Memoria străzii

Străzi și oameni. Locuri și întâmplări. Un uriaș furnicar uman niciodată adormit, niciodată tăcut. Acesta este orașul. Zi de zi, an după an, fiecare dintre noi scriem istoria orașelor noastre, cu pași din ce în ce mai grăbiți. Aproape alergând. Cu privirea în pământ, cu căștile pe urechi, striviți de curgerea timpului, din ce în ce mai mici printre blocurile de beton din ce în ce mai înalte. Încet, încet, perspectiva se îngustează, orizontul dispare și totul devine amintire.
V-ați gândit vreodată cât timp petreceți pe stradă? Câți ani vă ia să străbateți drumul dintre casă și serviciu? Sau câți ani v-ați petrecut așteptând autobuzul? Strada, e locul unde mereu se întâmplă ceva, trebuie doar să-i dai atenție și vei descoperi lucruri interesante.
De câțiva ani, în drumul meu spre serviciu se înalță un zid. O pânză imensă, peste care din când în când, trecea doar penelul ploii. Ce risipă!
De câteva zile, drumul meu spre serviciu a devenit un inedit atelier în care, urmăresc fascinată cum prinde viață o idee. Și cum nu știu care este gândul celor ce pictează, m-am gândit la un joc. Urmăresc fiecare detaliu nou din compoziție și privind apoi ansamblul încerc să-i dau un nume care să-l definească. La sfârșit voi vedea cât de aproape am fost de ideea celor ce pictează.
Astăzi m-am gândit să-i spun Memoria străzii.

Autostrăzile – grija noastră de weekend

A mai trecut un an. Iată-ne în anul 2015. Cum sunau oare versurile acelui cântec: ”Noi în anul 2000/ când nu vom mai fi copii/ Vom face ce-am văzut cândva/ Toate visele îndrăznețe/ În fapte le vom preschimba/ Vom fi meșteri iscusiți/ Să vă facem fericiți/ Pe voi părinții ce veți fi/ La a doua tinerețe în 2000.”
Să recapitulăm: au trecut un număr uitat de guverne și de programe care băteau de departe orice plan cincinal de altădată. Am trecut de anul 2000 cu frenezia unora ce păreau că au început să calce pe Lună deși, craterele astrului sunt de departe mult, mult mai mici decât orice groapă de pe multe din străzile acestei țări (nici nu încerc să mă refer la ulițele de pământ încă existente în București, căci de cele care urcă și coboară prin sate și comune nu trebuie să mai pomenesc). Mă apropii de a doua tinerețe și continui să fac comparații între programele de dezvoltare și înaintare spre către ceva unde este clar că nici atunci, nici acum nu prea se ajunge.
Platforme electorale, proiecte îndrăznețe, master-planuri și studii de fezabilitate, toate din păcate, cum spunea poetul: ”E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune, / Înşirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune. ” Mihai Eminescu, 1883 – Criticilor mei.
Veți spune că altul era sensul, rostul acestor versuri. Oare? Am ascultat la Realitatea Tv, o emisiune ce relua din nou subiectul autostrăzilor neexecutate, promise de toate guvernările și care par că nu vor să se întrupeze pe frumoasele plaiuri românești. Și marea durere era că în fiecare weekend, fiecare sfârșit de an, fiecare sezon turiștii au de suferit, așteptarea lor de ore, în cozile formate în principal pe drumurile de pe valea Prahovei, stricându-le acestora vacanțele.
Am însă o mare nelămurire. De ce oare nu aud zilnic astfel de discuții despre drumurile – oare le pot spune drumuri unor ulițe de pământ, cel mult pietruite – care sunt parte de zeci de ani, din viața locuitorilor unei prea mari părți din această țară?
De ce nu sunt tot așa de indignați moderatorii și invitații lor că mii de copii luptă zilnic cu noroaiele în drumurile lor spre școală? De ce nu se discută cu aceeași înverșunare despre milioanele de kilometrii de drumuri comunale, județene care ar face viața suportabilă pentru mii de oameni. Zeci de mii, sute de mii, cifre necunoscute încă. S-a făcut vreun studiu care să arate cîți kilometrii de drum sunt necesari pentru a scoate țara asta din noroi?
De ce nu-și strigă revolta și moderatori și invitații, că în 25 de ani, milioane de oameni nu au avut bucuria simplă să vadă la poarta lor un drum de piatră, dacă nu asfalt. Nici măcar nu vor să știe de autostradă, dar măcar să calce pe piatră și când plouă să nu se mai lupte cu noroaiele ar fi meritat și ei. Și ei plătesc taxe, și ei contribuie la bugetul de stat, și pentru ei drumurile asfaltate înseamnă o șansă în plus la un loc de muncă, la educație, la sănătate. La viață!
Poate că nu au mers în viața lor pe Valea Prahovei, poate că văile lor sunt de o mie de ori mai frumoase, poate că nu vor ajunge niciodată să-și facă concediul de Crăciun sau Anul Nou prin vreo stațiune, dar sunt sigură că merită și ei un drum. Un drum asfaltat, practicabil și pe soare și pe ploaie pe care să calce spre școală, spre dispensar, spre cimitir.
Știți cum este să înoți prin noroi cu mortul după tine? Sau cum este să ajungi la biserică în rochia de mireasă, pe ulița satului într-o zi ploioasă? Sau să lupți cu troienele cu copilul bolnav în brațe căci ambulanța nu are șenile? Acestea sunt probleme grave cărora nu mai trebuie să le fie amânată rezolvarea.
Dragă îmi este Valea Prahovei dar, am obosit să ascult jelaniile celor care suferă stând la cozile formate pe acest drum. De ani de zile se știe ce va fi dacă alegi această variantă. Nu vrei să stai pe drum, alegi altă variantă de petrecere a timpului liber. Deci, este vorba de opțiuni personale. Bune sau rele trăiești cu ele. Eu am renunțat de ani de zile să mai vizitez această zonă în acele perioade de timp când știu clar că am de suferit. Dacă totuși se întâmplă să fiu prinsă în acest cerc vicios, stau liniștită căci, după zeci de ani nu are rost să-mi strig indignarea că nu mă așteptam. Ba mă aștept din păcate, să dureze încă mult timp.
Eu însă las în seama autorităților problema autostrăzilor și drumurilor naționale și vă propun să ne concentrăm energia asupra străzilor. Străzilor secundare din orașe, a aleilor dintre blocuri, a străzilor din noile cartiere apărute la periferia localităților, a străzilor din comune, din sate, a drumurilor județene ce leagă localitățile risipite peste tot prin această țară și care nu au avut parte de atenția autorităților niciodată.
”Tot ce durează, tot ce este făcut să țină mai mult decât ziua de azi cere muncă susținută.” ”Pas cu pas, pe drumul care trebuie.” Am citit cartea d-lui Președinte Iohannis în care spune că, reabilitarea Sibiului a însemnat și reabilitarea străzilor orașului. A tuturor străzilor și din centru și de la periferie. De asemenea, înseamnă și lucrări de realizare a străzilor din cartierul nou înființat. Deci, a fost foarte clar că fără drumuri modernizate, nu poate exista un oraș modern, în care oamenii, toți oamenii fără deosebire, fie că locuiesc în centru, fie că locuiesc la periferie, pot să ducă un trai normal.
Extrapolând puțin, sper ca toți oamenii acestei țări, oriunde ar locui, vor avea acces la drumuri moderne. Nu există cetățeni de categoria a I-a, care își fac concediul pe valea Prahovei și căre merită autostrada pentru a nu le fi stricată dispoziția și cetățeni de categoria a II-a , a III-a sau a IV-a, care nu au nevoie de asfalt căci și așa nu-și părăsesc, ogrăzile din vârful muntelui.
Nu există țară modernă, fără drumuri. Nu există dezvoltare economică, fără căi de comunicație spre orice destinație. Aș vrea să scriu că nu există turism fără drumuri bune către orice loc din această țară dar mă opresc căci, mai important mi se pare să spun că nu există grijă reală pentru sănătatea acestui popor fără drumuri bune care să permită tuturor acesul la astfel de servicii. Nu există acces egal la educație dacă doar unii copii pot ajunge demn la școală, iar alții doar când timpul le permite.
Cer prea mult? Haideți să scoatem țara din noroi! Haideți să căutăm calea prin care să scoatem la lumină toate satele, toate cătunele, toate orașele care astăzi încă se îneacă în noroi și zloată la fiecare ploaie, la fiecare zăpadă.
Și ar mai fi ceva: până când autoritățile vor pricepe că nu poți visa să zbori înainte să înveți să mergi, haideți să punem mâna pe lopată și fiecare acolo pe strada lui, să-și facă simțită prezența. Indiferența noastră față de tot ceea ce depășește gardul casei, nu ne va ajuta să schimbăm fața orașelor noastre.
Haideți să scoatem țara din noroi! Domnule Președinte, o țară modernă trebuie în primul rând să poată fi străbătută cu piciorul. Pas cu pas. Apoi cu mașina. De la un capăt la celălalt. Așa, ca orice țară considerată civilizată de aiurea din lume. Eu așa vreau România. Cer prea mult?

Psi-luneli – o cãlãtorie magicã

Câte drumuri, tot atâtea cãlatorii. Câte vise, tot atâtea prilejuri de a evada într-o lume pe care doar o bãnuieşti. Câte stele, tot atâtea destinaţii spre care sã-ţi trimiţi inima. Câţi oamenii, tot atâtea momente în care sã te întrebi dacã în cãlãtoria ta spre înţelegerea umanului ai atins cunoaşterea sau eşti încã departe. Oricare ar fi destinaţiile toate cãlãtoriile sunt magice cãci, oricare ar fi, spre a le putea parcurge trebuie sã nu fii singur, trebuie sã înveţi sã ai încredere şi mai ales sã înveţi sã oferi încredere şi sprijin şi asta le face magice. Poate porneşti singur la drum, poate eşti destul de nebun sã crezi cã eşti singur sau aşa te simţi dar, minunea drumului este cã adunã singurãtãţile şi împarte poverile. Şi cele care-ţi împovãreazã umerii şi cele care îţi apasã sufletul. Trebuie sã crezi cã acolo, undeva mai aproape sau mai departe, cineva, poate singur ca şi tine porneşte pe acelaşi drum şi chiar dacã un timp nu vã veţi spune nimic, pãşind alãturi, umãr lângã umãr, la capãtul cãlãtoriei veţi fi nu doi cãlãtori singuratici, ci doi oameni care vor şti cã împreunã au fãcut o cãlãtorie magicã. Au împãrţit simţire, trãire şi mai ales şi-au dãruit unul altuia, puterea de a strãbate drumul pânã la capãt. Orice drum este greu şi la deal şi la vale. Fiecare drum este un motiv de teamã: poţi fi strivit încã de la primul pas sau poţi sã atingi marginile lumii fãrã nicio oprelişte. Magicã este credinţa cã dacã vrei poţi sã muţi munţii din loc. Magic este momentul în care ştii cã ai reuşit sã-i muţi. Magic este momentul în care ştii cã vei continua sã cãlãtoreşti mereu şi mereu.
Şi pentru cã eu sunt un cãlãtor prin ţara mea îndrãgostit de viaţã şi de oameni, am sã vã invit în universul meu şi am sã vã las sã citiţi ce am scris despre despre cãlãtoria mea magicã, cea în care lumea mea a cãpãtat alte dimensiuni şi cu care a început totul: Vârstele Peleşului.
 
 „Cu siguranţã cã cei mai mulţi dintre romãni au vizitat cel puţin o data Castelul Peleş.Pentru mine, aventura cunoaşterii acestei minunate realizãri a Regelui Carol I, a început în anul 1962, odatã cu prima mea vizitã ”atestatã” fotografic.
Apoi, aproape an de an, am revenit la Castelul Peleş, alãturi de mama mea sau în excursiile organizate de şcoalã şi mai apoi cu familia mea, fãcând astfel posibilã cunoaşterea şi preţuirea cu adevãrat, a acestui ansamblu arhitectonic. Astfel, pentru mine rememorarea atâtor vizite la castel, reprezintã deopotrivã aducere-aminte a acelor ani când, copil fiind începeam sã cunosc lumea, dar şi rememorarea sentimentelor pe care le încercam de câte ori vizitam castelul şi mã plimbam pe aleile imensului parc.
La început, Peleşul a reprezentat întruchiparea castelului din poveştile pe care le citeam şi la care visam cu ochii deschişi, când alãturi de prinţesele din poveşti rãtãceam prin încãperile fãrã numãr ale palatelor în cãutarea prinţului. Apoi, crescând, am încercat sã înţeleg strãbãtând acele încãperi minunate şi aleile imensului parc de pe malul Pelesului, viaţa de fiecare zi de zi a acelor oameni, stãpâni şi angajaţi, fiecare dintre ei, prinşi în rutina lor zilnicã, dar impãrtãşind deopotrivã aceste minunãţii.
Sã pãşeşti prin acele saloane atât de frumos decorate, sã-ţi duci viaţa înconjurat de atâtã frumuseţe şi rafinament, mie copilului crescut într-un apartament de bloc, cu mobilã de serie, mi se pãrea un vis. Un vis pe care l-am purtat toatã viaţa, de care nu m-am desprins niciodatã, dorind sã înţeleg cum ne influenţeazã şi cum ne poate schimba mediul în care ne naştem şi în care trãim. De aceea, pentru mine fiecare vizitã, a fost marcatã în primul rând de acele impresii pe care puterea de înţelegere a fiecãrei vârste le percepea şi nu de anul în care mã aflam, astfel încât, atunci cand vreau sã-mi amintesc o vizitã la Castelul Peleş, nu mã gândesc la un an anume, ci la vârsta la care mã aflam. Deci voi încerca sã povestesc despre vârstele Peleşului dragi sufletului meu.
Desigur primii ani nu înseamnã pentru mine decât amintiri povestite de mama mea şi reflectate în pozele care stau mãrturie. Dar mai apoi, cu fiecare an, amintirile personale prind contur. Salonul maur, Sala de muzicã, cu mobilierul din lemn de esenţe preţioase şi plafoanele pictate pe care le priveam cu capul lãsat pe spate pânã ameţeam, mã fãceau sã visez. Eu care studiam pianul, mi-aş fi dorit sã pot cântã acolo, întrebându-mã mereu cum erau audiţiile muzicale într-un astfel de salon. Peste ani când am început sã merg la Ateneul Român şi am putut sã trãiesc bucuria deplinã a muzicii în acea minunatã salã, am înţeles cã, în acel moment prindea viaţã pentru mine vârsta muzicalã a Peleşului.
În aceste zile, am aflat cã, la Castelul Peleş se deschide a doua ediţie a stagiunii “Sunetul muzicii”, organizatã în sala de concerte a castelului şi deci în acest an, voi strãbate din nou aleile parcului spre împlinirea unui vis. Şi ce vis frumos!
Peste ani, am pãşit pe aleile parcului, alãturi de cel care, mai apoi mi-a devenit soţ şi astfel, de câte ori trecem prin Sinaia, chiar dacã nu intrãm sã vizitãm castelul, strãbatem împreunã parcul, fie varã sau iarnã, sãrbãtorind odatã cu Peleşul vârsta iubirii.
A venit cum era firesc, momentul în care mi-am purtat la rãndul meu, de mânuţe copii pe aleile parcã neatinse de trecerea timpului. Am parcurs din nou încãperile palatului, retrãind aceaşi emoţie de altãdatã, atentã la fiecare detaliu pe care îl percepeam acum cu maturitatea vârstei şi totodatã dornicã sã deschid în sufletul copiilor mei, poarta spre acele lucruri frumoase care te fac sã visezi. Şi astfel odatã cu mine, Peleşul serba vãrsta maturitãţii, vârsta când ştii cã a venit vremea sã dai mai departe cu toatã dragostea, ceea ce ai primit în dar de la viaţã, toate acele clipe frumoase care te-au cãlãuzit şi care te-au fãcut sã fii ceea ce eşti astãzi.
Am revenit apoi la Peleş însoţiti de prieteni, alãturi de care am trãit bucuria potolitã a plimbãrilor în prag de searã, pe aleile unui parc colorat de luminile toamnei. Poate pasul nu mai era atât de vioi ca altãdatã, dar cine a avut bucuria de a se plimba seara, prin parcul palatului, sub un cer înstelat, poate sã spunã cã ştie ce înseamnã sã visezi cu ochii deschişi. Şi astfel, cu Peleşul odatã, am serbat vârsta prieteniei, cãci doar cu prietenii împarţi toate acele lucruri frumoase care îţi aduc bucurii şi de care îţi aminteşti cu drag peste ani.
Şi a venit şi vremea când, am eu am fost cea care mi-am adus pãrinţii în vizitã la Sinaia. Aş fi vrut  sã pot sã-mi conduc mama pe aleile parcului, pentru a face o pozã acolo unde pentru mine, a început povestea Peleşului, dar cum timpul nu iartã şi cum accesul nu este permis cu maşina în incinta complexului, ne-am oprit la Mânãstirea Sinaia. Copila purtatã altãdatã pe umeri, nu poate astãzi decât sã-şi sprijine mama, dar va continua sã o conducã prin locurile dragi, cu aceeaşi dragoste cu care altãdatã, mama sa o plimba. Pentru mine aceasta este astãzi vârsta recunoştiinţei, cãci m-am întors la Peleş cu recunoştiinţã faţã de mama mea, pentru cã a ştiut sã-mi deschidã în viaţã un drum frumos de la care nu m-am abãtut niciodatã.
Acestea sunt pentru mine vârstele Peleşului, despre care am simţit dorinţa sã vorbesc.Mai presus de frumuseţea castelului şi a tot ce-l înconjoarã, este sentimentul de fericire trait alãturi de cei dragi, care m-a fãcut mereu sã mã reîntorc an dupã an, statornic, cu aceeaşi bucurie, în aceste locuri în care am fost cu adevãrat fericitã.”

 restul calatoriilor magice le gasiti ca de fiecare data la psi