Şcoala încotro?

DSC08094Deşi problemele şcolii şi a sistemului românesc actual de învãţãmânt nu sunt printre prioritãţile vieţii mele în acest moment, totuşi nu pot sã nu recunosc cã urmãresc constant transformãrile prin care acesta a trecut şi trece, întrebându-mã cum este posibil ca pãrinţii acestor zile sã fie atât de puţin implicaţi în ceea ce eu îndrãznesc sã consider a fi cel mai important proces de modelare a personalitãţii propriilor copii, din care acesta odatã intrat nu va mai fi niciodatã acelaşi. Şi totuşi pãrinţii lasã foarte multe aspecte pe seama unei instituţii care ar trebui sã se preocupe de educarea tinerilor dar, cu ştiinţa şi acceptul pãrinţilor, accept izvorât dintr-o profundã înţelegere a ceea ce se petrece în orele de şcoalã şi nu dintr-o comoditate justificatã cu vorbele:” este treaba şcolii, cã de aceea vine copilul la şcoalã, eu merg la munca sã câştig bani sã-l cresc, nu am timp sã vin tot timpul la şcoalã!”

Datoria de dascãl este cea dintâi datorie a unui pãrinte, datorie de la care nu ar trebui sã abdice niciodatã. Când copilul începe sã meargã la şcoalã o face pentru a dobândi cunoştinţe noi, pentru a învãţa sã caute rãspunsuri la toate întrebãrile pe care fiecare clipã trãitã le pune fiecãruia dintre noi odatã cu trecerea anilor şi nu pentru a-i trece timpul mai uşor sau pentru a avea unde sã petreacã orele scurse între plecarea la serviciu a pãrinţilor şi întoarcerea acestora acasã. Timpul petrecut la şcoalã ar trebui sã fie perioada cea mai frumoasã din viaţa oricãrui copil: atâtea descoperiri despre lumea întreagã, atâtea descoperiri minunate despre propria persoanã, posibilitatea şlefuirii abilitãţilor personale, a talentului ce strigã dupã recunoaştere, aşteptând doar dascãlul dornic sã-l transforme în realitate şi totuşi, an de an şcoala pare sã se îndepãrteze tot mai mult de scopul iniţial, mulţumindu-se sã rãmânã doar o perioadã definitã de timp, minimã pe cât posibil, pe care tânãrul este obligat sã o petreacã în sistemul de învãţãmânt.

Ce fac pãrinţii în acest timp? Pãrinţii pornesc hotãrâţi sã dea piept cu “duşmanul”, adicã cu aria curicularã, cãci termenul de programã şcolarã s-a perimat, atacã întreaga gamã de manuale “alternative”, cãci aşa au decis mai marii învãţãmântului de dupã revoluţie cã trebuie sã aibã profesorii de unde alege sã nu se plictiseascã şi mai ales sã gãseascã “materialele auxiliare”, cã de, culegere de probleme de matematicã, fizicã sau chimie sau de analize literare, suna prea “comunist” şi nu se mai puteau concentra elevii la clasã. Astãzi o mãmicã îmi spunea cã la clasa a VI-a fiica sa are patru materiale auxiliare la matematicã (adicã patru culegeri), douã la limba românã şi vorba aceea fãrã numãr, fãrã numãr caiete speciale şi alte “auxiliare” pentru restul materiilor. Este dupã pãrerea mea inadmisibil ca un elev în plinã creştere sã care zilnic un ghiozdan ce depãşeşte greutatea consideratã a fi fãrã urmãri pentru sãnãtate şi acest lucru fãrã nicio justificare. Ce face un elev într-un semestru cu patru culegeri la o materie? Profesorul organizeazã simultane la clasã precum la şah? Când are efectiv timp elevul sã lucreze din manual dar şi din toate aceste “materiale auxiliare”? Contabilizând toate orele petrecute la şcoalã, orele necesare pregãtirii tuturor temelor, orele necesare odihnei şi timpul petrecut pe drum spre şi de la şcoalã, orele în care cei mai mulţi fac meditaţii, merg antrenamente de tot felul, mã întreb plinã de invidie câte ore are ziua acestor super-elevi? Pe vremea mea, stãteam la şcoalã în medie 5 ore, maxim 7 prin clasa a VIII-a, fãceam şi şcoala de muzicã în paralel, aveam tot felul de activitãţi dupã ore, cercuri tematice, concursuri între clase sau şcoli dar nu umblam cocoşaţi sub nişte ghiozdane pline de carţi şi caiete suplimentare “cã poate le vom folosi la vreo orã”. Aveam douã caiete la o materie: unul de clasã şi altul de curat pentru temele de acasã. Culegerile, câte una pentru fiecare materie, aleasã astfel încât sã fie accesibilã tuturor elevilor, stateau acasã, temele fiind dictate de profesor simplu: de la pagina x, exerciţiile y, z, w, etc. Ajuns acasã deschideai culegerea şi începeai sã rezolvi exerciţiile notate în caietul de clasã. Foarte simplu. Şcoala trebuie sã asigure pregãtirea pentru toţi elevii în mod egal fãrã exagerãri privind pretenţiile în ceea ce priveşte “materialele auxiliare” astfel încât şcoala sã nu devinã spaima elevilor şi totodatã a pãrinţilor care odatã cu începerea cursurilor intrã în fibrilaţie gândindu-se la banii necesari pentru acoperirea tuturor costurilor unui an şcolar.

O teoremã matematicã spune cã douã cantitãţi egale cu a treia sunt egale între ele. Nu putem noi sã o contrazicem, nu? Deci: dacã elev=şcoalã şi elev=ghiozdan foarte greu, rezultã deci cã pentru elevi şcoala este la fel de grea, asemeni ghiozdanului ca un pietroi sub care se încovoaie în fiecare dimineaţã. Oare studiile care aratã cã prea mulţi copii de vârstã şcolarã suferã de afecţiuni ale coloanei nu îngrijoreazã pe nimeni? Mãcar starea de sãnatate sã preocupe pe cineva dacã, lipsa de interes a celor mai mulţi dintre copii faţã de şcoalã şi de studiu în general, nu pare sã ridice semne de întrebare. Din pãcate, dacã în anii copilãriei mele şcoala era de departe locul în care ne petreceam cea mai mare parte a timpului, astãzi, şcoala s-a transformat doar într-un maraton la care elevi şi pãrinţi deopotrivã aleargã nu pentru a dobândi cunostiinţe reale şi folositoare, ci pentru a obţine calificative, note care sã permitã trecerea spre liceu fãrã bãtãi de cap, chiar dacã notele obţinute nu reflectã nici pe departe nivelul real de cunoştiinţe ale elevului. Pe vremea mea dacã luai un 7 ştiai sigur de 7, dacã profesorul iţi dãdea un 10, apoi chiar ai ştiut in acel moment de 10. Astãzi, dupã ce intrã la un liceu cu medie mare, profesorii descoperã cã elevul “eminent” abia ştie sã scrie. Jalnic şi dureros. Sã minţi un copil dându-i impresia cã ştie ceva ca apoi sã-l faci sã cunoascã deziluzia eşecului în prag de maturitate, când uneori este prea târziu pentru a mai repara ceva, mi se pare a fi cea mai cruntã şi înjositoare abdicare de la datoria de dascal.

Deci dragi pãrinţi, lasaţi în grija sistemului ce trebuie lãsat dar, nu lãsaţi sistemul sã transforme şcoala într-o sperietoare pentru copii voştrii cãci, lipsiţi de şcoalã aceştia nu vor avea nicio şansã în viitor. Învãţarea trebuie sã fie plãcutã şi nu o corvoadã izvorâtã din groaza de a târâ spre şcoalã un ghiozdan peste puterile sale, plin cu nişte materiale care nu-şi justificã prezenţa mereu, ilustrând astfel inutilitatea efortului fãcut zi de zi. Şcoala trebuie sã redevinã ceea ce a fost: un loc în care copii sunt în sigurantã, învaţã lucruri folositoare, cunosc oamenii interesanţi, învãţã sã se poarte în afara casei pãrinteşti şi fac totodatã dovada cã ştiu sã se poarte cuviincios chiar dacã ochii pãrinţilor nu-i pot vedea. Şi toate astea vor fi posibile dacã, dând profesorilor respectul pe care îl meritã, aceştia vor redeveni dascãlii de altãdatã cãrora generaţii întregi le mulţumesc peste ani, pentru care binele elevului este mai presus de neajunsurile pe care le suportã ca de altfel toţi cetãţenii acestei ţãri şi pentru care nu este normal sã gândescã “atât mã plãtesc, atât fac şi eu cu elevii!”. Dar nu este suficient: poate cineva dintre cei aflaţi acolo sus, la cârma sistemului va putea în sfârşit sã gãsescã drumul spre luminiţa de la capãtul tunelului în care orbecãie de 22 de ani învãţãmântul romãnesc.

Şi ca o încheiere la ceea ce am gândit eu despre menirea şcolii şi a slujitorilor sãi, am sã reproduc câteva pasaje din lucrarea semnatã de Constantin Kiriţescu lucrarea “Şcoala românã într-o rãscruce de istorie”: “Cãci acesta este miezul chestiunii: a avea profesori cu cunoştiinţe întinse, precise şi solid închegate în specialitatea pe care o au de predate, dar în acelaşi timp, profesori cari sã cunoascã meşteşugul profesiunii, arta de a trece aceste cunoştiinţe asupra şcolarilor în chipul cel mai lesnicios cu putinţã, de a face din ele forţe sufleteşti, care sã sporescã şi sã întãreascã capitalul intelectual şi moral al copiilor.

A fi profesor, mai înseamneazã a avea conştiinţa şi pãtrunderea completã a unui rol însemnat de jucat nu numai în cercul strâmt al şcoalei, dar în cel mai larg al societãţii, a ştii sã dozezi, sã armonizezi specialitatea proprie în cadrul complex al educaţiei generale, a avea concepţii mari şi a dispune de tehnicã mãruntã, a zãri viitorul printre preocupãrile prezentului, a poseda arta subtilã a manevrei pedagogice spre a fi, dupã trebuinţe, larg şi strâns, sever şi bland, rigid şi îngãduitor.”

“ Vocaţia profesoralã presupune iubire de copii, rãbdare, patrundere psihologicã, credinţã în idealuri, uitarea de sine caracteristicã a apostolatului, atât de ironizat.”

Puteţi crede cã aceste cuvinte au fost scrise în anul 1941? Rãmân însã la fel de valabile şi astãzi chiar dacã, anii au trecut, regimurile s-au schimbat şi societatea a cunoscut prefaceri uriaşe. Sunt încã astfel de apostoli ai profesoratului, care se dãruiesc acestei cariere, sunt pãrinţi care-i preţuiesc şi îi sprijinã în activitatea lor şi de asemenea, mai sunt şi foarte mulţi elevi care înţeleg rostul educaţiei şi dau sens muncii acestor oamenii şi respectã efortul pãrinţilor lor. Pentru toţi aceştia, meritã sã facem cu toţii un efort sã schimbãm situaţia şcolii româneşti şi astfel sã dãm o şansã adevãratã generaţiilor viitoare .

DSC08090

4 comentarii (+add yours?)

  1. Elena Dragomir
    Aug 29, 2013 @ 19:41:17

    Sunt situatii in care parintii nu vor, nu stiu sau nu pot sa ii ajute pe copiii lor, sa ii invete lucruri bune, sa le dea sfaturi bune etc. Acolo este scoala obligata sa intervina sistemic, dar la noi nu o face. Scoala, in opinia mea, obtine succese cu copiii care vin din familii „bune”. Asta este una dintre marile probleme. Sistemul nostru este inechitabil, ineficient, de slaba calitate. Observam si noi ca elevii de 10 la BAC vin din asa-zise familii „bune”, cu parinti educati, cu parinti instariti, daca nu cumva chiar bogati, care si-au tinut copiii in pregatiri particulare. Sunt atatea de zis… Va felicit pentru ca aveti aceasta preocupare.

    Răspunde

  2. roxdumitrache
    Aug 29, 2013 @ 19:58:37

    Multumesc! Sunt sincer îngrijoratã de ceea ce se întamplã astãzi cu şcoala româneascã. In timp ce sunt ţãri care se mândresc cu procente de 97% absolveţi de învaţãmânt superior noi începem sã facem din nou numãrãtoarea analfabeţilor. Trist. Unde nu este ştiinţã de carte este greu sã te gândeşti la o transformare substanţialã a societãţii româneşti.

    Răspunde

  3. acuarele
    Apr 06, 2014 @ 05:05:09

    Asa este, ghiozdanele sunt foarte grele. S-ar putea gasi o solutie simpla in acest caz, auxiliarele sa ramana acasa si la clasa sa existe cate un exemplar, pentru citirea enunturilor de catre profesor si fixarea datelor problemelor, la tabla.
    Lasand la o parte acest aspect, nu stiu cata lume intelege ca nivelul examenului de intrare la liceu este mult ridicat ca in anii ’80 (pe atunci el consta din doar 4 probleme), acea proba de matematica are trei parti, I, II si III, totalizand vreo 11 probleme, dintre care ultimele 5 nu sunt mereu chiar floare la ureche; pentru ca elevii sa stie sa le rezolve in acele 2 ore este nevoie ca ei sa se fi pregatit sustinut in decursul celor 5 ani de gimnaziu, fara abateri. Daca lucreaza din doua culegeri de probleme (dar chiar sa lucreze), asta e perfect, si acei copii chiar sunt antrenati. Din 4 culegeri si mie mi se pare multisor dar poate ca acelea sunt mai subtirele …🙂 Un copil care lucreaza mult la matematica va castiga in timp acel ritm, acea siguranta de sine in fata examenului acesta controversat (ba ca e prea usor, ba ca e prea greu, ba ca nu sunt buni profesorii si competenti etc). Realitatea e ca nici familiile nu-si mai inghiontesc copiii sa invete, vor sa si-i protejeze de la eforturi. Si noi lucram mult la matematica pe vremea noastra, chiar si la scoala ne tinea uneori „doamna de matematica” in plus pentru probleme de geometrie mai pretentioase, pe care ea le considera interesante, demne de lucrat. Lucram mult si aveam si timp de joaca berechet. Sunt materii si materii, la unele copilul poate pleca din clasa cu lectia deja invatata daca a fost suficient de atent, acasa i-ar lua maxim 10-15 minute sa reciteasca si sa fixeze notiunile. Care e problema noua de azi? In primul rand, goana dupa aceste medii, pe care toti le vor de 10 cu eforturi minime din partea copiilor. Si, sa fim seriosi, niciodata nu au fost toti de 10 si nici nu vor fi! Unii sunt mai dotati, altii mai putin. Iar cand elevul este si dotat si dispus la a munci, atunci chiar va obtine succes si va straluci la probele importante pe care le va da in viata.
    Rolul profesorului nu este si nu va fi niciodata sa toarne informatiile cu palnia in urechile invataceilor, (cum spunea o simpatica doamna profesoara de germana a mea in gimnaziu), ci sa ii invete pe acestia cum sa invete, sa le deschida noi si interesante orizonturi.
    Din pacate, societatea opune rezistenta azi activitatii de invatare, de perfectionare. Odata prin exemplele contemporane de „oameni de succes” fara carte multa, si pe de alta parte, prin lipsa crescanda a respectului fata de munca.

    Răspunde

  4. roxdumitrache
    Apr 06, 2014 @ 07:14:51

    Corect, punctat! Materia are prea multe informatii, unele fara aplicabilitate reala astfel incat nu vor fi retinute. Subiectele testelor nationale si a examenelor sunt si ele gandite de oameni care fie nu cunosc ceea ce se preda efectiv la clasa, fie doresc neaparat sa impuna un anume nivel de cunostiinte al elevilor. Total gresit si rezultatele o arata fara echivoc. Nu poti testa decat ceea ce efectiv s-ar fi putut preda la clasa. Tuturor copiilor, de pe tot cuprisul acestei tari. Daca sunt notiuni ce nu pot fi predate tuturor copiilor din varii motive: lipsa dotarilor, lipsa profesorilor calificati (in multe scoli sunt doar suplinitori) sau chiar a lipsei claselor corespunzatoare unde acesti copii sa poata invata fie vara, fie iarna atunci, acele teste nu pot fi date. Orice rezultat va fi lovit de nulitate. Una este sa poti, sa ai cu ce invata si sa nu vrei si alta este sa nu ai unde invata, din ce sa invet, de la cine sa inveti sau sa inveti la lumina lumanarii. Problema este ca nu toti tinerii mai au acces la educatie iar muti dintre cei ce au, isi bat joc. Nu au fost si nu vor fi niciodata toti de nota 10. Totul sta in mana adultilor: si posibilitatea de a le oferi invatatura si deturnarea atentiei tinerilor catre acele exemple de care vorbeati.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: