici analizele nu le are la zi şi nici nu-i cunoaşteţi pedigriul. La urma, urmei au venit la masã şi nu la analiza-organolepticã a produsului câştigãtor din concursul de bucãtãrealã de Anul Nou!
 
Acestea fiind spuse vã urez din nou duzinealã plãcutã cãci primele cuvinte din acest an sunt fãrã ….egal! Poftiţi la psi sã le gãsiţi şi nu veţi fi dezamãgiţi!
 
 P.S. Nu cãutaţi în dicţionar cuvintele subliniate. Nu fiţi disperaţi cã nu le cunoasteţi. Nici eu nu le cunosc încã prea bine, de-abia ne-am întâlnit. Puteţi sã vã jucaţi cu ele dar, dupã aceea lãsaţi-le unde le-aţi gãsit. Sunt cam sãlbatice şi dacã scapã cine stie, va trebui completat DEX-ul.

Psi-luneli Bradul

 
 
DSC00236
Un brãduţ nici mic, nici mare
Poate doar mai rãsãrit
Printre fraţii din pãdure,
Mândru crengile-şi rãsfirã
Tot privind în jurul sãu
Şi gândind: “ cãnd voi fi mare,
Toţi sub umbra mea veţi fi!”
 
Mergem la munte, urcãm pe creste, urmãm potecile ce ne cãlãuzesc paşii, respirãm aerul tare şi ne oprim adeseori la umbra lor. Ne sprijinim trupul obosit de trunchiul lor. Cu braţele roatã, încercãm sã-l cuprindem apropiindu-ne obrazul de scoarţa lor, ascultãm clocotul sevei ce alergã prin el cu privirile ridicate spre vârful ce sprijinã cerul.
Atunci începi sã simţi cum îţi cresc rãdãcini ce pãtrund adânc în pãmânt legându-te pentru totdeauna de aceste meleaguri.
Respiri adânc şi începi sã-ţi umpli plãmânii cu aerul tare şi simţi cum te cuprinde ameţeala înãlţimilor, îmbãtat de parfumul greu al stropilor de rãşinã.
Închizi ochii şi începi sã pluteşti uşor deasupra pãdurii, ridicat pe umerii verzi, pânã sus la cerul albastru unde doar norii aleargã.
Brazii sunt scãrile verzi pe care muntele urcã spre cerul albastru.
Toţi brazii sunt porţi cãtre cer. Pãşeşti printre ei cãlcând pãmântul cu grijã, urci cu trudã şi când ei brazii, te vãd cã eşti destul de umil, destul de hotãrât sã atingi cerul, se dau la o parte şi te lasã sã-l atingi. Vremelnic. Doar atât cât sã ţi se strecoare în suflet şi sã vrei sã revii mereu şi mereu. Porţi vii, porţi veşnic verzi.
Toţi brazii sunt începuturi. Din creangã în creangã, mai urci cu un an.
Toţi brazii sunt drumuri spre inima muntelui. Cu fiecare rãdãcinã te agãţi mai vârtos de viatã, de pãmânt.
Toţi brazii sunt tot atâtea glasuri cu care munţii ne cheamã la ei.
Munţii nu sunt niciodatã tãcuţi. Munţii cântã, munţii strigã, munţii îşi plâng goliciunea, munţii se tânguie.
Dar munţii se rãzbunã când le sunt furate treptele cãtre cer şi când nu mai au glas.
Atunci munţii coboarã spre cei care au uitat cã cerul stã pe umerii lor şi îşi cautã rãdãcinile furate şi îşi adunã braţele tãiate ce altãdatã sprijineau cerul. Şi glasul lor nu mai este adiere de vânt. Şi oamenii îşi amintesc cu durere cum se cioplesc treptele şi cum se ridicã stâlpii porţilor. Şi pornesc spre munte. Şi duc cu ei puiuţi de brad cu care încet, încet îşi croiesc drum nou cãtre cer şi ridicã din nou porţile verzi prin care vor privi cerul.
An de an, în prag de Craciun aducem în casã un brad. Cât mai frumos, cât mai mare. Fãrã el spunem cã nu se poate. Oare?
An de an, zeci, sute de brazi frumoşi, mor aruncaţi la gunoi. Nimeni nu i-a vrut. Ei vor muri încet, încet. Trepte verzi ce nu vor mai urca cãtre cer. Porţi verzi ce nu vor mai ascunde cerul. Doar timp risipit şi clipe efemere de frumuseţe.
De ceva ani am renunţat sã mai cumpãr brazi naturali. Îi vreau acolo, pe munte. Îi caut cu privirea prin curţile caselor sau prin parcuri. Mã bucur de frumuseţea lor oriunde îi vãd. Ştiţi cã Bucureştiul are multe cartiere vechi în care aproape fiecare curte are un brad imens? Niciunul dintre proprietari nu s-a gândit cã le umbreşte curtea şi sã-i taie. Mi-am propus adeseori sã le imortalizez frumuseţea şi sã le aflu povestea. Sunt atât de mulţi!
Deci, sa lãsãm brazii munţilor. Sã mergem dupã ei acolo unde şi noi oamenii şi cerul, avem nevoie de ei. Trepte verzi pe care muntele sã urce spre cer. Porţi dupã care Cerul sã-şi ferece ploile şi zãpezile. Ştiu cã se poate trebuie doar sã vrem.
 DSCF0880
 
 
 
 
 
 
 
 
 Toţi brazii azi, la psi  îşi spun povestea.
 

psi-luneli – un vis, o cale, un om

„Fii schimbarea pe care vrei sã o vezi în lume”.
Mahatma Gandhi.
Mahatma Gandhi şi Nelson Mandela. Doi oameni, o singurã cale şi un singur vis. Visul abolirii segregãrii rasiale. Calea spre împlinirea lui: cea a luptei, a renunţãrii la propria viaţã. Sã vrei sã schimbi lumea, o lume în care tu nu eşti cel mai oropsit, în care tu eşti chiar privilegiat din moment ce ai putut sã te instruieşti şi astfel sã te ridici la înţelegerea nedreptãţilor ce o distrug.
Chiar dacã Gandhi a ales non-violenţa iar Mandela pe cea a luptei, amândoi au mers pânã la capat. India independentã şi o Africa de Sud cu un preşedinte de culoare înseamnã mai mult decât simple repere istorice. Abolirea segregãrii rasiale şi independenţa naţionalã sunt deziderate universale.
Interesant este faptul cã ceea ce uneşte biografiilor lor este Africa de Sud, o ţarã din continentul negru în care şi Gandhi şi Mandela au trãit şi au înţeles consecinţele segregãrii rasiale determinându-i sã porneascã pe calea protestelor ce vor schimba pentru totdeauna destine, regimuri şi graniţe.
Nu este uşor sã fi lider. Trebuie sã fii în primul rând Om.
Sã vrei sã te faci auzit, sã vrei sã fi urmat pe drumul tãu de mii de oameni, nu de fricã ci din convingere cã drumul ales este cel corect, este mai mult decât un VIS.
Când visul prinde viaţã, devine o CALE.
Când calea este bãtãtoritã de milioane de paşi înseamnã cã Visul Omului se împlineşte.
 
Mai sunt vise neîmplinite, mai avem cãi de deschis, mai sunt oameni de urmat.
 
 
Alte vise, alte cãi şi alţi oameni vã şteaptã la psi.

Psi-luneli – îmi plac oamenii

Cã îmi plac oamenii am spus de când am scris pe blog despre mine. Nu am sã mã dezic tocmai astãzi dar, uneori ca sã fiu sincerã pânã la capãt, am momente când simt nevoia sã fac totuşi unele precizãri.
Sigur veţi spune cã nu poţi avea rezerve. Ori iubeşti toţi oamenii, adicã toţi-toţi, întãrind astfel caracterul categoric–afirmativ al enunţului sau cum ar spune iubitul meu dom’Caragiale îi iubesc pe toţi dar pe ici, pe colo pe la pãrţile esenţiale aş mai schimba câte ceva pe la unii cã prea sunt din cale-afarã de nesuferiţi sau mai corect ar fi nesimţiţi.
Deci ca sã mã explic, iubesc oamenii dar îi urãsc pe cei care din varii motive mã obligã sã-i exclud din rândul oamenilor.
Aş putea desigur sã-i ignor. Aş putea dar nu vreau.
Aş putea sã mã lupt sã-i fac sã doreascã sã nu-i exclud dar iarãşi spun: nu mai vreau.
Aş putea sã-mi spun cã nu este frumos sau creştineşte sã nu iubesc orice om. Dar nu vreau cãci iatã am obosit .
Am obosit sã trec cu vederea prostia unor oameni pentru cã ei sunt mulţi şi prostia lor nesfârşitã.
Am obosit sã mã prefac cã nu simt rãutatea farã motiv a prea multor oameni pentru cã mã doare prea rãu.
Am obosit sã sper cã mâine aceşti pseudo-oameni se vor vindeca de lipsa de umanitate pentru cã prea multe zile de mâine au trecut şi totul a rãmas neschimbat.
Şi totuşi în astfel de momente mã gândesc cã nu am fost, nu sunt şi nu voi fi singura care lupt sã-mi pãstrez nealteratã dragostea pentru toţi-toţi oamenii şi dacã alţii au reuşit înseamnã cã mai pot încã spera. Şi atunci, dorinând sã mã fac auzitã, repet ca pe o rugãciune:
 
ORICE OM
De Geo Bogza
 
“Orice om pe care nu pot sã-l iubesc este pentru mine
Un izvor de adâncã tristeţe.
Orice om pe care l-am iubit şi nu pot sã-l mai iubesc,
Înseamnã pentru mine un pas spre moarte.
Atunci când n-am sã mai pot iubi pe nimeni, am sã mor.
Voi, cei care ştiţi cã meritaţi dragostea mea, aveţi grijã
Sã nu mã ucideţi.”

Previous Older Entries