Duzina de cuvinte – Când greşelile prind aripi

O greşealã este fapta care rãneşte. Pe tine sau pe cineva drag sau pe cineva de a cãrui existenţã nu ştiai pânã în acel moment. Oricum ar fi, doare. Greşelile mari sau mici, lasã urme. Urmele se vãd. Le vãd toţi fie ei cunoscuţi, strãini, prieteni sau duşmani. Nimeni nu rãmâne neatins de urmãrile unei greşeli oricât ar pãrea de ciudat, cãci greşeala este precum o piatrã ce cade în apa unui lac. La început doar cei apropiaţi aud plescãitul cu care piatra se scufundã. Apoi tremurul apei transformat în cercuri din ce în ce mai mari, este simţit de toţi cei care întâmplãtor sau nu, se gãsesc pe malul lacului. Fãrã nicio excepţie. Cu cât lacul este mai mare cu atât unda de apã stârnitã va fi mai mare. Viaţã noastrã este lacul pe malul cãruia se plimbã cunoscuţii, strãinii, prietenii sau duşmanii. Orice greşealã, cât de mica, vã fi surprinsã şi urmãritã şi mai ales nu va fi lãsatã sã se stingã.
Veţi spune poate cã sunt şi excepţii. Dar poate fi o greşealã o excepţie? Când anume putem spune cã o greşealã este micã şi deci nu rãneşte pe nimeni? Când greşeala poate fi ignoratã de cei din jur? Când uitarea s-a aşternut peste “mica” greşealã înseamnã cã am câştigat sau am pierdut? Totul pare sã intre pe vechiul fãgãş şi totuşi când nu te aştepţi, ca într-un joc, cãci ce este viaţã dacã nu un joc al sorţii, dintr-un cotlon al memoriei, revine la luminã şi dintr-odatã te simţi copleşit de întrebãri: de ce ?
De ce am greşit? De ce nu am uitat? De ce mi-am amintit acum? De unde a rãsãrit gândul ce nu-mi dã pace? De ce pluteşte în aer sentimentul de spaimã cã, greşealã ce pãrea uitatã, va prinde aripi şi ceea ce pãrea bine pãstrat în cutia închisã a faptelor prescrise, va pluti ameninţãtor peste speranţele noastre?
Întrebãri ce par sã nu aibã rost şi totuşi, zilele acestea mai mult ca altãdatã mã întreb, ce soartã trebuie sã aibã un popor ca sã tragã mereu şi mereu, ponoasele unor greşeli ce nu au fost niciodatã mici, niciodatã fãrã urmãri, niciodatã fãrã martori? Sã fie de vinã bãtrâneţea ? Sau poate spaima cã voi vedea mereu doar frânturi de drumuri ce nu duc nicãieri, doar se împotmolesc la orizont? Sau poate sã fie de vinã începuturile de an şcolar ce aduc cu ele spaimele schimbãrilor despre care nimeni nu ştie nimic, nici mãcar cei care le-au gândit? Sau poate spaimele nãscute dintr-un gând ce altãdatã mã liniştea “sã învãţãm din greşelile trecutului ca sã nu le repetãm”. Astãzi însã pãrem a învãta greşelile trecutului pentru a le repeta la scarã extinsã pentru a nu mai fi posibil nicicum sã le reparãm.
“Somnul raţiunii naşte monştrii.” Cum cuvintele par sã se joace astã searã cu mintea mea, aş spune cã astãzi corect spus este: somnul naţiunii naşte în continuare monştri. Tot mai mari, tot mai mulţi şi ale cãror greşeli din ce în ce mai mari, ne rãnesc din ce în ce mai tare.
 
Alte gânduri presãrate cu cele douãsprezece cuvinte veţi gãsi la psi.
 
 

psi-luneli Pe mine cine mã opreşte ?

Sâmbãtã 23.03.2013 la ora 20.30 am fost cu toţii chemaţi sã ne alãturãm timp de o orã, unei acţiuni prin care sã devenim parte a unei comunitãţi care a înţeles cu mult timp în urmã cã Pãmântul este un organism viu care trebuie ajutat sã nu moarã. Ajutând Pãmântul sã trãiascã, economisind resursele de care am devenit conştienţi cã sunt limitate, ne ajutãm pe noi înşine sã ducem o viatã sãnãtoasã într-un mediu curat şi lãsãm urmãşilor noştrii drept moştenire ceva mult mai preţios decât contul din bancã: dreptul la o viaţã curatã, fãrã mãşti pe feţele lor, fãrã ape otrãvite, fãrã spaima cã mâine vor trebui sã se lupte pentru mâncare, pentru energie, pentru o clipã de viaţã în plus!
Ora Pãmântului este un eveniment internaţional iniţiat de cãtre World Wide Fund for Nature (WWF) în 2007, în Australia si care a lansat expresia “stinge lumina pentru binele planetei” în scopul promovãrii energiilor regenerabile. Astfel stingerea voluntarã a luminii de cãtre toţi consumatorii la o orã prestabilitã în ultima sâmbãtã a lunii martie, se doreşte a fi modalitatea prin care oamenii de pe întregul mapamond participã la schimbarea mentalitãţii în ceea ce priveşte utilizarea resurselor naturale dar şi limitarea sau chiar stoparea acelor practici ce duc inevitabil la degradarea mediului înconjurãtor, înainte de instalarea definitivã unor factori incompatibili cu viaţa.
Ora Pãmântului nu este singura acţiune menitã sã atragã atenţia oamenilor asupra modificãrilor climatice datorate utilizãrii excesive şi fãrã discernãmânt a resurselor planetei. In fiecare an, pe 22 aprilie se sãrbãtoreşte Ziua Pãmântului, o zi în care de ani buni, mai bine zis din anul 1970 când senatorul american Nelson Gaylord a atras atenţia asupra necesitãţii protejãrii mediului înconjurãtor, întreaga planetã participã prin acţiunile sale la punerea în practicã a acelor deprinderi ce pot ajuta la însãnãtoşirea mediului ambiant.
Dacã pe plan internaţional preocupãrile pentru un mediu sãnãtos s-au concretizat cu mulţi ani în urmã precum în Danemarca, unde în anul 1971 lua fiinţã un Minister al Mediului şi care devenea în anul 1973 prima ţarã din lume care adopta o lege a mediului, atrãgând astfel atenţia cetãţenilor lor dar şi ai lumii întregi, cã este nevoie de mãsuri menite sã opreascã degradarea factorilor de mediu, în alte ţãri aceste preocupãri sunt încã la început. In ţara noastrã primul Minister al Mediului a fost înfiinţat în anul 1990 şi abia în anul 1992 a fost elaborat prima strategie de protecţie a mediului având ca scop conservarea mediului, prevenirea poluãrii şi dezvoltarea durabilã.
Totuşi trebuie sã spun cã generaţia mea a fost cea dintâi care în clasa a 7-a, adicã în anul 1978, studia la şcoala generalã materia numitã “Ecologie” primind astfel primele noţiuni legate de ştiinţa studierii habitatului şi astfel putem spune cã România a devenit destul de repede conştientã de necesitatea înţelegerii în ansamblul lor, a legilor care guverneazã coexistenţa tuturor organismelor vii precum şi impactul major pe care acţiunile umane le are asupra modificãrilor de mediu, cu efecte ireversibile în ceea ce priveşte distrugerile provocate în procesul industrializãrii.
Astãzi, planeta întreagã îşi strigã durerea. Imaginile oraşelor în care oamenii nu mai pot ieşi pe stradã fãrã mãşti, a câmpurilor distruse de folosirea fãrã discernãmânt a produselor chimice în goana dupã producţii mai mari şi mai rapide, a apelor devenite adevãrate râuri ale morţii, din care ultima urmã de viaţã a dispãrut datoritã deversãrilor accidentale sau criminale de deşeuri toxice, a aşezãrilor umane ce se prãbuşesc în hãurile nãscute în urma exploatãrilor miniere, sunt astãzi imagini comune. Durerea deşerturilor urbane din care viaţa dispare încet, încet cuprinde tot mai multe zone ce altãdatã pãreau a fi departe de orice ameninţare. Realitate aratã încã o datã, cã “somnul raţiunii naşte monştrii”.
Dar, pentru cã întotdeauna existã un dar, trebuie spus cã exista si la noi oameni care prin acţiunile lor participã la însãnãtoşirea Pãmântului şi cãrora m-am alãturat cu entuziam: Let’s do it Romania (sã facem curat într-o zi) sau colectarea selectivã a deşeurilor din gospodãrie. Deşi nu are încã un mecanism bine pus la punct, colentarea selectivã a deşeurilor de la consumatorii casnici totuşi existã şi poate fi pusa în practicã de toţi cei dornici sã participe la efortul colectiv. In toate oraşele sunt amplasate pubele pentru colectarea selectivã, în preajma marilor magazine, a pieţelor sau a blocurilor şi astfel, în drum spre serviciu sau spre şcoalã, putem depozita deşeurile din gospodãrie, selectiv, chiar dacã presupune un efort suplimentar. Acest efort reprezintã de fapt, investiţia noastrã a tuturor, pentru viitorul copiilor noştrii. Reciclarea deşeurilor înseamnã economie de materii prime, reducerea consumului de energie neregenerabilã, reducerea emisiilor de gaze toxice.
Pe tine cine te opreşte sã te alãturi celor care prin gesturile lor mai mari sau mai mici, iau parte zi de zi la însãnãtoşirea Planetei?
Pe mine nu mã opreşte nimeni şi astfel fie cã mã alãtur celor care au rãspuns chemãrii de a face curat într-o zi, fie reciclând deşeurile din propria gospodãrie, fie stingând luminile timp de o orã,  fie respectând natura renuntând la „gratarele” de pe munte, mã strãduiesc zi de zi, sã las copiilor mei o lume mai curatã, o lume în care verdele pãdurilor sã nu fie o amintire ci o prezentã realã, o lume în care sã poatã respira fãrã teamã, în care apele mai au încã viaţã şi în care soarele strãluceste fãrã sã fie o ameninţare.
 
pe cei care au scris pe aceeaşi temã îi gãsiţi la psi