Poveste din țara moților – 1. Chemarea munților

1. Chemarea munților

A fost odată, ca niciodată o familie cu patru fete. La vremea de atunci nu era ceva neobișnuit să întâlnești familii cu patru-cinci, poate chiar șase-șapte copii, la oraș. Nici la București. Au mers toate patru la aceeași școală de cartier, cu profesori care ieșeau la pensie din același centru de învățământ și care rând pe rând, le-au avut eleve. Mai cu laude, mai cu reproșuri că vezi, mai tot timpul comparate între ele, surorile erau parcă tot timpul într-o întrecere, terminară școala generală și plecară la liceu. Trei dintre ele, tot la același liceu. Și acolo tot așa: sora ta….Veți crede poate că acest lucru le-a fost potrivnic? Da de unde! Să vrei și nu puteai trece neobservată, că de pe unde trecuse sora mai mare, pârtie făcuse!
Dar cum nimeni nu a contestat faptul că fiecare dintre ele era unică, fiecare și-a urmat propriul drum. Dacă ne-a deranjat vreodată că eram patru copii la părinți? Vă spun clar, nu! Spuneam tuturor că suntem patru copii, fără nicio rușine, fără nicio reținere.
La facultate însă, lucrurile s-au prezentat altfel. Tineri din toată țara, mai săraci, mai cu stare, mai reținuți sau mai dezinhibați, obligați să-și petreacă patru ani din viață împreună, ofereau un spectacol interesant celui dornic de studiu. Ce te faci însă că trebuia să legi cunoștințe, cum să-ți alegi prietenii? Ce criterii să-ți fixezi? Să fie din oraș cu tine? Din același județ? De aceeași vârstă? Greu tare! Luni de zile în care saluți, mai schimbi câte o vorbă, mai împrumuți un caiet și cam atât. Stai în pauză și privești în jurul tău, analizezi atitudini, vorbe care-ți trec pe la urechi și începi să sapi după informații despre unul sau altul. Așa trece primul semestru și începi să ai simpatii. Legi prietenii fragile și hotărăști să te ferești de cei câțiva care-ți par că fac notă discordantă cu întregul. Nu sunt nici șchiopi, nici surzi, nici mai urâți, nici din cale-afară de frumoși, sunt doar altfel decât tine.
Atunci, eu care niciodată nu am fost complexată de a avea încă trei surori, am legat o frumoasă prietenie cu o colegă din Câmpeni. Nu foarte vorbăreață, iute la mânie și care ”vedea” o matematică de mă lăsa mută de admirație! Lua parțialele din scris și ieșea zâmbitoare de parcă nu scrisese timp de două ore demonstrații de câte cinci pagini, la care eu leșinam întrebându-mă ce era între ”fie dat…” și ”ceea ce era de demonstrat”!
Despre ea aflasem că erau tot patru frați. Așa spusese. Crescuse acolo, în inima Apusenilor, în orașul Câmpeni despre care vorbeau documente încă de la 1584. O moață mândră tare și cu mintea deschisă. În timp am invitat-o la mine acasă unde, între cele patru fete care eram, se integra perfect și căpăta un chef de vorbă, mamă-mamă! Cu timpul a început să ne povestească despre locul din care venea și oamenii între care crescuse. O lume total diferită de a mea căci, între caldarâmul orașului și viața trăită în munții Apuseni, era cum aveam să descopăr în cele două vacanțe petrecute alături de familia sa, un drum de la Pământ la Lună. Un drum pe care aveam să pășesc fără să am măcar habar de ceea ce aveam să descopăr. A fost poate prima experiență trăită de mine, care mă va face să înțeleg că lumea satului despre care citisem mai ales în cărțile de literatură nu era ficțiune, era o realitate pe care nimic nu o schimbase, nici măcar mărețele transformări revoluționare ale anilor de după război. Cea de-a doua experiență ce m-a făcut să recitesc Ion și Răscoala de Rebreanu, a fost aplicarea legii fondului funciar. O lecție despre cum este să trăiești o viață doar cu gândul că într-o zi, îți vei lua pământul înapoi. Da, au existat oameni care au trăit, au îmbătrânit și parcă au refuzat să moară, așteptând clipa când pământul le va fi înapoiat. Erau bătrâni, nu mai aveau puterea de a-l munci dar erau din nou în rândul lumii. Aveau pământ! Dar despre asta vorbim altădată.
Acolo, în inima Apusenilor, erau zone în care cooperativizarea nu se făcuse. Pământul aparținea încă celor ce îl munceau și nu era deloc ușor. Fiecare din gospodăriile risipite pe câte o coastă de munte își producea singură cele necesare traiului. Creșteau animale, semănau, mergeau la coasă, fete și băieți roboteau pe lângă casă, fiecare având rostul său la treburile zilnice, mergeau la școală, la muncă și astfel viața curgea înainte. Și totuși comunitatea era unită, trăia o viață în care fiecare familie era parte a unui întreg. Dacă era greu? Era greu tare! Dar să o iau cu începutul.
Primul drum la Câmpeni l-am făcut în 1981 sau 1982, când prietena mea m-a invitat să-mi petrec vacanța de iarnă la părinții săi. Am sărit în sus de fericire căci nu fusesem niciodată în acele locuri și cum eram un călător prin țara mea de mică, știam că va fi o excursie memorabilă deși nicio clipă nu am anticipat tot ceea ce voi descoperi. Cum știam că voi merge de Crăciun într-o familie cu încă trei copii am întrebat ce daruri ar fi potrivit să duc. Pe drum însă, când ne apropiam de Câmpeni, prietena mea a început să se agite și să-mi spună că înainte să ajungem, trebuie să-mi mărturisească ceva. Am început să pun întrebări, nedumerită de starea ei de agitație. Poate nu le-a spus părinților că vin cu ea? Ba da! Poate nu mi-a spus că este de fapt căsătorită? Nici vorbă de așa ceva! Poate are un copil despre care nu a spus nimănui și acum voi afla adevărul? Nici despre așa ceva nu era vorba. Atunci ce este? Răspunsul ei m-a descumpănit: nu suntem patru copii cum am spus, ci zece! A mărturisit că la început, i-a fost rușine să spună tuturor la facultate că sunt zece copii la părinți ca să nu o ironizeze cineva dar, după ce mi-a cunoscut familia și a văzut că ce înseamnă pentru noi o familie numeroasă, nu a știut cum să-și îndrepte greșeala și astfel, invitându-mă la ea acasă aveam să o înțeleg. Am rămas așa de surprinsă încât am întrebat în gura mare în autobuzul cu care mergeam de la Alba-Iulia la Câmpeni ”câți?”, de s-au uitat toți la noi. Ea, cu fața ascunsă în palme răspundea cu glas pierit: ”zece”! Doamne, mă gândeam: nu am cadouri pentru toți, ce mă fac? Câte întrebări îmi veneau în minte: câți voi întâlni acasă, ce vârste au, ce sunt fete sau băieți? Ea, abia prididea cu răspunsurile, noroc că aveam ceva drum de făcut și timp de povestit!
Nici nu bănuiam însă că nu avea să fie cea din urmă surpriză și că tot ceea ce voi trăi în acele zile la Câmpeni va fi ca o poartă deschisă către alte locuri și alte timpuri, ca o viață trăită într-un univers paralel cu cel în care trăisem eu până atunci. Din păcate, nu am putut niciodată să le spun părinților săi ce a însemnat pentru mine timpul petrecut în familia lor și să le mulțumesc, căci până astăzi nu m-am reîntors în Câmpeni. Dacă regret ceva din tot sufletul, este că nu am avut un aparat de fotografiat la mine, să pot imortaliza acele locuri așa cum le-am găsit eu în acei ani și pe acei oameni, așa cum i-am cunoscut și toate întâmplările trăite despre care astăzi, pot doar să povestesc. Despre o lume în altă lume, așa cum am descoperit-o eu, cea crescută pe caldarâmul orașului.
Dar să o luăm cu începutul când, ajunsă la Câmpeni, am pornit spre casa unde eram așteptate. Ehe, se spune că primul pas este mai greu, apoi restul se aștern ușor, unul după altul și tot așa. Asta în alte povești căci, în povestea mea aveam să fac patru ore pe un drum pe care, cei de-ai casei făceau la dus un cam sfert de oră și l-a întors trei sferturi de oră. Adică, la coborât și la urcat căci, de fapt, când spui: sunt din Câmpeni, trebuie să mai precizezi și de unde, căci multe din case sunt risipite sus pe munte de unde ți se așterne la picioare, vatra orașului. Eu pot spune că am cucerit de-a dreptul orașul de pe munte, căci până sus unde era casa, drumul a fost o adevărată poveste spusă pas cu pas, de prietena mea.

2. Drumul spre casă

Anunțuri

Ziua Regalităţii 10 Mai 1881 – 10 Mai 2013

 
 
10 mai 1928

10 mai 1928

Anul acesta la 10 Mai se împlinesc 147 de ani din ziua în care Carol de Hohenzollern-Sigmaringen era încoronat la Bucureşti ca domnitor al României. Sosirea sa atât de aşteptatã în Principatele Române, trebuia sã punã capat unei perioade de incertitudine şi de frãmâtãri în care fusese târâtã ţara dupã plecarea în exil a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, fãuritorul Unirii.
Tânãrul principe ce a jurat la sosirea sa pe pãmânt românesc sã păzeascã legile României, să-i apere drepturile şi integritatea teritorială, a fost încoronat Rege al României 15 ani mai târziu la 10 mai 1881 când, România se declară regat. Declararea Indepenţei la 9 Mai 1877 faţã de Imperiul otoman, avea sã aşeze România în rândul ţãrilor libere şi stãpâne pe destinul lor, fiind momentul în care Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a dat dovadã de loialitate faţã de ţara care l-a acceptat ca principe, luptând pentru fãurirea României libere şi independente.
Încoronarea sa la Alba-Iulia la Rege al României alãturi de Regina Elisabeta, cu Coroana de Oţel, fãuritã din oţelul unui tun turcesc capturat pe front, a fost încã o dovadã al ataşamentului acestuia faţã de valorile şi eroismul neamului românesc.
Peste 40 de ani, tot la 10 mai 1921 prinţul moştenitor, Principele Carol al României, se căsătorește cu principesa Elena, fiica regelui Greciei, Constantin și al Reginei Sofia din Prusia. Singurul copil al cuplului regal, Mihai, viitorul Mare Voievod de Alba-Iulia, va vedea lumina zilei la 25 octombrie 1921.
Astãzi un nou 10 Mai va fi sãrbãtorit şi precum în urmã cu 85 de ani, când alături de mama sa, primea defilarea la prima sa participare la manifestãrile organizate cu acest prilej, îi vom ura încă o dată Majestãţii sale Regele Mihai I: “Trãiascã Regele în pace şi onor!”.
Şi pentru cã vorbeam despre vizitele mele prin anticariate, iatã revista “Realitatea ilustratã” nr.17 din 13 mai 1928, în paginile cãreia sunt publicate imaginile surprinse la prima apariţie a Majestãţii sale Regele Mihai I, la defilarea de 10 mai 1928.

Cetatea Alba Carolina – Intre porţile cetăţii la Alba Iulia

1600 – 1918 – 1922 – 2012, an dupa an Alba Carolina, Alba Iulia de astazi a reprezentat pentru romani simbolul puterii unui popor unit in cuget si simtiri . Va invit sa facem impreuna  o noua calatorie de suflet alaturi de Alexa.

Nu e un secret faptul că drumeţiile oraganizate au făcut şi fac mereu parte din sufletul meu şi că oriunde aş merge, aş călătorii, îmi doresc să pot pastra pe peliculă, cu cea mai mare bucurie posibilă, minunăţiile ce mi se înfăţişează, uneori, în fracţiuni de secundă. Alteori studiez cadrele pentru a surprinde căt mai bine din ceea ce se înfăţişează în faţa ochiilor. Surprinzător de multe ori, pelicula relevă mult mai mult decăt ne propunem să surprindem la faţa locului şi astfel, după ce trece oarece timp, descoperim cu placere detalii extra. Evenimentele neprevăzute fac deliciul acelor amintiri pe care la străngem neîncetat.

Aşa se face că la inceputul lunii august a anului trecut m-am alăturat, dintr-o fericită întâmplare, altor excursionişti pasionaţi, ca şi mine, într-un periplu urbano-montan sau dacă vreţi într-o incursiune organizată pe tărâm transilvan cu plecare din Germisara – Băile Geoagiu via Alba Iulia – Cetatea Alba Carolina până la punctul final Roşia Montană – Tăul Brazi.

Cum despre Roşia, vestita aşezare Alburnus Maior, am povestit deja, iar despre Băile Geoagiu v-a relatat chiar autoarea blogului de faţă într-un amplu eseu ilustrat cu instantanee făcute de mine – iată ca îmi fac mea culpa pentru întărzierea de căteva luni şi ţinându-mă de promisiunea că voi scrie despre Cetatea Alba Carolina încep prin a vă spune că Alba Iulia ca municipiu se află poziţionat în podişul ardelean, la confluenţa răurilor Ampoi şi Sebeş, în prima terasă a Mureşului. Astfel oraşul este străjuit la vest de culmile Munţilor Metalici, la est înconjurat de dealurile argilo-roşietice erodate de răurile Mureş, Sebeş şi Secaş, iar la sud apărat de culmile Munţiilor Sebeşului cu vărfurile sale: Şurianu (2245 m) şi Pătru (2130 m). Geografic, pe scurt vorbind, Alba Iulia beneficiază de un relief variat ceea ce ne face să tragem concluzia că nici istoric nu stă mai prejos. Primele aşezări pre-istorice au fost consemnate în izvoarele istorice începănd cu 5000 î.Ch., în neolitic, prin prezenţa unor triburi de sorginte tracă, păstori şi agricultori, apoi din perioada 1700 -1000 î.Ch. cănd despre epoca bronzului vorbesc vestigiile găsite în “Platoul Romanilor”, ca mai apoi, pe firul istoric, să aflăm despre o cetate de pământ din epoca fierului, consolidată de o ramură tribală a tracilor ce va cunoaşte apogeul politic, social şi economic până la dacii care vor pune bazele solidei aşezări Apoulon. De aici, istoria consemnează pe rănd: Colonia Aurelia Apulensis, Colonia Nova Apulensis până la Castrul Roman Apulum – considerat baza oraşului de mai tărziu şi unul dintre cele mai prestigioase centre ale stăpănirii romane în Dacia. Castrul între 106-271 e.n. a adăpostit celebra Legiune a XIII –a Gemina implicată în planurile de pază a drumurilor din ţinutul aurifer apusean.

In prezent, odată ajunşi la porţile Cetăţii Alba Carolina, castrul parţial reconstruit face parte din “Traseul celor Trei Fortificaţii” şi unde cu puţină voinţă, multă imaginaţie şi nesperat de bogată însufleţire poţi să călătoreşti în timp pentru a parcurge 2000 de ani de istorie printre memoriile încrustate, să zicem, în piatra a trei cetăţi succesiv zidite – Castrul Roman 106 d.ch, Cetatea Medievală Bălgrad (sec. XVI-XVII) şi Cetatea Alba Carolina (tip Vauban sec. XVIII).

Sunt sigură că veţi crede că am plecat la drum cu toate aceste informaţii, dar adevărul este că documentarea strict istorică am făcut-o recent. La vremea respectivă pornind în drumeţie, datele cele mai importante pentru mine erau pe căt de arhicunoscute, pe atăt de afective: vroiam să ajung în oraşul celor două unirii. A unirii înfăptuite la 1600 de Mihai Viteazul – Bănişor de Strehaia, Stolnic domnesc, Ban al Craiovei şi Domnitor al Tării Româneşti – şi apoi a Marii Uniri de la 1918.

Şi paşii mei au urmat o dată ajunşi la Alba Iulia – “Traseul celor Trei Fortificaţii”, un traseu pe care nu cred că mai e necesar să vă sfătuiesc să-l vizitaţi. Aflat în cartierul Cetate, traseul cetăţii de tip Vauban (1715-1738) a început pentru noi de la poarta I ce asigură accesul din direcţie estică, o poartă în forma unui arc de trimuf, bogat ornat cu basoreliefuri cu scene mitologice şi statui ale zeului Marte şi zeiţei Venus, iar în centrul porţii fiind amplasată stema Austriei – vulturul bicefal cu sabia şi sceptrul. Apoi uşor în pantă, drumul ne duce către cea de-a doua poartă reconstituită ca urmare a distrugerii ei în 1937 cănd a fost ridicat Obeliscul dedicat lui Horea, Cloşca şi Crişan – conducătorii răscoalei de la 1784-1785, monument situat în faţa celei de-a treia porţi, una dintre cele mai frumoase, aflată între bastionul Eugeniu de Savoia si Sfântul Capistrano. Monumentală – poarta este bogat decorată şi încoronată cu statuia ecvestră a împăratului Carol al VI-lea. Aici, în soclul statuii a fost întemniţat la 2 ianuarie 1785, într-o mică încăpere, Horea. Logistic vorbind traseul se continua şi cu porţile IV,V şi VI. Dar. Din lipsa timpului am continuat itinerariul pe lângă bastionul Eugeniu de Savoia amplasat pe locul vechii Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei lui Mihai Viteazul şi ctitorită între anii 1959-1961, apoi pe lângă zidul monetăriei, manutanţă şi poarta de sud a castrului roman, mai exact poarta “Principalis Dextra” construită în jurul anului 106 d.Ch. Cantonarea în regiune a Legiunii a XIII-a Gemina cu scopul de a păzi ţinutul aurifer şi de a transporta aurul către Roma – face ca Apulum să devină un centru militaro-strategic deosebit de important.

Fără îndoială – cetatea este impresionantă şi nu este deloc simplu să povesteşti despre tot ceea ce ochiul vizitatorului poate să vadă. Sufleteşte te încarci de istorie şi încerci să păstrezi în cotloane ascunse ale sufletului, puternice impresii despre locuri ca Muzeul Naţional al Unirii aflat în Clădirea Babilon din 1968, Marea Sală a Unirii de la 1918 aflată în faţa Muzeului Unirii şi la dreapta Palatului Princiar al lui Mihai Viteazul unde în anul 1600 s-a înfăptuit prima unire politică a celor trei principate române. Apoi încetişor ajungem la Catedrala Incoronării de la 1922 şi care îţi dezvăluie secretele ei, prin frumuseţea şi arhitectura deosebită, în stil neo-românesc şi cu elemente de tradiţie bizantină.

Parcursul vreau să cred că nu e nici facil, nici dificil, dar beneficiind de o vreme bună te poţi convinge personal sau prin intermediul capturilor făcute de obiectivul aparatului meu de fotografiat că Cetatea Bastionară merită vizitată, fie şi pentru simplu fapt că este în centrul Albei Iulii – capitala istorică de suflet a neamului Românesc şi locul unde se sărbătoreşte an de an la 1 Decembrie, Marea Unire.

credit foto Alexa

 PS: Suprafaţa Cetăţii Alba Carolina – fortăreaţa în stil Vauban cu 7 bastioane şi în formă stelară – este una extrem de mare şi variată, astfel încât pentru vizitare există posibilitatea, imperios necesară, a împărţirii timpului acordat diverselor obiective turistice. De aceea o pregătire a rutelor de vizitare rămâne la latitudinea fiecăruia în parte. In ceea ce mă priveşte împreună cu grupul am parcurs “Traseul celor trei fortificaţii”, iar date despre acest traseu vă stau la dispoziţie chiar şi pe site-ul Primăriei Alba-Iulia.

22-23 septembrie 2012

Staţiunea Geoagiu Bãi, judeţul Hunedoara

Staţiunea Geoagiu Bãi din judeţul Hunedoara, este situatã pe malul drept al Mureşului, la o altitudine de 350 m, într-o zonã pitoreascã înconjuratã de pãduri, a cãror valoare a fost recunoscutã, fiind inclusã în categoria: “rezervaţii şi monumente ale naturii”.

Actuala staţiune, atestatã documentar din anul 1805, se ridicã în apropierea castrului roman Germisara, unde a fost cantonatã legiunea romanã “Numerus Singulariorum Britannicianorum”, ulterior aşezarea fiind cunoscutã sub numele de “Thermae Dodonae”. Aşezat strategic, castrul avea un important rol în apãrarea drumului ce lega Ulpia Traiana Sarmisegetusa de Apulum şi de aşezãrile de unde se scotea aurul dacic, atât de râvnit. Astfel, astãzi odatã ajuns la Geoagiu Bãi, poţi sã rãsfoieşti pagini de istorie glorioasã ale acestui neam, parcurgând traseele atât de pitoreşti spre Alba Iulia, spre Orãştie, spre Deva sau spre Hunedoara. Descoperirea arheologicã a castrului roman situat in apropierea satului Gigmãu, de data relativ recentã, nu a permis pânã acum o cercetare arheologicã sistematicã şi care sã ofere protecţia necesarã unor asemenea mãrturii ale trecutului.

Staţiunea Geoagiu Bãi, obiectiv turistic de interes naţional, este recunoscutã pentru izvoarele tãmãduitoare cu ape termale, feruginoase şi radioactive: Izvorul Tãmãduirii, Izvorul Rozalia sau Izvorul Nou, aşa cum erau menţionate încã din anul 1932 în „România balnearã şi turisticã ” de Emil Teposu şi Valeriu Puşcariu, de care am mai vorbit. Astãzi staţiunea îşi întâmpinã vizitatorii frumos, aşa cum se poate vedea şi din imaginile surprinse în vara anului 2011, de sora mea.

Apele învolburate ale cascadei Clocota, alimentatã de pârâul Clocota, afluent al Mureşului, se revarsã nu departe de staţiune şi oferã iubitorilor de drumeţii imagini de o mare frumuseţe.

Mergãnd mai departe, pe drumul spre „grota romanilor”, cum sunt cunoscute în zonã bãile romane “Germisara”, surprinde aspectul sãlbatic al locurilor. Complexul termal Germisara, denumirea Germisara, adicã apã caldã, descriind proprietãţile deosebite ale acestor ape,  a fost realizat de catre romani, acestia amenjand bazinele şi captand apele calde printr-o reţea de canale de teracotã dând astfel viaţã Thermelor Dodonae. Vechile bãi continuã  şi astãzi sã fie vizitate de cãtre cei veniţi în staţiune, îndrumaţi de cãtre localnici şi întâmpinaţi de prea puţine mijloace de informare privind acest important reper al istoriei noastre. Cu toate acestea nu sunt puţini cei ce le viziteazã şi frumuseţea unicã a acestor locuri face sã se vorbeascã tot mai mult despre ele, meritând pe deplin sã fie înscrise în lista acelor locuri ce vorbesc despre istoria de peste 2000 de ani a acestui popor.

Vã invit sã facem o cãlãtorie prin aceste locuri minuntate prin intermediul instanteneelor surprinse de sora mea la “grotã” dar şi  în staţiunea Geoagiu Bãi şi astfel, cât de curând, sã vã numãraţi printre vizitatorii dornici sã le admire “pe viu”. Nu cunosc dacã, mãsura autoritãţilor de a limita accesul la bazinul cu apã prin închiderea tunelului de intrare, pusã în practicã tocmai în acele zile, este încã menţinutã, dar desigur este justificatã, dacã, statutul de monument istoric îi conferã dreptul la protecţie în faţa celor care nu respectã astfel de mãrturii ale trecutului. Aşteptãm însã şi alte mãsuri care sã susţinã aceste vestigii dar care totodatã, sã permitã vizitarea şi cunoaşterea lor.

Credit foto: Andreea Tudorache

Castelul Corvinestilor

Dupã parcurgerea unui traseu atât de spectaculos cum s-a dovedit a fi drumul de la Brezoi la Petrila prin Obârsia Lotrului  pe Dn 7a, am hotãrât sã ne continuãm aventura pe Dn 66 pânã la Cãlan şi de acolo pe Dn 68B pânã la Hunedoara.

“Castelul Corvinilor” sau „Corvinestilor” sau cum l-am ştiut mult timp “Castelul Huniazilor”, este una din cele mai mari impunãtoare construcţii medievale în stil gotic, cetatea fortificatã fiind folositã ca reşedinţã de cãtre Ioan Corvin sau mai bine cunoscut ca Iancu de Hunedoara şi urmaşii sãi, fiul sãu Matei Corvin fiind ce; ce a fost încoronat mai târziu rege al Ungariei.

În timp, castelul a trecut prin mai multe etape de restaurare. Astãzi, turiştii ce-i trec pragul pot sã admire cetatea, strãbãtând curţile interioare şi trecând prin galeriile ce fac legãtura între grandioasele sãli. Deşi s-a dorit a fi o construcţie având ca scop apãrarea, zidurile groase, turnurile de apãrare, ambrazurile din ziduri stând mãrturie soliditãţii acesteia, se pot remarca adãugirile ulterioare menite sã sporeascã confortul celor din cetate; semineul gotic frumos sculptat, firidele cu vitralii în faţa cãrora se gãsesc bancuţe de piatrã, sobele din cahle decorate cu blazoane.

Ajuns pe platoul din faţa cetãţii, pãşeşti pe pasarela suspendatã peste valea pârâului Zlasti şi impresionat de grandoarea construcţiei te laşi cucerit de frumuseţea detaliilor descoperite pas cu pas. Sala cavalerilor, Sala Dietei , Turnul tobosarilor sau Turnul Buzdugan cunoscut şi ca Turnul pictat, galeriile acoperite ce fac legãtura între corpurile castelului sunt tot atâtea locuri prin care trebuie sã treci şi în care ai nevoie de timp pentru a putea cuprinde toate detaliile. În Sala Dietei se pot vedea frânturi din picturile care odinioarã acopereau pereţii. Peste tot pot fi admirate minuntate motive sculptate în piatrã ce împodobesc pereţii interiori şi exteriori, ce decoreazã frontoanele uşilor sau arcadele ferestrelor. În Sala Cavalerilor pot fi admirate armuri şi arme de luptã dar şi un pian, desigur o piesã ajunsã la castel într-o perioadã mai târzie.

Trebuie sã amintesc în mod special fântâna din curtea interioarã a cãrei legendã spune cã a fost sãpatã de 3 prizonieri turci cãrorã, Ioan de Hunedoara le-a promis libertatea dacã vor gãsii apã. Legendã spune cã, deşi au gãsit apã, aceştia au fost omorâţi de Elisabeta Szilaghy, soţia lul Ioan de Hunedoara (decedat între timp), ei scrijelind pe cheile fântânii inscripţia “apã ai, inimã n-ai”. De fapt pe ghizdul fantanii este scrijelit” sapata de Hasan prizonier la ghiauri, in cetatea de langa biserica”.

Poate fi vãzutã de asemenea, galeria ce avea rol de temniţã, Groapa Ursilor, unde se spune ca erau aruncati prizonierii; se poate vizita expoziţia cuprinzând trofeele de vânãtoare şi exponatele cu tematicã vânãtoreascã, precum şi muzeul castelului în care sunt expuse obiecte deosebite de mobilier, de ceramicã, arme, lãzi de zestre din lemn pictate sau sculptate, unelte ce vorbesc despre breslele meşugãreşti, precum şi obiecte decorative si de podoaba.

Însã trebuie neapãrãt sã admiraţi priveliştea ce se deschide privirii de pe zidurile cetãţii care alunecã nestingheritã peste oraşul ce se întinde la poalele sale.

Vizita la Castelul Corvinilor este dupã pãrerea mea o destinaţie deosebitã spre care meritã sã porniţi, mai ales cã puteţi mai apoi, sã porniţi fie cãtre cetatea încoronãrii Alba Iulia (ceea ce noi am şi fãcut), fie cãtre minunata Sarmisegetusa. Dar despre vizita la Alba Iulia, voi povesti data viitoare.